Adi Schiop se simte ca peștele în artă între ONG-uri, expoziția Simți ~ Aluneci ~ Cânți (1- 245), Heidegger, scena queer locală, patru lucrări chineze într-un container de metal și memoria glorioasă a arhitectului Marelui Salt Înainte.
Mi-am propus ca în rândurile care urmează să fac ceva ce-l scandalizează la maxim pe criticul de film Andrei Gorzo, respectiv să-mi dau sonor cu părerea despre lucruri în care nu am diplomă de licență, în cazul de față artele vizuale și performative. La o adică, și criticul de film își dă cu părerea despre literatură, pe baza diplomei de bacalaureat. Deci, suntem chit.
Cronica de față este dedicată expoziției de artă queer Simți ~ Aluneci ~ Cânți (Combinatul Fondului Plastic, 4 decembrie – 9 ianuarie, AMR: 5 zile), care e parte dintr-un proiect mai larg, al unui proiect de muzeu queer.
O să încep cu un truism – artă plus oengeu egal (semi)rateu. S-a tot încercat mișcarea și chiar dacă s-a investit o grămadă de muncă și bani rezultatele au fost mostly so-so, așa încât, când lumea s-a prins cum stă treaba, a început să le bifeze din obligație profesională, gen „m-au ajutat cu parteneriatul ăla pentru afeceneu sau am nevoie să-mi fac intrare pe terenul y”. Am fost parte din ambele tabere, am luptat și pe baricada ONG-istă, am călărit fără scrupule și interesul pervers cu terenul, deci știu despre ce vorbesc.
Or, pentru că truismul a intrat între lucrurile de la sine înțelese, făcându-și loc în preconștientul social, cronicile dedicate expozițiilor din spectru sunt inevitabil pioase și complezente – cum ar veni, despre morți numai de bine, nu poți să să fii într-atât de nesimțit încât să zici că spectacolul de dans al paraplegilor a fost un rateu.
Modelul gay de bune practici, cu titlu de Mariah Carey
Din fericire, cu toate că e produsă de un ONG, MozaiQ (prin proiectul lor TRIUMF AMIRIA. Muzeul Culturii Queer), expoziția Simți ~ Aluneci ~ Cânți se califică, adică e vie și valabilă, deci o să-i fac o cronică pe bune, fără încurajări ipocrite. Sorry, guys, nu jucați la morți și inițiative pioase cu performance-uri în spitale private pentru copii, deci cronica n-o să fie complezentă.
Propunerea de titlu, Simți ~ Aluneci ~ Cânți, mi se pare bizară, nu-mi dau seama pe ce pistă vrea să mă trimită – îmi amintește de iarna cruntă de acum trei ani, când, beat pulă și cu mare chef de cântat pe stradă, am alunecat și m-am ales cu o fractură de col humeral. Dar, chiar și contextualizat prin bețivăneală, titlul ar putea fi salvat prin versul bacovian „Și cad, recad și nu mai tac din gură”, vers care, sub aparența comică a bețivului care se întoarce acasă, ascunde de fapt o metaforă bazală a condiției noastre fragile, în care verbiajul, pălăvrăgeala și anestezia în alcool încearcă fără succes să acopere anxietatea „căderii”, a singurătății și morții. Doar că aici nu-mi funcționează, nu reușește să mă trimită la Bacovia, ci involuntar la Mariah Carey. E adevărat că, existențialist vorbind, simți, adică trăiești, ești aici, aluneci (în engleză sună mai bine, drift include și ideea de derivă), adică stai în insecuritate și te duci spre moarte, și cânți, adică scoți artă din asta – doar că proximitatea dintre simți și cânți fute existențialismul, fiind confiscată prin abuz de muzica pop și nu mai poate fi salvată, trebuie lăsată să moară de gât cu Mariah Carey.
De ce expozițiile ONG-iste eșuează e o discuție care nu s-a purtat si cred că merită o analiză.
