De la primul sezon al Bravo, ai stil! n-am mai urmărit constant, cu atâta patimă și nerv, un reality show. Nu știu dacă să pun asta pe seama pandemiei sau a fotbalului nostru tot mai puțin frecventabil, dar sezonul 8 din Chefi la cuțite m-a ținut acolo. Încerc să-mi explic mai jos și de ce.
Reality show-ul a rupt în România și o face în continuare. Pentru mai mulți ani la rând, a doua cea mai mare audiență a unei emisiuni de la noi merge la Chefi la cuțite de la Antena 1. Chef-ii nu numai că au îngropat definitiv Master Chef, concurentul politicos și fără vlagă de la categoria cooking show, dar ultimul sezon a bătut recorduri peste recorduri, finala din iarna trecută fiind urmărită de 2,6 milioane de români. Concomitent. Acum, dacă n-avem Națională, ne uităm în oale la copiii lu’ Tata Puiu: Bontea, Dumitrescu și Scărlătescu.
Formatul Chefi la cuțite e simplu. Pentru început, ai trei tartori supercelebri, puțin cocalari, care jurizează în blind tot felul de mâncăruri, cei rămași în concurs fiind aleși sau nu în echipa unui chef. Echipele intră în competiție. Cele mai slabe dintr-o seară merg la duel, iar cea mai prost jurizată farfurie pleacă acasă. Și tot așa zeci și zeci de seri, până rămân trei inși care prind finala. Ai zice că-i formatul mai vechi al Cupei României la fotbal, dar emisiunea are foarte puțin fairplay și sportivitate tocmai pentru că de Cupa României e plictisit și nea Ilie Dobre.
Care-i faza cu reality show-urile?
Într-un fel reality show-urile au lucrat la două capete: pe de o parte, au adus la suprafață o scenă democratică, neelitistă și oarecum egală, în care indivizi normali puteau să-și facă de cap primind forță și un loc sub reflectoare, pe de alta, se zice că e o democratizare superficială și exploatare directă a cetățeanului banal, care vrea să se vadă la TV. De exemplu, un element al show-ului Chefi la cuțite, împrumutat probabil pe filieră de franciză, este invitarea unor concurenți tocmai pentru a scoate exotizare, „diferit” și tot soiu’ de elemente-surpriză pentru spectatorul comod de acasă. Au tot gătit pentru Chefi un neamț care e în Guinness Book pentru cele mai multe piercing-uri, drag queens, travestiți, oameni cu dizabilități etc. Linia devine foarte fină aici – cât este exploatare și fetișizare, ca la circul de varietăți de acum un secol, atunci când aceste persoane, unele vulnerabile, stau la miștourile și privirile superior-caterincoase ale chef-ilor, și cât este emancipare și spațiu TV prime time pentru a fi ascultate poveștile unor outcaști, foarte necesare pentru un public mainstream conservator și autosuficient? Pe de o parte. Pe de alta, e o întreagă discuție despre ce e real și cât e real din reality show, și aici nu vorbesc de Trădați în dragoste sau Schimb de mame, ci de cum e construit pe bune acel „real” și atunci când e mai puțin regizat.
Nuria Lorenzo-Dus și Pilar Garcés-Conejos Blitvich sunt două autoare care au scris împreună despre fenomen. Ele nu consideră reality show-urile un gen – chiar dacă au pornit de la asta –, ci mai degrabă un discurs al individului normal care dă pe-afară de emoții de tot soiu’ și, obligatoriu, se enervează, urlă, înjură etc. Apoi varsă o lacrimă la despărțire sau de dor pentru cei de-acasă. Ce face mai exact discursul ăsta e că se ocupă de crearea de construcții indentitare care au, în principal, un scop mare și lat: să scoată audiență, deci profit. Identitățile astea personale sunt construite de producători tocmai pentru că ai nevoie de niște actori neprofesioniști, de multe ori 2D, care să joace în show-ul tău. Mergi în general pe materialul clientului, vezi ce-l face unic și diferit de ceilalți și-l pui în ring. Specialiștii spun că momentele cheie ale reality TV-ului sunt acelea când participanții afișează eul real, cel autentic, asociat cu display-ul de emoții brute (de obicei negative).
