Recent, s-a terminat un campionat european de fotbal extrem de plictisitor. Analistul Florin Poenaru a fost pe fază.

Fotbalul jucat pe teren a fost predictibil. Extinderea la 24 de echipe nu a ajutat deloc; din contră, a mărit numărul echipelor naționale care nu ar trebui văzute vreodată lovind mingea. Cu excepția Spaniei, care a fost de departe cea mai bună echipă și care, în mod inevitabil, a și câștigat toate meciurile disputate, echipele prezente la Euro au jucat mai degrabă ca să nu piardă, fiind astfel extrem de conservatoare și reactive – la fel ca politica care se practică pe continent în acest moment. 

Senzația a fost una de declin general, de oboseală și letargie. Meciul definitoriu al campionatului a fost Portugalia – Franța: 120 de minute de nimic, de vid. Dar fundalul perfect pentru manifestarea egoismului și narcisismului monstruos al unui jucător aflat și el la crepuscul. În general, fotbalul de la Euro 2024 a arătat ca societățile europene: în criză majoră și fără vreo idee alternativă. Ce rămâne deci după o lună de fotbal prost?

Fotbal, trenuri, gazon, kebap și societate

Declinul Germaniei e incontestabil și mult mai accentuat decât se putea credea. Campionatul a scos la iveală disfuncționalitățile majore ale economiei și societății germane. Cândva proverbiale pentru modul de funcționare, trenurile nemțești au devenit subiect de glume și reportaje caustice. Am citit o mulțime de relatări ale suporterilor și jurnaliștilor prezenți la Euro despre supliciul prin care au trecut folosind acest mijloc de transport. Sigur că, privind dinspre România, nu pare chiar așa de rău, dar asta înseamnă adoptarea unui standard extrem de scăzut. Mai multă lume, mai ales jurnaliști care trebuiau să-și pună pe site cronicile la finalul meciurilor, s-au plâns de cât de lent a fost Internetul – un fapt cunoscut și extrem de enervant pentru oricine vizitează Germania. Starea gazonului pe mai toate stadioanele a fost deplorabilă – astfel, organizatorii nu au reușit să se achite onorabil de condiția de bază ca gazde. (La Copa America 2024, desfășurată în SUA, a fost aceeași problemă, terenul a fost impracticabil, semn că cele mai avansate economii vestice nu mai pot crește nici măcar iarbă, ca să nu mai vorbim de producția industrială.) Meciul Germania – Danemarca a fost întrerupt 25 de minute din cauză de fulgere, așa cum se întâmplă și în campionatele rurale când vine furtuna.

S-a vorbit mult de kebap diplomacy și cu ocazia Euro, asta după ce președintele Steinmeier a luat cu el un kebap de 60 de kilograme din Berlin în vizita din luna aprilie în Turcia. Ideea era că kebapul reprezintă fuziunea dintre cultura turcească și cea germană. Gestul a fost imediat criticat, pe bună dreptate, ca fiind orientalist, reducând comunitatea turcă la producători și consumatori de shaorma. Kebapul, ca simbol al culturii gastronomice stradale din Berlin, e de fapt o mâncare mai degrabă proastă, care se mănâncă de regulă când vii de la club și ai consumat prea mult alcool. Punerea pe piedestal a acestui tip de mâncare ca simbol al melting pot-ului german arată că de fapt nu e vorba de nici un melting pot, ci doar de manifestarea formelor de exploatare a muncii imigranților, care, prin supraexploatare, fac competitivă economia germană pe piețele internaționale.

Nimic n-a rivalizat însă cu festivitatea de deschidere a campionatului, la care orice idee de spectacol public a fost asfixiată și înlocuită de o cultură pop corporate foarte banală, din care a lipsit orice formă de viziune. Lipsa de creativitate, incapacitatea de a produce ceva artistic care să provoace o minimă aderență emoțională au fost șocante. Trebuie recuperată arta spectacolelor publice pe stadion, un 23 August de la mijlocul anilor ‘80 pare o capodoperă în raport cu ce se face acum.

Fotbal, psihanaliză și case de pariuri

Societatea românească trăiește în negarea sistematică, cotidiană, a realității. Asta e vizibil cu ochiul liber la orice palier. Dar nu cred că a fost cineva pregătit pentru delirul psihanalizabil creat în jurul naționalei în timpul Euro. După primul meci câștigat contra Ucrainei ca urmare a unor gafe ale portarului advers, meci în care de altfel România a ieșit mai prost la toate capitolele, oameni care probabil n-au mai văzut alt meci al României o dădeau deja în semifinală sau chiar finală. În mod previzibil, a urmat un egal chinuit cu Slovacia, România marcând printr-un penalty inventat, și două înfrângeri la scor. Suficient însă pentru ca „tricolorii” să fie glorificați drept eroi. Există motive istorice pentru care în societatea noastră mediocritatea trece drept excelență și înfrângerile drept victorii. 