Arta ca parte de bifat a proiectelor sociale cu minorități
Treaba ONG-urilor pe minorități sau categorii vulnerabile nu e artă, ci more or less asistența socială și tonele de hârtii și nervi implicate în proiecte, motiv pentru care majoritatea asociațiilor, după ce se profesionalizează, se transformă în agregări birocratice cu o cultură cu iz corporatist (gen „ce echipă faină suntem, job-ul nu se termină după opt ore, noi facem bine” etc.), dar mai puțin constipată pentru că e mai mică și mai familie hippie așa, cu oameni care se mai întâlnesc și la un cuiuț mic. Or, ce se întîmplă mai departe e că ONG-urile, care se bat pe finanțările disponibile pe piața liberă, nu prea-și permit să facă mofturi când scriu proiectul – dacă call-ul presupune și o secțiune artistică, n-au ce face și o bifează și pe aia. Când lucrurile stau așa, chestia culturală are buget mic, care nu poate să acopere curatori și specialiști, iar banii merg pe onorariile artiștilor – ceea ce e fair enough, în mă-sa, pe câmpul artei parcă e mai importantă gura artistului să mănânce și ea o pâine, decât a personalului TESA reprezentat de curatoriat sau Andrei Gorzo.
Din păcate, una dintre consecințe e că la nivel de concept, selecție și punere în scenă iese o varză. Am trecut prin asta – am fost hipsterul din asociație cu ceva veleități artistice care a făcut munca curatorială, respectiv cu un ochi m-am uitat la indicatori, iar cu gura am întrebat la mobil prieteni artiști care chiar știau zona. Și, odată selecția finalizată, am încropit expoziția cum m-am priceput.
Expoziția Simți ~ Aluneci ~ Cânți face parte dintr-un proiect integral cultural (finanțat din celebrele fonduri norvegiene), „Triumf Amiria. Muzeul Culturii Queer [?]”, deci au fost bani pentru curatoriere – asigurată de echipa KILOBASE BUCUREȘTI (prin Sandra Demetrescu și Dragoș Olea). KILOBASE explorează trei subiecte principale: economie, queer și București, inspirându-se consistent din contextul local. S-au băgat bani și într-o scenografie profi, realizată de KILOBASE împreună cu arhitecta Laura Paraschiv. În cazul ăsta specific, un curatoriat bun și o punere în scenă competentă erau mai mult decât necesare, dată fiind dificultatea punerii la un loc a unor exponate venind dintr-o grămadă de direcții – întrucât expoziția, chiar dacă insistă pe arta de ultimă oră, a fost gândită și ca o retrospectivă a ultimilor 20 de ani, care, în plus, a prins și chestii aflate în afara artelor vizuale, adică din zona performativă (Paula Dunker, Mihai Mihalcea, Manuel Pelmuș etc.).
A inclus, justificat, și o pictură din anii ‘70, a unui pictor vizionar, Cornel Brudașcu, cu un portret splendid din 1974, care combină fotorealismul cu pop art-ul (ca pionier al pop art-ului în Est, artistul a fost inclus într-o expoziție de la Tate Gallery); includerea tabloului e justificată întrucât arată foarte contemporan și se integrează foarte bine în restul expoziției, „e de acolo”. În plus, Cornel Brudașcu s-a instalat bine mersi în contemporaneitate cu picturi realizate în anii ‘70, fotorealismul lui influențând semnificativ Școala de la Cluj, cea mai bine cotată internațional secțiune a artelor vizuale românești (Adrian Ghenie, Șerban Savu, Marius Bercea fac parte din ea). Paradoxal, picturile din ‘70 par mai contemporane decât cele realizate recent – mai există un tablou al pictorului în expoziție, din 2019, mult mai șters, plasat inteligent în altă parte a expoziției.