De exemplu, Maria, finalista din ultimul sezon Chefi la cuțite, e o mamă iubitoare, stabilită în Italia, care nu poate ține flow-ul a două-trei propoziții fără să le lege natural cu morți, Hristoși și Dumnezei pe care montaju’ îi acoperă delicat, rămânând din discursul Mariei câteva frânturi ciuntite de expresii asezonate întotdeauna cu bipuri monocorde. Producția are nevoie de Maria nu pentru că e un bucătar bun (întâmplător chiar e), ci pentru că e reactivă ca mercurul liber la orice (non)subiect sau (non)conflict se derulează în show. Cu alte cuvinte, Maria ține emisiunea pentru că e dușmanul bidimensional de serviciu, de unde și nenumăratele meme cu ea, cea mai cunoscută cu portretul ei și textul: „Dacă 2020 ar fi o persoană…”. Agresivitatea Mariei și felul slobod, curat borderline, de a vorbi e un marker identitar excelent, de care emisiunea are neapărată nevoie. În concluzie, producția încurajează genul ăsta de comportamente tocmai pentru că agresivitatea poate fi ușor legată de construcție și menținere identitară. Maria e unică astfel prin felul în care se ceartă și înjură, iar show-ul câștigă un personaj suculent, pe care nici nu mai contează dacă-l iubești sau nu.
The money shot
Întrebarea corectă în contextul ăsta este de ce întreține producția agresivitatea și înjuratul ca mărci înregistrate ale show-ului? (Mă gândesc numai la onomatopeele de peluză sau distrusul ritualic prin șut în plin al coșurilor de gunoi de către chef-i ca indicator al tensiunii din emisiune.) Cel mai probabil, răspunsul sună astfel: dacă la Eugenia Vodă și la Andreea Marin n-o să vezi așa des pe cineva care și-o bagă sau și-o scoate, la Chefi la cuțite și superstarurile emisiunii – coroniță pentru Scărlătescu aici! – sunt încurajate să se comporte ca toate alea, fiindcă specialiști ca Stephen Neale spuneau în 1990 că publicul primește plăcere și e distrat de impolitețurile care se aruncă tocmai pentru că nu le găsește la tot pasu’ și-s liminale față de ce vede în general la TV sau ce trăiește în fiecare zi.
Producătorii au mare grijă ca identitățile personale ale protagoniștilor emisiunii să fie atent definite la montaj, așa cum captarea teniunii emoționale, care trebuie ținută pân’ la final, se face din unghiuri strategice ale camerei pentru că emoția pură a unei confesiuni sincere filmate cu close up trebuie să ajungă, eventual în lacrimi sărate, pe obrajii telespectatorilor. E ceea ce lumea din industria porno numește the money shot.
Aici intră orice personaj care dă pe-afară cu „Am jucat acest rol, dar eu sunt de fapt băiatul bun”, „Am ajuns aici și numai eu știu cât am strâns din dinți”, „Voi fi de azi un tată mai bun”, „Pentru copilașul meu nu voi mai tăia niciodată sosul ăla bechamel” etc . Dramele mărunte ale unor inși normali devin publice și emoția e cu atât mai mare cu cât putem fi chiar eu sau tu unul dintre ei. Sau poate fi chiar Ionuț un astfel de ins, un fel de Johnny Bravo de la Gura Humorului, bucătar undeva în Germania, nemulțumit totuși de Meinschaft: „N-aș putia locui cu nemțâi ăia, îs rieci ca cimientu’. Dacâ iau cuțâtu’ (n.a. – la emisiune), rămân acasâ”. Ionuț are diplomă de electrician în construcții, muncește de la 14 ani și a mers în Germania să demoleze pereți, dar a dat de condiții horror la muncă și, dintr-o întâmplare, s-a băgat clasic la spălat vase ca să trăiască visu’ american atât de iubit de producători și de audiență. A furat meserie ca-ntr-un roman de Ayn Rand, stând peste program și urmărind un chef italian. Așa a ajuns bucătar care muncește cu chefi cu stele Michelin. Gina Pistol, prezentatoarea, plânge în culise la povestea moldoveanului. The money shot-ul e asigurat.
