Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat Ursul de Aur la începutul lunii martie și a ajuns – piratat – pe Internet foarte repede. Imediat, au început discuțiile.
De mai bine de cinci ani spun orișicui mă-ntreabă (sau nu) că Bucureștiu-i o fundătură. Violent, ticsit, poluat, mai apoi obosit de la propria-i violență, cuvintele par neîndestulătoare. Firește, n-am inventat roata. Încrâncenarea asta m-a făcut să spun în stânga și-n dreapta că Radu Jude a regizat un film-triadă, iar prima parte e fix despre harababura bucureșteană. Așa o fi într-o oarecare măsură, doar că-s vorbe în vânt, departe de filmul însuși. Lucrurile au fost mai lesne de înțeles odată ce-au început discuțiile în spațiul public.
Înainte de orice altceva, trebuie spus că mare parte din discuțiile astea merg îndeobște pe întuneric. La fel ca acum trei ani, când Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie lua același premiu, comentatorii români – nu criticii, ci, practic oricine era pe Facebook, în frunte cu Dan Negru – umflau comentariile cu dări de seamă. Doar că niciunul nu apucase să vadă filmul, care avea să-și aibă premiera abia la TIFF (sfârșit de mai, început de iunie). De data asta, controlorii sunt scutiți de-o grijă; n-a mai fost nevoie să verifice forșpanul filmului sau să-i dea crezare vreunui prezentator TV. Titlul a funcționat ca un cârlig.
Și sinopsisul generic al filmului, așijderea. Căci, dacă-i tăiem colțurile (aiurea spus) documentare și eseistice, Babardeală urmărește ziua în care Emilia Cilibiu, profesoară de istorie la un liceu bucureștean somptuos, dă socoteală părinților elevilor săi pentru un clip porno de amatori. De la sine înțeles, ea-i unul din amatori; celălalt e soțul său, iar de-a lungul filmului ni se va da de înțeles că Cilibiu a fost cea care-a urcat înregistrarea.
Pe nepregătite, chiar clipul deschide filmul. E un joc de rol, S&M vanilat, cu profesoara făcând pe submisiva, apoi biciuindu-și vremelnic soțul etc. Înțelegem că filmarea, mânuită în mare parte de el, e un panaceu pentru erecție. Însă, ca orice panaceu, funcționează când și când. De acord, situația are comicul ei, cine n-ar hăhăi la o fleașcă? Totuși, cine nu știe că erecțiile mai dau greș în viața reală, că pornografia mainstream nu-i decât o adunătură de scenarii ideale? Jude profită la maximum de ideea amatorismului. Ce ni ne oferă e intimitatea nepolișată a unui cuplu oarecare, într-o cameră înghesuită, înjumătățită de un dulap vechi (pe care se vede posterul Nu mă atinge-mă), acompaniat de-un cântec fetiș în fundal („Fluturaș nu mai ai aripioare”), călare pe o pătură înflorată, cu o păpușă de jucărie și o carte de Sebastian Țoc la cap. Nu e sexul neutralizat, acela roial, cu jacuzzi și șampanie, sau de club, cu lumini amețitoare și cuști – e sexul rutinier, de apartament, cu șosetele-n picioare și niște nimicuri ca jucării erotice. Cu greu găsești trei minute de cinema mai grăitoare și lejere deopotrivă.
I
Cum era de așteptat, jocul erotic a ajuns la ochii elevilor, părinților, eventual și ai colegilor de catedră. Iar „Stradă cu sens unic”, cum numește Jude prima parte a filmului[1], o-nsoțește pe protagonistă în încercarea de a potoli scandalul. Bine, adevărul e că nu prea încearcă. E grabă, dar nu o alergătură disperată, Katia Pascariu păstrând mai degrabă un ritm ferm și reținut pentru personaj, împăturindu-l într-o atitudine flegmatică, în cazul ăsta demnă. În fond, ce face Cilibiu pentru a îmblânzi consecințele nu e cine știe ce, nici mai mult nici mai puțin decât un buchet de flori, luat pentru directoarea liceului (Claudia Ieremia), care-a chemat-o la ea acasă. Doar că firul narativ e mai degrabă un pretext. Nu că n-ar conta, doar că Cilibiu devine mai degrabă cuțitul cu care Jude taie Bucureștiul verii lui 2020 (final de iunie). E Bucureștiul haosului urban, îngrășat de mașini, tapițat cu afișe electorale, sufocat de micii și marii comercianți. Iar, mergând la pas cu Chilibiu, îl vedem de la firul ierbii, în piață, printre amanete și patiserii, pe lângă tramvaie, la Obor etc. Camera lui Marius Panduru (de 35mm) își continuă ocheadele și la secunde bune după ce protagonista indiferentă iese din cadru. Asta când nu i-o ia pur și simplu înainte.