Pe lângă astea, Simți ~ Aluneci ~ Cânți a inclus și chestii din afara artei (I mean, din care lipsește intenționalitatea artistică), respectiv pancarte ale mișcării ANTIFA de la manifestații publice de susținere. Or, riscul să-ți iasă un ghiveci când pui toate astea la un loc e mare. Fără mâna unui curator și scenograf cu viziune e greu să faci să stea una lângă alta arta de tomberon a lui Murivale, cu schițele lui de portrete de vedete gay executate pe tabla ruginită („Queer Rhapsody”), în proximitatea instalației glam de la Apparatus 22 cu „Is There Fake After Life?” și a desenelor pop ale Leei Rasovszky, schițate ca Perjovschi direct pe perete, dar cu mâna stângă și fără glumițele de Urzica International.
Cum să transformi un ghiveci tradițional într-un ghiveci de designer
În sensul ăsta, al negocierii vizuale a unor demersuri foarte diferite și greu de pus împreună, mi s-a părut bună atât ideea secționării încăperii mici printr-un șir de trei pânze roșii, cât și construirea unei schițe de șantier de construcții în mijlocul încăperii mari – prin pereți de tablă ondulată sprijiniți pe bolțari de ciment și cu plasă verde deasupra. Bolțarii sunt prezenți în proximitatea schelei de șantier și în instalația lui Liviu Bulea „Under the Grey Dust” (grămadă de bolțari + flori care încet-încet se cimentează), dedicată orașului natal Turda, devenit în capitalismul impetuos al prezentului noua Copșa Mică, din cauza fabricii de ciment Holcim – Lafarge, care a nins peste case și copaci o zăpadă gri ca de praf nuclear.
Schița de șantier funcționează atât pentru a secționa spațiul generos al încăperii mari, cât și pentru a crea o delimitare fragilă între interior și exterior – pe exteriorul panourilor de șantier sunt lucrările rough despre queer desires ale lui Liviu Bulea, executate din moloz/deșeuri de pe șantier (metal, ciment, fier) lipite ca tablouri pe plăci de polistiren, omniprezente în orașele României, de când cu anveloparea termică a blocurilor. Tot acolo e expusă și o fotografie produsă ca un afiș de mari dimensiuni a lui Adrian Oncu pozând drag în divă într-un cadru postcomunist de țară. Pe interiorul schiței de șantier, lucrările sunt mai interiorizate, trimit mai mult spre spațiul personal: desenele intenționat stângace și urâte (dar expresive), cu iz de Halloween ale fantasmelor gore ale lui Adrian Oncu, „Coming Out” (titlul m-a spart :P), tablouașele de grafică (ca) de carte pentru copii, neliniștitoare, calde și creepy despre poliamorie ale lui Alex Horghidan (între favoritele mele, mi le-aș pune fără discuție în casă). Tot aici sunt plasate și lucrările lui Aris Tureac, artist trans – o instalație dreptunghiulară cu cutiile de medicamente cu hormoni pentru tranziția spre sexul masculin și un portret al unui prieten tot trans pe patul de spital, în culori de pastel bolnăvicios („Second Anxiety Relief”), care, prin designul sceno-curatorial, funcționează minunat împreună, alcătuind o suprainstalație.
Tot aici se află și „Vânătoarea de transexuali”, o pictură a Hortensiei Mi Kafchin, o artistă trans extrem de talentată, prezentă în expoziție cu trei lucrări realizate în stiluri foarte diferite, dar recognoscibile prin paleta violent contrastantă de culori. Dacă „Vânătoarea de transexuali” e teribil de funny, amestecând iconografia creștină despre pedepsirea păcătoșilor cu desenele animate SF (un robot uriaș care trimite raze mortale spre doi păcătoși înspăimântați), „Doctorul invizibil” e de un suprarealism sumbru, iar tușele expresioniste din „Self Adoration” amintesc de Adrian Ghenie și Francis Bacon. Valentina Iancu, care mi-a fost ghid și partener de bârfă prin expoziție, mi-a zis că Mi Kafchin a lucrat la Fabrica de pensule din Cluj și ca personal auxiliar (avea ceva firmă de feronerie prin care a realizat mare parte din tot ce înseamnă fier forjat în fabrică) și că Ghenie, după ce s-a mutat la Berlin, i-a dat atelierul său din Cluj de la Fabrică. Ulterior, Mi Kafchin s-a mutat și ea la Berlin, unde s-a consacrat ca artistă.