Mai grav însă e că prezența naționalei la Euro a fost strict legată de o casă de pariuri. Toată participarea a părut de fapt ca o reclamă neîntreruptă pentru o activitate nocivă care face ravagii în România și despre care se discută foarte puțin. Nu doar că toți membrii „Generației de aur” au devenit mascote pentru casa de pariuri, dar și modalitatea de exprimare a suporterilor a fost luată din clipurile publicitare și mutată în fan zone sau pe stadioanele din Germania. Mai mult, emisiunile dedicate meciurilor de la Pro TV erau pline de oameni care fac în mod constant reclamă la pariuri. Timp de câteva săptămâni, societatea în sine a devenit așa cum sunt toate orașele țării – la fiecare pas, o casă de pariuri sau un loc cu păcănele. E de-a dreptul alarmant cum campionatul și mobilizarea necritică în jurul echipei naționale au reușit nu doar să normalizeze o practică ce distruge în mod constant vieți și care este legată de traficul de persoane și alte ilegalități, dar și să anexeze complet orice referință la fotbal. În România, pariurile și fotbalul au devenit inseparabile. Nu poți să vorbești despre așezarea în teren a echipei naționale pentru că ea nu există: ea e un produs de marketing al casei de pariuri.

Fotbal, naționalism, politică, ortodoxie și comentatori

La această cumplită invazie a îndemnului de a băga la pariuri s-au mai adăugat două elemente care au făcut vitriolică susținerea pentru națională: naționalismul cu tentă de extremă dreapta și ortodoxismul cu accente de superstiție, practicat chiar de conducerea naționalei. Această combinație dintre pariuri, naționalism și ortodoxie care a marcat susținerea pentru națională nu e deloc întâmplătoare, dar a fost foarte toxică. Faptul că a fost așa de răspândită și că, practic, abia dacă au existat una sau două voci care să pună un bemol arată că, de fapt, nu e o situație întâmplătoare legată de Euro, ci e mult mai bine ancorată în societate. Campionatul European de Fotbal din Germania a devenit doar ocazia pentru a o manifesta, chiar în ciuda performanțelor echipei. Pare că există o nevoie foarte puternică în societate de a sărbători ceva, de a avea un moment de glorie, un pretext pentru a ieși în stradă. Iar dacă el nu există, poate fi la fel de bine și inventat. De ce am lăsa realitatea să strice o distracție bună?! Au încercat și câțiva politicieni să se lipească de eveniment, dar strategia aceasta e mereu perdantă, așa cum a aflat Gabriela Firea mai demult. E o lipsă de legitimitate a clasei politice actuale atât de masivă încât orice politician e privit cu suspiciune, indiferent de ceea ce face.

În altă ordine de idei, trebuie spus că transmisia de la Pro TV a fost atroce. Nu în sensul calității tehnice, ci a conținutului. Cei mai mulți comentatori ai meciurilor par că se uită la altceva, sunt generaliști, comentează orice sport, de aceea nu știu nici unul. Indiferent de meci, ei oricum vorbeau despre naționala României, chiar și când aceasta ieșise din competiție. Școala veche de comentatori de fotbal (Ilie Dobre, Cristian Țopescu etc.) se formase într-un timp în care meciurile nu se vedeau, ci se auzeau, și de aceea ei aveau tendința să nareze meciul fază cu fază, acțiune cu acțiune. Nu mai e necesar să faci asta la TV pentru că telespectatorul poate să vadă singur unde e mingea, nu trebuie să îi spună comentatorul, al cărui rol acum ar fi să te ajute să înțelegi ceea ce vezi, să îți dea context, informații, explicații. Nu are cum să îți ofere așa ceva decât cineva care este specialist pe subiect. Nu a fost cazul comentatorilor de la Pro TV, care probabil că se uită la meciurile naționalelor europene ca toți suporterii, adică o dată la patru ani. Am încercat să văd și câteva emisiuni „de analiză” de după meci, dar nu am reușit; prea multă hăhăială, glume răsuflate, zero conținut.