Claudia, de exemplu, nu-i din aluatul ăsta, însă producătorii aveau nevoie în intriga sezonului și de cineva pentru rolul unei gospodine care nu-și poate depăși statutul. Deși Claudia a făcut-o din plin, fără să braveze cu nimic pentru că nu are nici tupeul, nici tatuajele, nici exhibiționismul celor mai medaliați în bucătărie. Complexată cumva de cum crede că ar trebui să arate o femeie în accepțiunea mainstream a unui reality show, Claudia, deși un bucătar excelent, care a ajuns foarte aproape de finală, a jucat întotdeauna un rol de suport pentru „vedetele” proaspăt construite ale emisiunii. Jovială, prăjind foi de ceapă într-o tigaie, Claudia ne spune: „Am trecut prin fenomenul bulling de pe la 7-8 ani. Tot felul de porecle legate de grași. Pentru ei, să fii gras înseamnă să fii prost”. Muzica urcă spre ceva tensionat, dar R.E.A.L. și, la cel mai de sus punct al viorilor, producția atinge obiectivul suprem: concurenta izbucnește în lacrimi. „Au fost multe momente când m-am simțit în acest fel, hărțuită, umilită, inclusiv un episod din clasa a 7-a pe care l-a descoperit mama din întâmplare, că eu nu-i spusesem de celelalte episoade. Am găsit într-un ghiozdan un bilet în care un băiat din clasă îmi scisese lucruri obscene.” Close up-urile și zoom-ul insistente pe chipul Claudiei trebuie să prindă neapărat deznădejdea, accentuând transpirația și șiroiul de lacrimi care i se scurge pe chip. DOP-ul combină ceva cu grafică și efecte de montaj, ca să clădească identitatea personajului. În cazul de față, să accentueze personajul Claudia, fata supraponderală, bătută de soartă, care vine s-o ia de la capăt la Chefi la cuțite. Altfel spus, nicio vărsare de lacrimi fără o melodie ce combină simțul nedepreptății cu tensiunea. Apoi, după ce momentul dramatic a fost consumat, producătorii ne oferă, prin gura Claudiei, o pildă, un sfat pentru a depăși o situație similară: „Sfatul meu pentru toți cei care se regăsesc în situația mea este să spună ceea ce se-ntâmplă, deoarece în timp poate căpăta proporții uriașe, de la agresivitate verbală la fizică e doar un pas. (…) Sunt cum sunt, dar nu mai am complexe”. Până la finalul concursului, Claudia s-a dovedit a fi poate cea mai integră și demnă concurentă, departe de profilul de prădători al celorlalți.
Kani este o altă producție a oamenilor care fac Chefi la cuțite. Un tânăr de vârsta mea, lung și slab, cu o pălărie bowler, pusă mereu pe cap, și zeci de tatuaje, printre care și-o panteră roz pe față. Frizer de meserie, Kani n-are nicio legătură cu bucătăria, cum singur o spune, dar a ajuns până în semifinale cu ceva noroc și cu nevoia producătorilor de-a acoperi prin Kani ceva ce probabil nici ei nu știu exact cum arată – telespectatoru’ hipstăraș, cu story zilnic pe Insta, updatat, frezat etc. Nu pot să zic că n-am ținut, pe afiliere vagă de gusturi, cu băiatu’ ăsta, ca să trec în finală pe Roxana și cu boală pe Maria și Ionuț, de i-am scris sociologului Sebi Țoc că mă deprim rău dacă nu ia favorita.