Fecundarea scenei gay de către mișcările de stânga
Cred că a contat și faptul că MozaiQ e un ONG mai recent, că nu s-a osificat încă într-o organizație birocratică și s-a axat mai mult pe construirea de comunitate decât pe advocacy ca bunicul Accept. Construirea de comunitate poate însemna o grămadă de lucruri, printre care și constituirea unei scene, organizarea de party-uri, lansări glam, deci chestii cu deschidere artistică. A mai contat și că, atunci când a apărut MozaiQ, scena culturală de stânga a ajuns, via Macaz, Biblioteca Alternativă sau CriticAtac, la o oarecare maturitate. Pe de altă parte, la ora aia și scena gay, via Queer Nights, CNDB și neobositul Paul Dunca, își arăta deja rezultatele.
Prin urmare, MozaiQ s-a așezat pe un teren deja setat pe direcția bună. Ce a trebuit să facă a fost doar să se insereze între cele două scene – deși, hai s-o spunem și pe asta, procesul n-a fost lipsit de frecușuri, gayi din clasa de mijloc simpatizând în largă majoritate cu dreapta liberală #rezist/USR. Un alt noroc a fost că pe vremea aceea peisajul stângii era mai unitar, nu se spărsese, pe model protestant, în secte și grupuri conflictuale care să lupte prin strategii sângeroase de cancelling pentru vizibilitate (dar despre asta în alt articol). La Macaz, de pildă, vedeai și reprezentanți ai stângii marxiste precum Rogozanu, Șiulea sau Poenaru, și grupuscule anarho-feministe, cu rezultatul benefic pentru MozaiQ că a putut să-și construiască discursul comunitar pe baze mai intersecționale și mai incluzive, care au trecut dincolo de agenda gay – la manifestațiile pentru dreptul la locuire, de exemplu, erau prezenți și oameni de la MozaiQ.
În expoziția Simți ~ Aluneci ~ Cânți, injecția curatorială de stânga aduce un aer refreshing, scoate a bit expoziția de pe șinele gay și o deraiază spre contextul mai larg al mișcărilor de stânga; feminism (ca în cazul superbei instalații a Vedei Popovici cu pătratul negru al lui Malevich, pliat ca triunghi și plimbat prin istorie ca instrument revoluționar sau de opresiune a femeilor), ecologie (Adrian Oncu cu „This Is Not a Fish”, o instalație ingenioasă compusă din șase tablouri magrittiene cu animale marine reasamblate din deșeuri de pastic), sindicalizare (Veda Popovici și Mircea Nicolae, „Istoria (Nu) Se Repetă / Scenariul nr. 2: Sindicatul Autonom al Muncitoarelor din România – SAMR și destinul Fabricii Suveica [1991-2010 / terenul fostei fabrici Suveica]”) sau criza emigranților (Katja Lee Eliad, „Boat Is Full”). Tot tradiția de stânga, via Brecht sau arta de mobilizare politică, sau cea socialistă de propagandă, e responsabilă pentru ștergerea granițelor dintre artă și nonartă, așa încât obiecte din inventarul luptei politice (pancarte și bannere) pot deveni parte dintr-o expoziție de artă, fără să zgârie ca stridențe, integrându-se firesc aceluiași univers discursiv: aici am în vedere bannerele și pancartele ANTIFA ale Blocului Roz.
Proiecte oengiste în care arta e totul
Se poate întîmpla însă ca proiectul să aibă ca parte centrală arta, caz în care bugetul poate să acopere și munca unui curator – dar cele mai multe ONG-uri nu se pot abține să nu se bage peste curator de vreme ce au dat banii și indicatorii de proiect specifică clar că trebuie atins obiectivul x, y, z, în procent de x, y, z. Iar curatorul se poate întâmpla să fie, de asemenea, timorat din cauză că minorități sau că dreptul lor de a se autoreprezenta și atunci cedează: în definitiv e win-win situation – el își ia banii și-și trece în CV o chestie pe minorități care dă bine, iar ONG-ul e fericit că, via contactele curatorului, expoziția adună ceva lume bună și are ecou media, „e vizibilă”, „schimbă percepția”, deci atinge indicatorii.