Fotbal, balcaniade, capul de lup și jucătorul politician

Mai în glumă sau mai în serios, pe durata campionatului a apărut ideea reintroducerii Cupei Balcanice. Propunerea nu a venit ca urmare a fotbalului spectaculos practicat de echipele care ar participa la această cupă, ci ca urmare a tensiunilor politice dintre țări, care funcționează ca substitut pentru sport. Altfel spus, cu cât echipele sunt mai slabe, cu atât flamele politice sunt mai ardente. Sârbii, fiind deja eliminați, au amenințat că părăsesc competiția după ce suporterii albanezi și croați le-au dorit moartea. Albanezii au plusat cu referința la Kosovo. Jucătorul turc Merih Demiral a fost suspendat pentru două meciuri după ce a sărbătorit golul marcat prin afișarea „capului de lup”, simbol al unei grupări naționaliste de extremă dreapta. Ungurii au fredonat cântece revizioniste menite a enerva pe toată lumea care a făcut parte din Imperiul Habsburgic. Așadar, o Cupă Balcanică, chiar dacă ar fi încărcată în mod insuportabil de naționalism, măcar ar fi de interes și pentru analiștii politici.

Tot pentru politică, și nu pentru fotbal vor rămâne în memorie și jucătorii francezi. Kylian Mbappé reprezintă noua generație de jucători de fotbal woke. El a avut mai multe intervenții politice decât goluri pe durata Euro. Omul vorbește ca un politician, și nu ca un fotbalist. Când încă era la PSG, era inclus frecvent de Emmanuel Macron în discuțiile cu omologii din Qatar. Echipa Franței a fost mereu obiect al discuțiilor și tensiunilor politice. În generația lui Zidane, dreapta se întreba de ce este așa de „naeagră” echipa. Astăzi, asemenea preocupări s-au mai diminuat, mai ales după ce Franța a mai câștigat o Cupă Mondială. Nașterea politicianului Mbappé marchează o nouă fază. Este depășirea epocii Ronaldo – Messi, în care preocuparea jucătorilor-vedetă era strict despre fotbal și despre condiția lor fizică, despre dedicarea obsesivă pentru joc. Nu mai poți fi star astăzi dacă nu vorbești despre politică și despre subiectele zilei.

Fotbal, postcomunism, academie și clasă

Înainte de Euro, jurnalistul Jonathan Wilson a scris un articol despre resurgența echipelor din estul Europei, prin care înțelegea de fapt țările postcomuniste. Calificarea Georgiei și a României a fost prezentată drept argument în acest sens. Dacă Georgia a fost plăcută ochiului, câștigând cu Portugalia un meci pe care aceasta din urmă dorea să-l piardă, pentru ca mai apoi să fie spulberată de Spania, restul echipelor postcomuniste n-au strălucit. Slovacia a fost la câteva secunde distanță să scoată Anglia, iar Slovenia a ajuns la penalty-uri cu o Portugalie ținută prizonieră de un singur om. Doar intervențiile absolut miraculoase ale portarului turc au făcut ca în sferturile de finală să fie și o echipă din Est, chiar dacă nu din cel fost socialist. În rest, așa cum s-a întâmplat de regulă și la Mondiale, echipele vest-europene au dominat. În semifinale s-au întâlnit patru țări cu cele mai bune patru sisteme de academii din Europa. Finala a fost câștigată de țara care produce jucători de top în academiile sale de 30 de ani încoace, Lamine Yamal fiind emblematic în acest sens. Ungaria, ca urmare a politicilor mult criticatului Viktor Orban, a încercat implementarea unui model de dezvoltare similar, dar distanța este încă enormă. Generația actuală a Georgiei este crescută tot în academie, dar când a întâlnit primul adversar serios a luat bătaie la scor.

La polul opus, am văzut și declinul unor națiuni fotbalistice, cum ar spune comentatorii români. Cazul cel mai flagrant este al Italiei, care pare incapabilă să mai producă jucători măcar mediocri, dacă nu de top. Extrema dreaptă italiană a dat vina pentru această situație pe influxul de jucători străini – țapii ispășitori întotdeauna –, dar adevărul e altul. Schimbări demografice și generaționale au făcut ca din ce în ce mai puțini copii să fie pasionați de practicarea jocului de fotbal. Accesul la academii este oricum condiționat de poziția de clasă a părinților. Astfel, cu o bază de selecție împuținată, și cu cluburi la limita supraviețuirii, Italia nu doar că nu mai produce atacanți, dar nici măcar fundașii centrali de oțel pentru care era cunoscută. Un asemenea declin este poate mai familiar în estul Europei, unde fotbalul s-a ruinat în momentul în care s-a epuizat moștenirea socialistă, dar este mai puțin caracteristic țărilor vestice. Poate Germania anilor 2000 să mai fi trecut prin așa criză de jucători. În orice caz, Italia nu mai poate fi considerată în acest moment nici măcar o echipă de nivel mediu.