Am trecut la susținerea Roxanei Blenche pentru că s-au activat instant marker-ii de clasă: cocul de samurai al Roxanei dă bine cu un cuțit din ăla profi în mână. Putere, moderație și sensibilitate într-un singur cadru. Fără exteriorizări borderline, ceva modestie bine construită și figura vag plăcută a unui om care se pricepe la ce face. Din învățăturile Roxanei, producătorii au ales o pildă motivațională feminist-liberală: „La 23 de ani să devii chef bucătar aș zice că în interiorul tău e groaznic. Nu dormeam nopțile. Aveam în echipă bărbați la 40 de ani. Și atunci trebuie să arăți ca femeie de două ori mai mult ce știi să faci ca ei să te aprecieze”. Aspirațional, înainte ca farfuriile să meargă la prima ei jurizare în blind, Roxana ne spune: „Noi creăm artă și servim artă. Astăzi am venit să lupt și să fiu femeie în finală”.
Profilarea asta foarte coerentă, aproape de casting, chiar arată că mâncarea și gătitul sunt strict un pretext al emisiunii pentru a aduna împreună o mână de identități și indivizi diferiți și a juca cu ei un serial TV cu intrigi și dramolete. Așadar, a urmat un anotimp cu multe episoade, în care aceste personaje, lângă multe altele, au pus oale la foc, au aruncat cu furculițe și prosoape unele în altele, s-au pupat și înjurat cu aragazurile pornite. De exemplu, Maria, după un scăndăluț, a zis: „Deci chiar îmi place să… (pauză)… să-mi mănânc sâmburul și să-l arunc jos și să vină idioți din ăștia care să-l strângă”. Ragnar, personaj de care n-am pomenit mai sus, pentru că ar fi fost ca și cum am vorbi la Bravo, ai stil! de concurente sub 5% din voturile de acasă, dă verdictu’: „Ei, și-acum vine momentul să fim și noi nesimțiți și aroganți!”. Pentru ca, după ce echipa Mariei pleacă victorioasă și își scutură buzele ca niște sugari, în frunte cu chef Bontea – „Brrr, brrr, brrr” spre învinși, vinkingul Ragnar, cu o mână acolo, le arată cu mișcări de du-te-vino din inghinali ce face el pe victoria lor. E clar un act ratat, pe care nu l-a construit doar ceasu’ rău al unui băiat trist ca Ragnar, ci și încurajarea agresivității, a limbajului obscen și a competiției de junglă a show-ului. „Muia virtuală” pe care o dă Ragnar e ceea ce Erving Goffman numea „gest neintenționat”. Când viața e ca o scenă și încerci să performezi public, să te scoți „cât mai bine la cea mai mică deviere, se poate ruina spectacolul și producerea de impresii dezirabile, născând definiții ale situației diferite de cele scontate”. Actul dramatic al show-ului e ruinat pe moment. Dar nu și audiența. Bontea sancționează, ieșind cu echipa din platou: „Am crezut că ești băiat deștept, da’ ești fraier rău, crede-mă!”. La testimoniale, Ragnar, calm, sincer și dornic de a echilibra felațiile din univers: „Câtă muie am primit noi de la ei, am zis hai să dăm și noi măcar una!”. Lumea egală cu vikingu’ nu s-a supărat de gest – vezi Ionuț: „Reacția lu Robertino e o reacție de nulitate di om, nu pentru noi, băăăi râsule, pentru chef Sorin, băăăi…” –, de unde și alibiul lui Ragnar: „N-a fost arătată pentru chef sau pentru Foca, sau pentru Luca, ci pentru doi dintre ei” (Ionuț included).