În cazul Simți ~ Aluneci ~ Cânți, partea curatorială a fost 100% queer, deci a avut argumente să-și facă singură distracția. Și nici ONG-ul nu s-a băgat peste Dragoș Olea și Sandra Demetrescu, i-a lăsat să-și facă selecția și conceptul după capul lor. Ce-i drept, partea masculină a entități curatoriale vine cu un CV care timorează, oricât te-ai da tu de sculă oengistă: în 2005, Dragoș Olea alături (printre alții) de Ioana Nemeș, au fondat labelul de fashion Rozalb de Mura, avangardist, înfiorător de scump și de exclusivist pentru piața românească, brand care s-a impus și pe scena de afară. Fashion-ul e pentru artiștii inteligenți ca anemonele pe care Murivale le pictează când rămâne fără bani, motiv pentru care, în 2011, echipa s-a rebranduit ca Apparatus 22, lăsând moda pentru bani de buzunar și concentrându-se să-și facă un nume în arta contemporană, cu prezențe la Museion Bolzano, MUMOK și Kunsthalle în Viena, Akademie Schloss Solitude sau Kunsthal Gent.
Legat de expoziție, m-am bucurat să descopăr nume de underground scoase la suprafață sau, pe partea cealaltă, că au fost omise brand-uri precum Tiberiu Căpudean, fotograf care, deși are un dosar beton (gay, campion pe toate fronturile minorităților, inventator al unei forme oportuniste de artă angajată pe care a botezat-o ARTivism), nu impresionează ca artist. Câștigător al Premiului European pentru Toleranță în 2016, Tiberiu Căpudean e exemplul tipic de artist fără sclipire care compensează prin muncă susținută, networking eficient și voluntariat pentru cauze unde plouă cu bani. Acum s-a apucat de arabă ca să-i ajute pe refugiații din Afganistan, deși acolo se vorbește farsi.
Compromisuri ONG-iste (să le zicem mai frumos „pariuri curatoriale riscate”) mi s-au părut câteva lucrări: selecția lui Patrick Brăila cu două obiecte artistice, scurtmetrajul Pieptiș și intervenția publică de la Pride. Aș fi lăsat doar discursul de la Pride – Patrick pare genul mai potrivit pt TEDx decât pentru artă, talentul lui se pupă mai bine cu job-ul de speaker motivațional. A doua chestie – instalația „Istoria (Nu) Se Repetă / Scenariul nr. 4: 89 Dreptate Nouă [2001-2003 / fostul bar Sherlock / parcul Operei]” a Vedei Popovici și a lui Mircea Nicolae. Nu designul ei mă deranjează, ci legenda explicativă care o însoțește, cine sunt Parcul Operei și Barul Sherlock și ce-au făcut ei pentru homosexuali, legenda având un iz strident didactic. Dacă inserarea ready made a reușit în cazul bannerelor Blocului Roz, aici pică ca nuca în perete. A treia chestie supărătoare (care însă are legătură cu intenția muzeală a proiectului de recuperare a istoriei artei queer) – cele două picturi cu băieți de pe plajă ale lui Andrei Chintilă din 1992, „două picturici”, cum ar zice Cristina Bogdan, cu iz de pictură UAP-istă de la Cercul Armatei.
