Studiul culturii populare e aproape inexistent în spațiul nostru. Motivele sunt diverse, dar cum universitățile și academiile sunt pline de conservatori care mai consideră „cultură” doar de la Festivalul Enescu în sus, nu s-a molipsit nici presa culturală de prea mare vâlvă în jurul unei critici sănătoase și accesibile a pop culture-ului. Las mai jos o listă subiectivă cu 10 cărți absolut necesare pentru înțelegerea culturilor populare. Din păcate, un singur volum din cele de mai jos a fost tradus românește.
Lipstick Traces: A Secret History of the Twentieth Century (Harvard University Press, 1989) este o recomandare de lectură pe care postmodernistul Ciprian State mi-a făcut-o acum câțiva ani. Mărturisesc, de acolo am auzit pentru prima dată de lettriști și de câți profeți români cool (și necunoscuți) am avut pe-afară. Lipstick Traces e epopeea dubioșilor ultimului secol, Greil Marcus construiește în peste 400 de pagini următorul argument: punk-ul este un produs dialectic firesc al avangardelor ultimului secol, care pornesc din dada, lettrism și situaționism. Pe scurt, o mulțime de români au contribuit fără voia lor la apariția Sex Pistols. Tristan Tzara, Marcel Janco, Isidore Isou și Johnny Rotten sunt personaje ale istoriei secrete scrise de Marcus.
John Fiske e de departe un guru al studiilor culturale moderne, iar Reading the Popular (Routledge, 1989) – un soi de biblie a zonei, accesibilă oricui. Cartea trece prin câteva mari teme care destabilizează ideile fixe despre ce înseamnă cultura. Fiske vorbește, de exemplu, despre cultura de mall și cum e aceasta construită de percepțiile despre gen într-o lume care produce tot mai puțin și se diferențiază prin consum. Sau despre cum reprezentările parodice ale feminității la Madonna pot fi un instrument eficient de interogare a ideologiei dominante.
Perpetual Adolescence. Jungian Analyses of American Media, Literature, and Pop Culture (State University of New York Press, 2009) este unul dintre puținele discursuri în care Jung nu este folosit pentru misticisme ieftine și prost înțelese. Volumul pornește de la arhetipul puer aeternus ca fiind fondator pentru cultura populară americană, de la staruri cu sindromul Peter Pan (Kurt Cobain) până la filme (James Bond), politică (George Bush jr.) și pattern-uri de consum infatilizate.
„Ca un Icar blestemat, Cobain s-a înălțat spre culmile expresivității artistice și ale gloriei ca să cadă în chinurile și abisului depresiei, dependenței de droguri și a suicidului. Ce face soarta lui Cobain arhetipală, poate chiar inevitabilă, este continua sa identificare cu copilul etern: un complex psihologic unde un adult ajunge să se identifice cu propriul ego preadolescentin. Ca și cu arhetipul «copilului divin», care include o fascinație fixistă pentru copilărie, probleme de dependență emoțională și dorința copleșitoarea de a nu fi niciodată doborât de relații sau de muncă inautentică.”
Sinuciderea lui Mark Fisher din 2017 a reprezentat un șoc pentru zona stângii culturale și a teoriei critice din lume. Figură importantă a mișcării Occupy și fondator al excelentei edituri de teorie critică Zer0 Books, a scris pe blogul lui, K-Punk, despre depresie, Joy Division, Batman sau Brexit.
N-a fost niciodată un intelectual established, a trăit pe pielea lui insecuritatea job-ului de profesor și părinte cu viitor incert în veselul carusel al capitalismului târziu. Era nemulțumit de academiile scorțoase și degeaba, dar și de faptul că figura intelectualului a fost eliminată din cultura contemporană, iar spațiile publice au fost colonizate atât fizic, cât și cultural nu de idei și dezbatere, ci de publicitate. Conformitatea și autocenzura din zona presei culturale de azi, spunea Fisher, este visul umed al propagandei staliniste. Nefiind cea mai importantă carte a sa, K-Punk: The Collected and Unpublished Writings of Mark Fisher (2004-2016) (Repeater Books, 2018) este volumul apărut postmortem care conține opera nepublicată. Articolele sale de pe blog și din presă și cărți colective, proiectele neterminate au fost comprimate în câteva categorii mari: Cărți, Film, Muzică, Politică, Reflecții și Acid Communism.
Nu doar noi am așteptat să vină americanii. Se pare că întreaga lume aflată mai mult sau mai puțin la periferie aștepta să vină dacă nu parașutiștii din B-52-uri, măcar ceva rock ‘n’ roll, Coca-Cola sau Hollywood. Fabricating the Absolute Fake. America in Contemporary Pop Culture (Amsterdam University Press, 2011) este despre cum cultura pop americană a schimbat lumea. Dar și despre formele hibridizate pe care le-a luat bricolarea de produse culturale americane te miri unde. Așa cum șepcile și tricourile cu NBA Champions ale echipei care pierde finala ajung să fie purtate undeva în Africa, în alte zeci de colțuri ale lumii, culturi pop mai mici sau mai mari se zbat să-și contruiască „America” lor la ele acasă.