Actorii sunt infiltrați în peisajul ăsta, catalizând atmosfera carnavalescă de-a râsu’-plânsu’. Printre ei, chipuri definitorii pentru cultura pop autohtonă, un Ion Dichiseanu, un Costel Băloiu (jucându-se oarecum pe sine, sub porecla Pistruiatul), o Marina Voica, dar și un Silviu Gherman, cel din urmă având un moment grăitor pentru conceptul de schiță al filmului, „Schiță pentru un film popular”. Jucând un anticar libidinos, comediantul pufnește în râs chiar la mijlocul flirtului („da’ de cartea asta ai auzit?”). Că dubla asta și nu o alta a intrat în varianta finală ține de ideea operei deschise, pe care Jude a propovăduit-o în interviuri[2]; o lucrare neterminată, însă suficientă sieși. Vorbind cu Victor Morozov, cineastul zice, mai în glumă, mai în serios, că cineva precum Nae Caranfil îi poate prelua schița și s-o ducă la bun sfârșit. Ideea-i cât se poate de solidă, amintește de finalul unui mare film făcut de Jean-Luc Godard în ’69, Le gai savoir, când personajul Julietei Berto îi spune camaradului de discuții, jucat de Jean-Pierre Léaud, că acesta pleacă prea pripit, jumătate din film lipsește. La care Léaud îi spune că alți cineaști vor filma lipsurile, Glauber Rocha în Brazilia, Jean-Marie Straub în Germania, Bertolucci-n Roma. Se simte atitudinea asta și aici, Jude spunându-ne că nu ține neapărat să pună punctul pe i, că unele lucruri sunt peste puterile și interesele sale. Ideile nu au forme finite, rolul lor e să fie pasate mai departe.
Practic vorbind, formula schiței, una din multele pe care cineastul le-a găsit de la Aferim! încoace, dă cale liberă sprintului la care asistăm – unul, două, poate trei filme pe an. Miza-i nu e doar cantitatea, ci și viteza de reacție la ce se petrece de la o zi la alta, un aspect important pentru Jude. Dincolo de valoarea documentară a acestei Străzi cu sens unic, ea nu-i doar o cronică rece care să ne arate brambureala urbană, acum împovărată și de măști. Odată introdusă dinamita ficțională, Jude se asigură să lase un suvenir mai țipător din imediat („Masca pe bot, vă rog!”, „de la Împărtăşanie n-a luat nimeni Covid”).
Astea sunt incredientele pe care regizorul le ia și ne spune: „Uite, din asta aș putea face un film popular; asta vă doriți, nu?”. O profesoară porno, o pandemie, niște haz de necaz, puțin Gherman, oleacă de Voica etc. Însă apoi ni se traduce puțin conceptul de film popular în lucruri mai familiare. Cu ce diferă un astfel de film de publicitatea stradală? La urma urmei, și ea e făcută ca să atragă atenția, să țipe, să vândă. Religia, jocurile de noroc, sloganurile electorale, tot iluzii escapiste manevrează și ele. Nu publicul e ținta en garde-ului lui Jude, ci marasmul care face spectatorii să uite că filmul popular nu are nimic popular în el. Mai precis, nu oamenii decid ce e popular și ce nu, ci mai-marii economiei. „Niciodată porno nu a rimat mai mult cu Adorno”, cum grozav zicea Luc Chessel în cronica sa din Libération.
II
Miezul filmului se rupe de ce a fost înainte și de ce-i va urma. Jude redactează aici un eseu vizual, de fapt un dicționar, în care ia la rând, începând cu 23 august, elemente pe care, în spiritul dicționarului lui Flaubert, le comentează, nu explică. „Micul dicționar de anecdote, semne și minuni”, pe numele său, e, înainte de toate, o colecție de reacții intelectuale exprimate prin cinema – imagine, sunet, text –, iar manevra de operare e montajul, inima, mai bine zis mâna dreaptă a cinemaului. În primă fază, cuvântului îi e alăturată o imagine; fotografii, clipuri de pe social media, filmări documentare, scheciuri, cerul e limita. Apoi, selectiv, rezultatului (ilustrativ-comic, dialectic, asociativ) i se atribuie un text în subtitrare, anecdote, citate, contexte etc. . E unul din marile momente ale cinemaului lui Jude, printre cele mai mari.