Proiecte artistice oengiste fără destui reprezentanți
Altă problemă a proiectelor ONG-iste de artă poate să apară din faptul că grupul vulnerabil pe care-l reprezintă asociația să nu aibă pur și simplu suficienți artiști valabili pe genul de artă vizat de proiect. Aici chiar mă simt aiurea să intru în exemple, întrucât face parte din nedreptatea funciară a lumii ăsteia ca arta să nu se distribuie democratic. Problema e că în fișa postului de oengist intră și asta, să mai cârpească nedreptatea funciară, respectiv să creeze prin suprastructura ONG baza, cu alte cuvinte să creeze spațiul care să facă posibilă apariția unor talente, în speranța că, la sfârșitul zilei, funcția va crea și organul. Chestie care nu e chiar greșită, îndemnul lui Heliade-Rădulescu, „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, s-a dovedit benefic, din emulația creată de tot soiul de veleitari s-au cernut până la urmă niște talente și mișcări valide.
Din fericire, în cadrul comunității gay ai o mulțime de nume de top, în zona artelor vizuale sau performative ai de unde alege. Dacă expoziția ar fi marcat 100 de ani de prezență gay în fotbalul sau boxul profesionist în România s-ar fi izbit de serioase dificultăți – dar de dansatori, fashioniști, muzicieni sau pictori, pe scurt, de greierași și artiști comunitatea n-a dus vreodată lipsă.
Și nu vorbim de nume prezente doar în circuitul artistic local, ci de artiști mai cunoscuți afară decât aici. Pe lângă numele deja menționate, îi/le adaug pe Adina Pintilie (tipa cu filmul Touch Me Not, prezentă cu două videouri în expoziție), Sorin Oncu și regretata Ioana Nemeș, dispărută la doar 32 de ani – două figuri iconice ale artei contemporane, canonizate deja (personal îi consider X-eri de-ai mei și nu mileniali, fiind născuți în ’79 și ’80). Sorin Oncu este prezent cu o instalație, „Male to Male”, pe care artistul îl consideră coming out-ul său: pe filele îngălbenite ale unei cărți interbelice cu sfaturi medicale pentru o familie fericită sunt pictate cabluri tată-tată (male to male în engleză). Ioana Nemeș e prezentă și ea cu o instalație și două „Evaluări lunare” pe care mi-e lene să le mai detaliez, una politică și devenită între timp clișeu al criticii feministe, gen „dacă femeia e geniu atunci are cap de bărbat”, și alta mai personală, cu oboseala pe care o simți când telefonul nu-știu-ce. Dintre cei doi, afinitatea mea merge mai mult spre Sorin Oncu pentru că lasă loc pentru cinism și sarcasm, cum se vede și din lucrarea (neinclusă în expoziție) „The Wall”, cu circul liberal al cadourilor de cât mai multe drepturi civile și culturale pentru categoriile sociale marginalizate, însoțite de tot mai puțini bani – „Hai, poftiți la drepturi și la foame pe săturate”.
Mi-a mai plăcut povestea de viață a Katjei Lee Eliad (arta ei nu sunt sigur că am înțeles-o), aflată de la Valentina Iancu – bunicul evreu al Katjei a fost regizorul Sandu Eliad, înainte de ‘44 comunist ilegalist (btw, avangarda și mișcarea comunistă românească – în secțiunea ei mai burgheză – au fost constituite într-o măsură mai mult decât semnificativă din evrei) și fondator al teatrului antifascist Barașeum; după ‘44, răsplătit cu funcția de director al Teatrului Evreiesc de Stat și, în 1953, cu titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă. Cu tot startul asigurat în pole position, în calitate de copil de mic nomenclaturist, fiul lui decide să emigreze, fiind probabil unul dintre evreii vânduți la bucată de Ceaușescu Israelului. Katja are parte de o copilărie și tinerețe cosmopolită și dez-rădăcinată, gen Elias Canetti, care a purtat-o între Israel, Statele Unite, Franța și România. La fel ca Ioana Nemeș (sau Laura Codruța Kövesi – n.edit.), a ajuns la artă ca plan B, după ce, în urma unui accident, s-a văzut obligată să se lase de sportul de performanță. În cazul Katjei, arta a devenit și o formă de autoterapie pentru tulburarea bipolară, care o ajută să-și pună ordine în creier în episoadele maniacale (în sensul ăsta, cel mai mult am rezonat cu lucrarea ei „Explique”, compusă dintr-un șir de coli A4 pe care sunt înșiruite foarte ordonat, cu majuscule de tipar, cuvinte și fraze fără legătură) sau să supraviețuiască perioadelor depresive.