Simon Reynolds este probabil cel mai relevant critic de muzică al ultimelor două decenii. Deși s-a format în zona post-punk, poate cea mai spumoasă carte a sa se referă la consumul de Ecstasy și vraja acid house-ului anilor ‘90, Energy Flash: A Journey Through Rave Music and Dance Culture. În Retromania: Pop Culture’s Addiction to Its Own Past, (Farrar, Straus and Giroux, 2011) argumentul lui Reynolds e că suntem obsedați de trecutul nostru recent. De la publicitate și până la muzică, revival-ul și coolness-ul dat de trecutul imediat sunt marca dominantă a pop-ului. Întrebarea decentă pe care o pune este: Ce facem când epuizăm tot retro-ul, când rămânem fără trecut? Suntem nostalgici tocmai pentru că vrem să (re)trăim vremuri mai „power” sau tocmai nostalgia asta a oprit motoarele care ne duceau spre un pop al viitorului și asistăm astăzi veseli la sfârșitul istoriei acestei zone?
Te doare inima să vezi ce școală de critică culturală și de filosofie a existat în republica-soră Iugoslavia și ce clasă intelectuală dominantă am creat și hrănit noi în acest răstimp. Doar Ljubljana i-a dat pe Alenka Zupančič, Mladen Dolar și pe Slavoj Žižek. Sunt celebre filmele ultimului despre interpretarea ideologică a Hollywood-ului, ca și conferințele sale de pe YouTube în care își dă cu părerea despre orice, aplicând teoriile capitalismului târziu și psihanaliza lacaniană. Žižek nu este defel un măscărici, cum îl etichetează dreapta plictisitoare, în scris (mai ales în prima perioadă) slovenul fiind savuros și brici intelectual. Looking Awry: An Introduction to Jacques Lacan through Popular Culture (The MIT Press, 1992) e o carte e de pe vremea când omul nostru candida la primele alegeri prezidențiale din Slovenia – la care a obținut 36,3%!!! – și e plină de trimiteri la Hitchcock, Stephen King și Kafka.
[n.a. – La fel ca Antigona sau stafia tatălui lui Hamlet], „în filmul Terminatorul, Arnold Schwarzenegger joacă un cyborg care se întoarce din viitor în Los Angeles-ul de azi cu intenția de a omorî mama unui viitor lider. Oroarea acestei figuri e tocmai faptul că Terminatorul funcționează ca un robot programat, care, chiar dacă e doar metal, un schelet fără suflet, persistă în dorința sa și își urmărește victima fără urmă de ezitare sau compromis. Terminatorul este întruparea drive-ului și a lipsei dorinței.”
Jocurile video sunt, probabil, partea cea mai spectaculoasă și cu cea mai mare creștere a industriei de entertainment. O piață de peste 152 de miliarde de dolari, care a depășit industria de film și muzică luate la un loc, ele nu mai sunt de mult doar apanajul unor subculturi adolescentine, pentru că între timp acei adolescenți au crescut și, odată cu ei, și jocurile video. Games of Empire: Global Capitalism and Video Games (University of Minnesota Press, 2013) pune jocurile video pe calapodul teoriei Imperiului lui Hardt și Negri – adică cum stă treaba cu GTA-ul, ludocapitalismul și postumanismul în epoca bioputerii unui metaimperiu numit piața globală:
„Jocurile virtuale sunt un exemplu media al Imperiului. Ele cristalizează într-un mod paradigmatic configurația și conflictele sale. Așa cum romanul de secol 18 a fost un aparat textual care a generat personalitatea burgheză de către colonialismul mercantilist (capabilă totodată să-l și critice), tot așa, pentru secolul 20, cinemaul și televiziunea erau parte componentă a consumerismului industrial (chiar dacă i-a proiectat și cele mai negre peisaje); așadar, jocurile video sunt mediile de bază ale hipercapitalismului secolului 21 și, probabil, și liniile de exod din el”.
David Foster Wallace n-are nevoie de prea multe prezentări, deși celebrul Infinite Jest – inclus de Time între cele mai bune 100 romane ale secolului 20 – încă așteaptă să fie tradus în română. Care-i treaba cu homarul? (Black Button Books, 2017) este o colecție de eseuri în care Wallace trece dintr-un film gonzo, de tipul Hunter S. Thompson privind premiile pornografiei americane din mijlocul silicoanelor cu căpăcel pentru mărire/micșorare, la Kaka, Dostoievski și săptămâna petrecută în Bulshitter 2, autobuzul de campanie pentru prezidențiale al senatorului McCain. Foster Wallace e fabulos: are umor, pune bine la lucru erudiția aia hardcore ca să rupă la capitolul fenomenologie_despre_aproape_orice.
Ce este camp-ul? „O sensibilitate care iese la suprafață prin artificiu, stilizare, teatralizare, ironie, ludic și exagerare mai degrabă decât conținut”, o victorie a esteticului și stilului față de moralitate, a ironiei față de tragedie; camp-ul e androginul sau „o femeie care face ture într-o rochie cu trei milioane de paiete”. Cele 58 de puncte care alcătuiesc eseul Notes on Camp (1964) de Susan Sontag „pornesc de la o sensibilitate, nu de la o idee”, fiind unul dintre textele fondatoare ale postmodernismului cool, a noului dandyism, a hipsterismului și hipsterității (ajuns mainstream între timp: Muzeul Metropolitan de Artă din New York organizând o expoziție de modă și o gală în 2019 cu punerea în practică a ideilor lui Sontag în ținute Balenciaga, Prada sau Gucci). Așa cum spune punctul 58: „ E mișto pentru că-i groaznic!”.
(Foto principală: Renato Trentin, Unsplash)
