Ce se întâmplă cu clasa nonbinariată și cu hedge fund-urile?
Clasa nonbinariată, încotro?
Taylor Mason (Asia Kate Dillon) în Billions este un nonbinar care vrea să distrugă heterosexismul în interiorul capitalismului speculativ și, pe parcurs, să ajungă un miliardar curat. Taylor e un Rocky care, cu puterea mușchilor negenderizați, se bate cu giganții capitaliști și devine mai bun decât ei. Dar Taylor Mason este și un reprezentat al unei clase, nonbinariatul, care pare deja că nu mai are nicio șansă în capitalism. Ca mătușa lui de Generație X, precariatul, sau, și mai rău, ca străbunicii boomeri care se numeau proletariat, nonbinariatul își vede moartea cu ochii în serialele HBO de succes.
Nu ar trebuie să ne surprindă asta, nu? Până la urmă treaba burgheziei este să anunțe moartea claselor, fie ele proletare sau nonbinare, mai ales când se află în conflict deschis cu ea, clasa care rules them all. Ca o clasă anarhistă, nonbinariatul e compus dintr-un grup nediferențiat de oameni, care sunt atașați de ideea că valorile genului binar trebuie să dispară. Ei sunt convinși că au o misiune politică, iar din când în când sfera burgheză a entertainment-ului îi face vizibili în produsele ei. Dintr-o clasă antagonistă, ei par să fie procesați previzibil în indivizi privați, în căutare de succes individual. Așadar, dacă clasele mor, indivizii excepționali, cei seduși de valorile proprietății și banilor, vor face o figură frumoasă în capitalism. În special, dacă alegi să alergi după miliarde, înfășurate în decorul high-tech de hedge fund new yorkez, vei deveni campionul nostru.
Taylor Mason a început ca într-un remake, pe scările muzeului din Philadelphia, alergând tare, aproape dând tuturor un cap în gură. Ne-a cucerit când își declara intenția de a face un Ph.D în Economics și de a da cu tifla miliardelor unui capitalist cum este Bobby Axelrod, un dezaxat purtat numai de lumea câștigului. Am început însă să ne liniștim odată ce am aflat că Taylor vroia un Ph.D la Universitatea din Chicago, un loc care nu e în fond atât de diferit de lumea lui private equity firms și hedge fund-urilor. Și, încet, încet, Taylor Mason, cu intelectul superuman, cu iubita PR-istă de culoare, cu etica progresistă a afacerilor eco, se strecoară în imperiul miliardelor americane. Jocul cu miliardele l-am jucat și noi local în ultimii ani, cu cele 30 de miliarde din PNRR, dar el era mai degrabă unul al împărțitului din infrastructură, și nu din capital speculativ, cum îl face Taylor.
Și Taylor Mason are istorie. Bunica lui, dacă mai țineți minte, cea din Gentleman Jack, era o lesbiană nonbinară victoriană, care a fost reînsuflețită pentru a ne vorbi despre dorința de bani și sex ilicit. Ea, cum s-ar spune singlehandedly, salvează spiritul capitalist în imperiul britanic aflat ușor în decădere la mijlocul secolului XIX. Apoi, sunt adolescenții queer (We are who we are) inventați pe o bază americană în Italia de regizorul lui Call Me by Your Name. Și ei, evident ubercool, par că vor fi absorbiți încetul cu încetul de lumea strălucitoare a fashion-ului, destinația oricărui nonbinar respectabil.
Un serial în bună tradiție realistă
Dar să nu fim a downer, cum ne-ar zice scenariștii de la Billions. E simplu de zis, nu?, burghezii vor burghezi în serialele americane. Da, bineînțeles, cei slabi, vor fi încetul cu încetul eliminați, iar cruda și cinica mână invizibilă își va face treaba cum trebuie.
Însă, surpriză, serialul face treabă într-un mod în care ne intrigă.
Mai întâi, ce face Billions este să reia în buna tradiție realistă a romanelor de secol XIX un conflict social, unul în care este o miză legată de progresul social. Un procuror, Chuck Rhoades (Paul Giamatti), vine din lunga tradiție a școlii de drept de la Yale și dorește să oprească din profitul nemăsurat al companiilor care fac speculații financiare. Rivalul lui, Bobby Axelrod (Damian Lewis), o poveste tipică a lui rag-to-rich, este un manager care vrea să dețină complet inima și timpul angajaților lui. Un capitalist feroce se luptă cu un procuror obsedat de dreptate, iată miezul întregului serial. Conflictul între cei doi, în care intervine ca un al treilea și nonbinarul nostru favorit, Taylor Mason, se prelungește pe cinci sezoane.