Heidegger desparte apele: arta și ONG-ul, originate în zone radical diferite ale existenței
Ultima dificultate și probabil cel mai greu surmontabilă vine, heideggerian vorbind, din esența diferită a celor două domenii: ce este arta?, ce este ONG-ul?, s-a întrebat și filozoful german, iar răspunsul său a fost că sunt lucrări (Arbeit) radical diferite: arta este Casa Ființei, iar ONG-ul – Panoul Școlii. Rezumând, arta bună trăiește de regulă din subversiune, poziționare critică, ambiguități edgy și scandaluri, iar ONG-urile din fapte pionierești și eroi de la Panoul de Onoare – ceea ce le face să se intersecteze OK pe un segment îngust. Pornind de aici, expozițiile care rezultă din „împreuna lucrare” (în inspirata rostire a teologului Pseudo-Dionisie Areopagitul) a celor două sunt mai cumințele, pioase și respectuoase decât o adunare de pocăiți. Și nu pot să fie altfel nu doar pentru că așa a decis Heidegger, ci și pentru că deasupra lor tronează umbra amenințătoare a finanțatorului care nu-și vrea, Doamne ferește, asociat numele cu vreun scăndăluts și a cărui mânie, asemenea D-zeului neîndurător al Vechiului Testament, poate lovi economic în viitoarele proiecte, cărora într-o secundă le poate retrage banii.
Aici cred că expoziția n-a marcat suficient – nu s-a riscat și a ales calea cumințică. Și nu e vorba de faptul că nu apare nicio pulă sculată în expoziție, pulele sculate ca vehicule privilegiate ale subversiunii s-au fumat de mult, până și prietenia nemuritoare dintre Elton John și Ladi Di, decedată în 1997 în urma unui accident rutier, e mai electrizantă în sensul ăsta. Prin urmare, transgresiunile nu mai vin acum dinspre puli, ci mai repede din zona BDSM – prin trimiteri la fantasme ale cruzimii și umilirii, prin reinstituirea cu sens a obiectificării sau a diferențelor de putere, deconstruite/denunțate la nesfârșit de mișcările emancipaționiste. Bifarea de către expoziție a acestei zone mâloase ar fi fost cu atât mai justificată cu cât în comunitatea gay, inclusiv în cea românească, tot mai multă lume cere condimente kink la party-uri sau la one night stand-uri: deci, din marginalitate, BDSM-ul tinde să devină normă. În cadrul expoziției, doar desenele darkish ale lui Adrian Oncu, „Coming Out”, trimit explicit spre zona BDSM și, ceva mai vag, lucrarea compusă din două fotografii a lui Alex Mirutziu, „Doings for a Living”, care trimite spre obiectificare, băiatul sclav de închiriat. Valentina Iancu a încercat să mă convingă că și o lucrare din expoziție cu un manechin acoperit de mărgele încifrează o schemă sado-maso, autoarea ei având doctorat în BDSM (analizat ca subcultură) – dar sorry, Valentina, stratul ăsta hermeneutic e în halul ăla de ascuns că nici dacă-l bagi în tubul de RMN nu dai de el.
Altminteri, nimic despre chemsex, faptul că drogurile au devenit parte a oricărei petreceri sau orgii gay: poppers-ul, mefedrona sau drogul violului se dau pe gât sau pe nas mai des ca votca la party-urile reușite.