Extinderea Euro la 24 de echipe a făcut posibilă participarea unor naționale precum Georgia, care au mai atenuat din plictiseala generalizată. Pe de altă parte, acest sistem, în care se califică și cele mai bine plasate echipe de pe locul trei, a distrus orice idee de competiție în grupe. Dacă prima rundă a fost ceva mai animată, ce a urmat apoi ar fi trebuit scos în afara legii. Echipele au jucat foarte prudent, știind că egalul le este favorabil celor mai multe dintre ele. Poate că n-au fost înțelegeri explicite, dar noncombat tacit a fost. Faza grupelor a semănat cumva cu competiția politică pentru Parlamentul European: același „suspans” ca și acolo, aceeași mimare a competiției ca între familiile politice, pentru ca la final să iasă tot cine trebuie să iasă. Poate cu excepția Croației, cine trebuia să treacă de grupe a trecut, cine era convins că va pleca după primul meci a plecat. Zero surprize, zero dramă, ca orice discurs al lui von der Leyen.

Fotbal, autogoluri, minge cu cip, sisteme de joc și adolescenți 

The Guardian a dedicat un articol încercării de a descoperi motivul pentru care s-au marcat atâtea autogoluri la acest euro – 10 (!!!). Fiecare explicație plauzibilă a fost analizată și infirmată cu date. ARămâne un mister de ce așa multe, pentru că autogoluri se tot dau. Unele echipe au dat chiar câte două. A contat poate și faptul că echipele naționale sunt, de fapt, din ce în ce mai slabe și atunci e normal să apară greșeli mai ales în apărare. Mingea cu cip a fost poate și ea parte din problemă, fiind foarte rapidă și căpătând traiectorii nebănuite în mod ușor. VAR-ul semiautomat și mingea care simte atingeri au fost de fapt adevărații subiecți nonumani ai campionatului. VAR-ul a schimbat 25 de decizii ale arbitrilor din teren, în nouă din cazuri ducând la gol. Totodată, 12 goluri au fost anulate ca urmare a intervenției VAR. Cele mai multe au fost decizii privind offside-uri ultramilimetrice, care, sigur, reprezintă decizii corecte, dar au menirea să strice meciurile, să strice romantismul fotbalului și să ducă la întrebări filosofice nesuferite cu privire la ce este corpul. Pentru cei care urmăresc fotbal în mod constant, existența și modul de funcționare al VAR este o controversă nesfârșită cu un substrat teoretic foarte important, așa că n-o s-o reiau aici. Dar ce a fost deranjant și la Euro a fost inconsistența deciziilor. De ce nu a fost henț la Cucurella în meciul Spaniei cu Germania, deși până atunci se dăduseră penalty-uri pentru unele mai puțin evidente, de exemplu?! De ce unele faze se verifică cu VAR, altele nu?! Și multe alte întrebări esențiale care consfințesc rolul de deus ex machina al VAR care, atunci când va fi dotat cu inteligență artificială, va înlocui arbitrii de tot. Deja nu mai e clar deloc ce rol mai au tușierii, pentru că deciziile lor sunt verificate de VAR și schimbate dacă e cazul. Tocmai pentru că fiecare fază poate fi analizată la milimetru, jucătorii vor avea tendința să joace și mai prudent și în linie cu sugestiile date, ducând la o și mai mare rigiditate a jocului.

A fost primul campionat în care nu au existat golgheteri detașați și nici vedete. Poate Lamine Yamal să fi ieșit mai mult în evidență pentru că e foarte tânăr. În plus, a punctat la capitolul popularitate prin fotografiile care îl înfățișau studiind pentru examene. Sistemele de joc au prevalat în fața individualităților. Jucătorul turneului a fost desemnat Rodri, mijlocaș la închidere, „omul sistemului” prin excelență. Fotbalul a trăit mereu din povești brodate în jurul unor fotbaliști legendari. Pensionarea iminentă a cuplului Ronaldo – Messi, ultimii jucători de poveste, lasă un loc gol pe care nu pare că-l va ocupa cineva prea curând. Jucătorii Gen Z care domină acum fotbalul european sunt mai degrabă confortabili în sistem. E prima generație din istoria fotbalului care nu are un lider, o personalitate marcantă.