Într-un mod ciudat, deși personajele care defilează în Billions sunt total cinice și obsedate de putere, ele trăiesc într-un mediu care pare idealizat și cumva al dreptății posibile. Chuck Rhoades, cu toate defectele lui, trăiește cu ideea că se luptă pentru poporul american, care merită să nu fie furat așa cum o face Axelrod. Axelrod, pe de altă parte, este un Florin Câțu care s-a decis că nu mai joacă jocul președintelui Iohannis și o ia cucu’. Toată lumea e socialistă în afara de el, piața liberă este singura care menține libertatea în Statele Unite ale Americii, iar procurorii sunt niște instrumente care trebuie acordate capitalului speculativ. Un Câțu lăsat liber cu câteva miliarde luate din PNRR, iată modelul lui Bobby Axelrod. Disputa ideologică pare reală, și nu este doar un plot care avansează trist desfășurarea serialului. Miza, într-un mod în care a dispărut aproape din câmpul politicii locale, este dacă și poporul poate să primească o parte din dreptatea care i se cuvine. Dreptatea, dacă intervine în politica românească, e un salariu minim mai mare, pensii mai consistente, privatizări mai puține, spitale care încă se mai țin pe picioare. O dreptate, cum s-ar spune, mult mai sănătoasă decât o iluzie de justiție față de bogați. Dreptatea românească e aproape la antipodul dreptății populare din Billions, în care supremul câștig al poporului este să trimită unu-doi miliardari după gratii.
În al doilea rând, ce face serialul prin conflictul lui permanent între procuror și capitalul speculativ, este să ne convingă că există o direcției a istoriei. Serialul e o ficțiune a reprezentării, și aici intervine realismul lui. El nu mai este o descriere performativă a unor identități sau indivizi care sunt pe un anumit drum al genului ori sexualității. Billions își propune să vorbească despre o realitate globală, cu conflictele ei între stat și capital speculativ, și pare că este eliberat de misiunea unei căutări identitare. Nonbinarul nostru favorit, Taylor Mason, e descris de la început deja cu o identitate formată, iar căutarea lui nu este decât parte din intriga mai mare dacă dreptatea populară se va realiza în istorie.
Direcția istoriei în ultimii ani pare că s-a deplasat către sfârșitul sau nu al pandemiei. Trăim cu toții în așteptarea unei stări de urgență în care nu avem un conflict clar, în care direcția pare mai tot timpul de neașteptat. Față de lumea noastră reală, atât de puțin stabilă, entertainment-ul american pare că s-a hotărât să ofere un conflict cu o direcție și cu o rută pe care toți putem merge. Altfel spus, în lumea reală, care pare dominată de drive-ul către moarte, Billions ne oferă ficțiunea hegeliană că poate există un drum, o direcție, și că, dacă vom merge netulburați pe ea, poate și un anumit progres nu va întârzia. Consumul e plăcut, da, dar serialul face mai mult. Senzația cu care rămâi este că undeva există istorie, că niște oameni cu interese se bat cu alții și că din conflictul dintre anumite interese de clasă poată să există și un progres social.
Ce facem cu hedge fund-urile?
Lumea capitalistă de azi – am ajuns cumva să înțelegem – nu mai e condusă de state naționale, și nici chiar multinaționale, cu politicile lor de expansiune. Lumea care răntuiește împotriva Amazonului pare să fi uitat că de fapt există alte entități, care cumva sunt cele care fac jocurile capitalului mare. Asocierile mari de fonduri speculative sunt cele care mișcă capitalul, iar inima comerțului pare să fie dominată de jocurile lor. Băncile par în lumea lor închisă, pioni mai robuști pe care hedge fund-urile le mișcă pe o tablă de șah speculativă.
Raportul meu din inima hedge fund-urilor de la HBO nu se poate încheia fără a identifica un moment în care o speranță cumva leninistă apare oblic în inima capitalului. Momentul e următorul: Bobby Axelrod și Mike Wagner, mâna dreaptă a capitalistului suprem, se confruntă cu o revoltă a angajaților de la AXE Capital. Cum miza serialului este și în sistemul de referințe pe care îl mobilizează personajele, Estul comunist își face o apariție surprinzătoare în lumea hedge fund-urilor americane. Pentru a-i rușina pentru încercarea lor tristă de grevă, Axelrod și Wagner își ironizează angajații că nu se ridică la înălțimea esticilor formidabili, care au reușit să dea jos un întreg sistem de fier. Adică Havel și Walesa. Cu alte cuvinte, stăpânii capitalului îi ironizează pe angajați că nu se ridică la înălțimea unor sindicaliști a căror potență a învins partide comuniste considerate indestructibile.
Pe de o parte, este trist când stăpânii capitalului sunt făcuți de scenariștii de la HBO să apeleze la favoriții Americii în Războiul Rece – sindicaliștii și artiștii care s-au luptat cu anumite forme de birocratism comunist. Nu puteau și ei să vorbească de greva de la Haymarket Square (1886), ori de Eugen Debs, de Cezar Chavez, de Mother Jones, de Bayard Rustin? Dar până la urmă Axelrod și Wagner au dreptate, fără Havel și Walesa nu am avea supremația capitalului financiar american de astăzi.
Și totuși referința la lumea Estului comunist introduce o nuanță de spaimă leninistă într-o lume care pare prea instalată în certitudinile ei capitale. Dacă pe tot parcursul serialului, Estul nu există decât în forma unui miliardar psihotic rus (jucat de John Malkovich), el se întoarce cu răzbunare într-o istorie în care o lume leninistă a fost construită împotriva dominației capitalului. Și asta, până la urmă, ne face să ne uităm altfel la ideea că hedge fund-urile vor exista de aici până în eternitate.
Sezoanele 1-5 ale serialului Billions sunt acum pe HBO.