Până la un punct, pot înțelege că aceste mărci ale comunității cu potențial subversiv pot deveni chestionabile din perspectiva unui finanțator care nu vrea să sponsorizeze scufundări în ape tulburi. Există însă în arta gay o zonă progresistă și de stânga cu potențial de scandal care nu cred că ar fi deranjat finanțatorul: războiul stângii cu BOR/Coaliția pentru familie, faza pe grafitti-urile fetelor de la ANTIFA. Pe scurt, cred că în locul bannerelor Blocului Roz ar fi fost mult mai de impact fotografii cu grafitti-urile bucureștene cu mâzgălirea cu mesaje proLGBT a afișelor de campanie electorală a susținătorilor Coaliției și mai ales vandalizarea cochetei bisericuțe maramureșene de lemn din Parcul IOR cu grafitti-urile în roz „LGBT” și „Be Gay, Do Crime”. Faza aia, nerevendicată de nicio organizație de stânga, mi s-a părut cea mai tare chestie ever a mișcărilor ANTIFA din România.
Ceva potențial subversiv ar fi avut și includerea fotografiilor Virginiei Lupu cu lucrătoarele sexuale trans, mai de impact decât etaminele Ralucăi Ilaria Dumitrescu dedicate comunității vizate. Ce-i drept, etaminele arată bine, fiind cusute pe pânză verde fosforescent cu ață profund neagră – problema e mesajul, cam subțire, și estetica, un pop art cam obosit. Dar cum și de ce a refuzat Virginia Lupu să intre în expoziție e o poveste lungă ce are legătură cu războaiele civile ale stângii care, ca Gărzile Roșii ale Președintelui Mao, au măcelărit prin cancel-uri intransigente micuța și intima noastră scenă de stânga – lupte de Facebook ajunse vara asta în ultima fază, porno, a războaielor prin proxi. Dar despre asta, cum am zis, în alt articol.
Și pentru că veni vorba de Președintele Mao, să bag și un PS.
Post-scriptum cu o expoziție de artă chineză contemporană
Tot în curtea Combinatului Plastic, dar ascuns în spate de tot, pe o potecuță sinuoasă ce trece pe lângă geamurile sparte al unui sediu? sucursale? punct secret de lucru? părăsit și devastat al UniCredit funcționează și cea mai trashy underground galerie pe care am văzut-o în București, Sandwich, a echipei Alexandru Niculescu, Daniela Palimariu, Cristian Răduță. Galeria e un container de metal ruginit de 8×3 metri care, până pe 20 ianuarie (AMR: 16 zile), adăpostește expoziția Mr. Gruel a chinezului Zhang Miao. Lucrările expoziției, în număr de patru, sunt șocant de austere și abstracte, la limita rarefiată a inexistenței – în cuvintele unui prieten, „n-au nici măcar atâta existență încât să poată muri”. Combinația de cub ruginit de fier și lucrările alea hiperminimale și hiperconceptuale este entuziasmant de scandaloasă: ca burghez cu interes pentru artă, tată peste trei fete date de la trei ani la pian, îți vine să-ți ceri banii înapoi – „Ce-i cu țeapa asta? Dați-mi banii înapoi că merg la Poliție!”.
Galeria Sandwich e cel mai important spațiu din București de promovare a artei chineze contemporane, care „has been building a strong relationship with the art community in Beijing, through exchanges and mutual support” – pe scurt, troianul prin care artiștii din Republica Populară Chineză încearcă să viruseze creierele publicului românesc.
Dar și despre asta – artiștii veniți la Sandwich din undergroundul unui megalopolis chinez –, într-un articol viitor. Până atunci, glorie eternă Președintelui Mao, minții strălucite a vizionarului Deng Xiaoping și mai ales marelui Partid Comunist Chinez, al cărui vrednic soldat, pentru câțiva ani de aici încolo, o să încerc să fiu.
Vernisată pe 4 decembrie 2021 la Combinatul Fondului Plastic din București (Strada Băiculești 29), expoziția Simți ~ Aluneci ~ Cânți, organizată de asociația MozaiQ în cadrul proiectului Triumf Amiria. Muzeul Culturii Queer [?], poate fi vizitată pînă la data de 9 ianuarie 2021. În paralel, expoziții și intervenții anexe au loc la Suprainfinit Gallery, The Institute, SwitchLab și Malmaison.
(Foto principală de Serioja Bocsok)