Fotbal, stilul Gareth & stilul Pep & stilul Marcelo, rețete  

Dacă nu au fost eroi la acest Euro, cu siguranță a fost un antierou: Gareth Southgate, antrenorul Angliei. Omul a reușit performanța incredibilă de a lua 11 jucători de top și de a-i pune în teren fără nici o idee de joc, transformându-i astfel în niște mediocrități. Anglia a ajuns în finală în ciuda lui Southgate, nu datorită lui, jucătorii fiind foarte buni și reușind să găsească o cale. În finală Spania a fost mai bună decât Anglia în repriza a doua, însă schimbările făcute foarte târziu de Southgate au arătat că Anglia ar fi putut să fie mai periculoasă dacă ar fi avut un antrenor pe măsura lotului. Southgate, între timp demisionar, e întruchiparea perfectă a birocratului fără nici o calitate în afară de a fi foarte acomodant pentru șefii ierarhici. În plus, e exemplul perfect că mediocritatea este răsplătită. Ca antrenor de club, Southgate are la activ mai multe retrogradări decât trofee (1-0), iar la națională a pierdut două finale de Euro conducând una dintre cele mai talentate generații de jucători englezi din istorie. Southgate e asemenea politicienilor britanici actuali: șterși, mediocri, fără pregătire, fără viziune, fără curaj, preocupați mai degrabă de managementul imaginii și al impresiilor decât de schimbarea realității.

Problema cu meciurile de la Euro nu e că au fost plictisitoare, ci că au fost plictisitoare în același fel. O echipă atacă și ține mingea mai mult, alta se apară cu 11 oameni în spatele mingii – a fost aceeași formulă la mai toate meciurile. Echipele care atacă caută să creeze un dreptunghi între fundașii centrali și mijlocași pentru a-și depăși adversarii. Fabio Capello, într-un interviu din 2022, era supărat că naționala Italiei caută să imite stilul lui Pep Guardiola în loc să găsească o formulă mai potrivită jucătorilor ei. Ce era valabil pentru Italia acum doi ani e valabil acum pentru toate naționale: toate vor să joace stilul lui Guardiola (care și el a evoluat foarte mult de la Barcelona la Manchester City), indiferent dacă pot să facă sau nu asta la nivel de națională. Ceea ce ridică întrebarea: unde au dispărut totuși stilurile naționale de joc? În trecut, Mondialele și Europenele erau interesante și pentru că se confruntau mai multe stiluri de joc, cu rezultate neprevăzute. Europa avea câteva stiluri foarte bine definite, unele până la caricatură, cum era cel nordic, bazat pe centrări la cap. Din cele 117 goluri înscrise la campionat, 98 au fost date din careu, cel mai clar indicator că stilul Pep e hegemonic. Deși au fost câteva goluri venite din șuturi din afara careului, cel al lui Mert Muldur contra Georgiei fiind desemnat cel mai frumos gol al turneului, numărul lor este în scădere din 2016. La această ediție de Euro nu s-a dat nici un gol din lovitură liberă, o altă artă care a murit. Fotbalul, cel puțin la naționale, a devenit foarte atrofiat, se aplică aceeași formulă. Mereu va câștiga echipa care pune cel mai bine în practică rețeta.

În același timp cu Euro a fost și Copa America. Nici acolo fotbalul nu a fost strălucit, iar scandalurile s-au ținut lanț în afara terenului (de la terenuri neadecvate, la lipsa de protecție acordată jucătorilor uruguayeni, la suporteri care au intrat ilegal pe stadion printr-o spărtură în zid). Argentina a reușit să câștige până la urmă. Spre deosebire de Ronaldo, Messi a dat totuși un gol, deși e clar că și naționala Argentinei ar fi mai bună în absența lui Messi. Turneul va rămâne însă memorabil pentru conferințele de presă ale lui Marcelo Bielsa, antrenorul Uruguayului. Mă rog, omul e un filosof al fotbalului, nu poate fi numit pur și simplu antrenor. Într-una dintre conferințe a spus că fotbalul devine din ce în ce mai neinteresant de privit. Grija birocraților care conduc sportul este să determine cât mai multă lume să se uite, și iau decizii doar în acest sens, însă pe termen lung e un pariu perdant, pentru că actuala creștere artificială a celor care se uită la fotbal se va termina. Datele par să confirme ce spune Bielsa. În Anglia, de exemplu, finala cu Spania a fost privită de mai puțină lume decât finala din 2021 cu Italia. Cu cât fotbalul devine mai prost, cu atât e servit în cantități mai mari. În 2025 se va inaugura campionatul mondial al cluburilor, iar în 2026 – Cupa Mondială va avea 48 de echipe și va dura o lună și jumătate, fiind programate câte șase meciuri în unele zile. Dacă vor fi precum cele de la Euro 2024, predicția lui Bielsa se va adeveri mai curând decât ne așteptăm.