III
A treia și ultima parte, Practica și apropourile (sitcom), continuă ziua, acum seara lui Cilibiu, ajunsă la liceul central unde predă. Delicios – instituția e botezată după ziaristul legionar Nichifor Crainic; s-o fi numit Mircea Vulcănescu sau Octavian Goga n-ar mai fi fost de ordinul evidenței, doar ne-a călit îndeajuns viața reală. A venit momentul inevitabilei ședințe cu părinții, unde se dă frău liber umorului tăios de până acum. Înainte de toate, cei familiari cu scena culturală bucureșteană prevăd deja un festin. Alexandru Potocean, Paula Dunker, Ilinca Manolache, adică îngerii teatrului politic local, sunt acum în hainele inamicului; revin Ilinca Hărnuț, Andi Vasluianu, Alex Bogdan, Ada Solomon, Gabriel Spahiu, colaboratori frecvenți ai lui Jude; Alina Șerban, artistă și activistă romă, strigată Chivuța, joacă o femeie de serviciu; însă tonul e dat, ceva mai încolo, de nimeni alții decât Axinte de la Vacanța Mare și Adrian Enache, adevărații patroni ai spectacolului ăstuia doldora de burlesc. Căci ce se petrece din momentul în care Chilibiu pășește în curtea liceului e o întrupare a tot ce-am auzit despre infamele grupuri de WhatsApp ale părinților. Nici nu trece primul minut că-ncep întreruperile. Se vorbește, evident, pe lângă – că evreii, că suptul pulii, că Arafat, Eminescu, Antonescu. Cu ocazia asta ia naștere și apelativul de profesoară porno. Acum, nu sunt toți o apă și-un pământ, dar Jude nu iartă pe niciunul. Și neiertător se anunță din momentul în care-i folosește ca mostre sociale. Gabriel Spahiu joacă un preot; Vasluianu, un pilot guraliv, aproape la fel de vocal precum un tătic-locotenent; Potocean e ceva între intelectual stângist și corporatist; și tot așa, într-un cor al clasei de mijloc, purtat tonal de acești crai de curte nouă (inclusiv o sosie a lui Clotilde Armand). Tărăboiul nu ajunge la o concluzie, ci la trei finaluri posibile, asta tot în ideea schiței, care-și asumă din start și o autoreflexivitate, practică cu tradiție în opera regizorului. Anul trecut pe vremea asta recenzam Tipografic majuscul, un film care monta povestea lui Mugur Călinescu, redată teatral, în cheie brechtiană, cu o selecție de material luat din arhiva Televiziunii Române. Tocmai aceasta din urmă îmi părea suspectă; găseam în ea o oarecare vehemență, genul de opacitate împovărătoare pentru un film cu ambiții de transparență. Ei bine, Babardeală a rezolvat problema, fie că a fost a mea sau a filmului. Și încă cum!
IV
„Cum poate o profesoară să facă aşa ceva? Ar trebui dată afară din şcoală. E o nenorocită”[3]
Altfel spus – Cum poate Radu Jude să facă așa ceva? Ar trebui dat afară din breaslă. Un nenorocit.
Jude regizează filme de aproape 15 ani. Ce vreau să spun e că știe cu ce se mănâncă receptarea autohtonă a cinemaului. Ultimii ani, să zicem șase, de la Aferim! încoace, i-au fost fără doar și poate intenși. Mefiența spectatorului român față de Noul Val Românesc era deja bine-mersi. Că-i plictisitor, că-i deprimant, lung, anost, formalist, în fine, clasica placă. Doar că tirada care lua naștere odată cu Aferim! nu mai era o chestiune de gust, ci o reacție la bravada lui Jude față de halourile căpătate de episoade ale istoriei, îndepărtată (sclavia romilor, legionarismul, ceaușismul optzecist) sau recentă (gâlceava din jurul memei lui Tismăneanu). Se sacrifică mult în polemicile astea. Nu zic că stârnirea dicuțiilor n-ar fi parte din miză, doar că rareori îți mai dai seama că la mijlocul unui scandal cu Antonescu, ba erou sfânt, zic unii, ba criminal descreierat, zic alții, se mai află un film. Și e păcat, căci modul în care filmele astea pun problema e la fel de interesant ca problema însăși. Babardeală reciclează cu mult umor o parte din ce-au auzit urechile lui Jude în anii de frondă.
E un pic din regizor în personajul Katiei Piscariu, cum era și în cel al Ioanei Iacob (Mariana Marin) din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018). Comparația se ține bine, cu atât mai mult cu cât ambele protagoniste – niște tipe strălucite, intelectuale de lume, feroce în măsura în care sunt provocate necontenit – se fac vinovate de creații controversate. Mariana (Iacob), regizoare, lucra la o reconstituire teatrală a Masacrului de la Odessa în plin centru bucureștean. Cilibiu, am zis, a urcat pe Internet un clip porno de amator. Jude le îmbibă pe ambele protagoniste într-o zeamă autoficțională. Cu Mariana întruparea e mai la-ndemână – e regizoare, o interesează moduri necanonice de a reprezenta istoria, lucrează pe bani publici, de unde și conțopiștii care-i pun bețe-n roate, whataboutism-ul ș.a. La Babardeală treaba stă puțin altfel.
