E greu să scrii despre clubbing după mai bine de un an de când nu s-au mai făcut petreceri serioase. Dar cluburile s-au redeschis parțial, deci putem intui cum va arăta mersul la party-uri după pandemie. Pentru nostalgici și pentru nou intrați, cinci cărți excelente despre electronică, dans și stimulente.
Clubbing-ul e pop numai dacă arunci o privire într-o dimineață de weekend la masele de rave-ri care se mută de la un club la un after sau stau cuminței la cozi interminabile ca să-și înceapă maratonul de petrecut în cluburile vechi ale noilor orașe „creative”, care au construit economii power în jurul BPM-urilor sus și a stimulentelor (sau cel puțin așa era înainte de pandemie).
Culturile de tineret îs de obicei plictisite de academici, așa cum academicii sunt cel mai adesea dezinteresați de ele (ca să nu mai vorbim de media). Dar cum scriam și în altă parte, pentru tot mai mulți tineri clubul devine, în cuvintele universitarei americane Dina Perrone, „ultimul spațiu hedonist care promovează cultura excesului și a turboconsumului pentru relaxarea de weekend”.. La nivel global, consumul de droguri recreaționale asociat direct cu muzica electronică cunoștea un boom mai ales la începutul anilor 2000, când se estima că doar în Marea Britanie, în fiecare weekend, patru milioane de tineri participau la rave-uri , iar în punctul de vârf, prezența cumulată la cluburi și party-uri atingea 50 de milioane în aceeași țară. Hub-ul Danceonomics.com spune că piața globală a muzicii electronice a avut profit de 7,1 miliarde de dolari doar în 2015, fiind un bun capitalist de consum ce crește odată cu dezvoltarea Internetului, ca „o cultură digitală pentru vremuri digitale”. În capitala techno a lumii, cei 3 milioane de turiști care au vizitat Berlinul pentru clubbing în 2017 au adus economiei locale venituri de aproape 1,5 miliarde de euro, potrivit studiului Clubkultur din 2019. Rapoartele oficiale estimează că, în Marea Britanie, în 2010-2011 un milion de persoane au folosit droguri de club, în timp ce numărul acestor substanțe s-a mărit de 10 ori; în 2005, erau recunoscute doar șapte, în timp ce în 2010 urcau până la 70, pe listă intrând beta-keto amfetamina, piperazina, ketamina sau GHB-ul. Dacă în anii ‘80 existau câteva cercuri izolate de psihonauți care asociau stimulentele cu muzica de club, în 2017, conform datelor oferite de portalul Statista.com în 2020, la nivel global consumul de Ecstasy a ajuns la 40,31 milioane de useri, crescând ca pe drojdii, de la 28,39 milioane în 2013. Aceste numere arătau trend-ul global de ieșire din zona de subcultură și intrarea într-un pill-populism prin festivaluri de muzică electronică ce depășesc și 300.000 de spectatori pe ediție, cum este cazul recentului Untold din Cluj.
Last Night a DJ Saved My Life: The History of the Disc Jockey e un cărțoi de 600 de pagini care urmărește evoluția DJ-ului de la începutul secolului trecut și până aproape astăzi, de la insul care schimba plăcile la radio până la superstarul, producătorul, animatorul și muzicianul din timpurile noastre. Volumul poate fi înțeles și ca o istorie a muzicii de dans moderne, trecând prin mai toate genurile de referință (northern soul, disco, house, acid house, techno etc.) și explicând evoluția DJ-ului ca personaj care ușor-ușor ia fața clasicei trupe live în industrie. Este și istoria unei trădări, de la un magician local al unei comunități underground la băieți multimilionari care întrețin ca niște antrenori de fitness butaforii edemiste la festivaluri (aproape) Disney. Autorii ne spun că DJ-ul trebuie luat în serios pentru că ultimii 40 de ani în muzică sunt în mare despre el.
Rave On: Global Adventures in Electronic Dance Music, de Matthew Collin, e un GPS excelent și updatat la zi prin lumea electronicii. Pornește de la Detroit și de la motto-ul lui Juan Atkins, „Muzica noastră e un Phoenix reînviat din cenușa industriei care se dărâmă”, apoi trece firesc spre techno-ul din Berlin, balearic-ul de Ibiza, house-ul din Africa de Sud, teknival-urile franțuzești, Shanghai, Dubai, Israel și revival-ul newyorkez. Este un fel de ghid How Electro Explains the World. Collin face rave-trotting ca să prindă spiritul și dinamicile locului, vorbind cu DJ-i, producători, mergând în cluburi și la festivaluri, producând un jurnalism cinstit, bine documentat, care nu cade în păcate moralizatoare de tipul „ce bine era pe vremuri și cum s-au stricat Ibiza, Vama etc”. Excelând în primele trei capitole, despre Detroit, Berlin și Ibiza, Matthew Collin face slalom între jurnalismul gonzo și privirile aruncate din dronă despre cum se schimbă aceste scene și publicul lor. Sunt interviuri cu părinții fondatori – printre ei, șamanul socialist Ricardo Villalobos, care fuge, împreună cu familia sa, de dictatura militară a lui Pinochet ca să devină mai târziu „lordul after-urilor” berlineze și să schimbe conceptul de 24 hour party people în 72.