Ce este cât se poate de clar e că există câteva ingrediente pe care Chefi la cuțite le folosește ca în manualul unor Heidi Penzhorn și Margaret Pitout pentru a rupe fâșu’ românilor: (1) focus pe oameni comuni, (2) voyeurism, (3) o încercare de-a simula viața reală. Chefi la cuțite e obsedat de oamenii obișnuiți, numai că, la o privire mai atentă, aceștia nu sunt atât de obișnuiți ca noi, restul, fiind cu siguranță aleși nu neapărat pentru calitățile lor în bucătărie, ci pentru cât conținut pot produce și ce calități au pentru a performa un obișnuit cât mai spectaculos (vezi Ragnar, mai devreme).
Și, totuși, de ce ce ne uităm la reality show-uri?
Nu sunt defel adeptul teoriilor neuro-psiho-Darwin-câinele-lui-Pavlov, dar savanții britanici – și nu e ‘șto! – au descoperit că majoritatea publicului care se uită la aceste programe are nevoie să-și îndestuleze ceva nevoi voyeuristice. Studiile arată că telespectatorii privesc reality show-uri și pentru că îi fac să se simtă mai fericiți, creează interacțiuni parasociale cu performerii de la TV și trăiesc ceva provocări dramatice cu telecomanda în mână. Steven Reiss și James Wiltz, în cartea lor din 2004, Why People Watch Reality TV, adăugau acestor componente și „răzbunarea” ca factor important. Privind acest tip de emisiune, cu mult conflict și competiție, telespectatorii asistă la o partidă de wrestling cu oameni simpli, îndestulându-și de pe canapea nevoia de răzbunare.
Altă academică britanică, precum Sarah Crook, zic că nu-i neapărat voyeurism, ci ceva care place la toată lumea. Adică curiozitate (morbidă). Cum publicul are o predilecție spre curiozitate morbidă, producătorii plusează cu senzațional și extrem de la un sezon la altul pe rollercoaster-ul emoțional al reality TV-ului. Violența verbală este procesată, de exemplu, de creier, așa cum este și violența fizică sau nonverbală, dar ambele nasc la telespectator excitare, captându-i instantaneu atenția. Reality show-urile sunt, deci, un fel de speed ieftin pentru popor. În același timp, impolitețea și agresivitatea specifică acestor programe (cel mai probabil, folosite intenționat) dau un fel de aură de felie de autentic, de realitate, fie ea brută și dură.
p.s
Vă întrebați, firește, cine a câștiga sezonul. Fanii știu, dar vreau să revin puțin la băiatul emotiv din Gura Humorului, care a lucrat în construcții afară și-a ajuns întâmplător într-o bucătărie germană, pentru ca apoi să meargă spre stelele Michelin. Ionuț nu-i numai povestea de prezentare la care a plâns Gina, ci poate fi, la orice oră, și-o mică fiară oportunistă care își sabotează echipa și intră în tot felul de scandaluri ca să se scoată sau să sape un adversar. Ce joacă Ionuț în show este profilul „sociopatului de tip climber”. Acest mic Don Draper știe că, deși emisiunea nu funcționează pe principiul „Te votează oamenii de pe insulă”, trădarea și micile intrigi te ridică peste ceilalți. Ca să nu mai spun că aduc bucurie prin fascinație morbidă și fac emisiunea cu adevărat adictivă. Cel puțin asta zice Adam Kotsko în Why We Love Sociopaths: A Guide To Late Capitalist Television. Kotsko crede că astfel de emisiuni încurajează profilurile sociopate. De exemplu, camera confesiunilor este un produs absolut antisocial, un loc unde concurenții își dau cu părerea în „intimitate” despre cât de nașpeți sunt colegii lor fără a fi auziți de aceștia, dar fiind văzuți de milioane de oameni. Sunt celebre compilațiile anuale de la reality show-uri cu clișee veninoase scoase pe gura concurenților/viitorilor influenceri, de tipul: „N-am venit aici să-mi fac prieteni!”.
E cam inutil să mai întrebi cine a câștigat. Sau poate încerc eu să dau vina pe arbitri că n-a luat Blenche.
(foto principală: captură Youtube)