Căci mărul discordiei care e acest clip porno nu devine subiectul unui discurs autoreflexiv despre creație, așa cum se-ntâmplă cu reconstituirea din … barbari. Firește, orice discuție de tipul ăsta – cum angrenezi prezentul într-o reconstituire istorică etc. – conține și aspectul moral. Știm, moralitatea e o chestiune de tracking shots, cum tracking shot-urile sunt o chestiune de moralitate.
Însă clipul din Babardeală rămâne preambului unui discurs despre moralitate, esteticul ieșind din ecuație.[4] Altfel, profesia Emiliei Cilibiu o aduce destul de aproape de Jude și Mariana Marin. Cu atât mai mult cu cât nu e profesoară dispusă la compromisurile obișnuite, ci una vehementă, dornică să predea lucid participarea României la Holocaust, să-l citească pe Isaac Babel la cursuri și, în certurile cu părinții, să citeze din memorie cum sună pizda și pula într-un vers eminescian. Dar mai văd ceva din Jude care trăiește-n Chilibiu. Peste profesoara de istorie vin multe, că-i misoginie, că-i antisemitism, oricum, o ură nemărginită. Doar că nu trebuie uitat element șocului. Simplul gând că o femeie integrată social, „respectabilă”, cum s-ar zice, și-ar pune în pericol capitalul social de dragul unui fetiș e-n stare să scurtcircuiteze minți. Pornografia dezvelește lucruri bine ascunse, corpuri bine păzite. Fiecare secundă dintr-un clip XXX poate fi născătoare de scandal. Acum, scandaloase sunt și filmele lui Jude. Știu, nu e nici pe departe același lucru; însă sugestia e de neocolit. În momentul în care scriu rândurile astea, Babardeală a ajuns pe site-urile românești de pirați. Nu pe torrentele de suprafață, din câte știu, ci pe un site oarecare, cu subtitlul clasic „filme HD subtitrate”, unde poate fi văzut direct. Dacă n-aș ști cât de mult își respectă Radu J. colaboratorii (distribuitori, echipa de promovare și alți oameni care depind mai mult sau mai puțin de distribuția filmului în săli)[5], aș da curs acestui scenariu fictiv fabulos în care el însuși și-ar fi urcat filmul online. La urma urmei, pe genericul de final putem citi o reverență către pirații de pe la loupe. Dacă e sau nu așa, n-am idee. Însă cert mi-e, acum, că avem dovada scandaloasă la-ndemână, se cere o noua ședință cu părinții. Mâine, ora șase și un sfert (ca să ajungă toate mămicile), în curte la „Radu Gyr”. „Ai să ne spui ceva despre acest film?”, vorba directoarei.
[1] O trimitere la cartea lui Walter Benjamin, tradusă și în română de Christian Ferencz-Flatz (Tact, 2014)
[2] În interviul dat Iuliei Blaga pentru Libertatea, de pildă: « Iar subtitlul pornește de la o observație a lui Malraux: Delacroix, deşi afirma superioritatea tabloului terminat asupra schiţei, a păstrat multe din schiţele sale, a căror calitate de opere o considera egală cu aceea a celor mai bune tablouri ale lui ». Ideea mi s-a părut importantă și am decis să o aplic în acest film pentru a vedea ce ar însemna o formă deschisă, nefinisată, asemenea unei schiţe.”
[3] Așa-și amintește R.J. că a reacționat un amic când subiectul unei profesoare porno (fiindcă sunt mai multe cazuri reale) a venit în discuție. Citat din același interviu acordat Iuliei Blaga.
[4] Și nu se cere să fie astfel. Clipurile porno, cu atât mai mult cele de amator, pot fi subiecte fascinante de studiu. În fine, nu e reproș, doar o clarificare.
[5] Revin cu o addenda – variantelor piratate le lipsesc citatele din off. Nu am reușit să verific, însă presupun că e vorba de acele relativ puține momente în care peste imagini se citesc pasaje – comparația dintre cinema și scutul lui Perseu (cel care a decapitat-o pe Medusa), prelaută dintr-un text de-ale lui Siegfried Kracauer, fragmentul lui Walter Benjamin despre artistul mai dispus să admire ruinele unei vechi civilizații decât construcțiile industriale care-i sunt immediate ș.a. O schiță a schiței, cum ar veni, însă nu în crezul lui Jude. Căci și o schiță ajunge la forma finală în momentul în care autoru-i crede de cuviință.
de Călin Boto
Călin Boto e critic și jurnalist de film, până nu demult redactor-șef al revistei Film Menu și redactor la All About Romanian Cinema, iar acum redactor la Acoperișul de Sticlă și Films in Frame. Ține o rubrică la Revista Arta, curatoriază selecții mai mari sau mai mici, ia interviuri, moderează Q&A-uri, în fine, câte puțin din toate.