Cartea are paginile cel mai bine scrise vreodată despre Berghain, catedrala hedonistă a techno-ului: „Nu e despre frumusețe delicată și rarefiată sau despre ștouri ironice ori nostalgie sentimentală. E despre corpul uman și prezent – rezistență, extaz, mișcare continuă”. La fel de fabuloasă și povestea celebrului bouncer Sven Marquardt, omul care s-a întâlnit cu primarul Berlinului la un eveniment și ultimul a fost cel care a venit să-l salute. Anecdota asta vorbește despre cum e cu relațiile de putere, ca și despre faptul că Berlinul, Mecca creativilor și oraș al techno-ului, n-a fost o întâmplare, ci un proiect politic susținut cu perseverență după căderea Zidului. Așa cum o spune și Tanith, mitizatul DJ-ul al anilor ‘90, : „În public aveam huligani, studenți, ex-punkiști și ex-fani disco și am format împreună acest melting pot, suntem toți oameni… Cred că și Ecstasy-ul a ajutat”.
Drugs, Clubs and Young People. Sociological and Public Health Perspectives este un volum colectiv care pornește de la celebra etnografie a sociologului Bill Sanders, care s-a angajat bouncer la un celebru club londonez (probabil Fabric) pentru a studia cultura acid house-ului și practicile de consum cultural și de substanțe din jurul lui. Volumul lui Sanders a mai calmat la vremea respectivă panicile morale din jurul mersului la petreceri și toate elementele de harm pe care le putea implica. De exemplu, el clamează că, dimineața, când ajungea acasă și se recupera după o noapte de fun, tineretul răzvrătit care „păcătuia” weekend de weekend la petreceri se amesteca din nou cu societatea mainstream din care făcea parte pentru că, de altfel, n-o părăsise niciodată. Cu alte cuvinte, deși raving-ul este spectaculos și implică ilicit puterea cu care s-a răspândit la publicul larg de petrecăreți din toată lumea, îl aduce și în zona mainstream.
În același timp, ca și în cazul rave-rilor londonezi din Clubbing: Dancing, Ecstasy, Vitality cartea din 1999 a lui Ben Malbon, foarte mulți intervievați se autoidentifică ca făcând parte dintr-un grup cool, trendy, clubbing-ul fiind și un soi de avangardă față de o societate conservatoare. Tind să cred că asta se întâmplă pe undeva și la noi, atât cultural, cât și ca model economic de consum, clubul și rave-ul fiind pentru tinerii români atât un atribut de capital subcultural diferit de cel al culturii conservatoare a părinților, cât și un marker de consum (de experiențe) de distincție de clasă, Occidental și la modă.
Devine foarte complicat să scrii despre pill-uri fără să cazi în penibil sau să reușești să explici altuia ce trăiești când începe să te lovească rău Mitsubishi-ul ăla. Mai ales atunci când o faci conștiincios, ca Simon Reynolds, unul dintre cei mai titrați jurnaliști de muzică din lume, care, deși a fost un copil adoptat al rave-urilor, venind din aria post-punk, Ecstasy-ul i-a schimbat viața. Energy Flash: A Journey Through Rave Music and Dance Culture este o carte superbă, care trece prin toată istoria recentă a muzicii de club, povestită la nivel personal, intim chiar. Altfel spus, Reynolds nu se uită din avion la ce a lovit începând cu ‘88 tineretul britanic, ci își spune povestea lui de raver, lăsând un excelent document despre cultura Ecstasy-ului și a muzicii electronice.
The Haçienda: How Not to Run a Club, de Peter Hook, este o lectură absolut necesară dacă te gândești să-ți faci club. Merge și la cei care nu s-au gândit încă la asta, dar și-o mai ard prin cluburi. Peter Hook, de exemplu, fondator al trupelor Joy Division și New Order, a avut unul, în Manchester, și nu i-a priit chiar până la capăt. Haçienda a fost un superclub înainte să se fi inventat termenul și a crescut o generație care a rupt nu doar în zona de electronică, ci pe tot ce era mai bun din post-punk și new wave în UK. De asta poate, așa cum povestește Hook, într-un live din ‘85 Einstürzende Neubauten au adus un ciocan pneumatic și au început să-l folosească chiar pe stâlpul principal de sprijin al clubului, în timp ce mulțimea și top management-ul turba de plăcere. Toată lumea a văzut 24 Hour Party People, dar cartea asta e un fel de Trainspotting al anilor ‘80-’90. Din ea afli cum vocalistul de la The Fall avea la micul dejun Guinness cu cereale, peste care mai presăra din stimulentul lui favorit, dar și cum i-au furat barmanii poșeta Madonnei din cabina de probă și de ce l-a părăsit Nico pe Mick Jagger pentru un oraș ca Manchester.
Hooky scrie șmeker, autoironic și sincer, puțin coca chiar, ca un BPM de la începuturile acid house-ului. Ai aici și-o poveste fabuloasă a unui ins care n-avea niciun talent la business, ai gangsteri, droguri, succes și punkăreală. Dar, mai mult de atât, ai istoria celor 15 ani în care cade „chităreala” și vine viitorul peste noi.
(foto principală: Alexander Popov, Unsplash)
