La sfârșitul anilor ‘70, Christiane Vera Felscherinow era cea mai cunoscută junkie din Europa. Astăzi, poartă o șubă alb-roz și a dat punk-ul pe glam.
Christiane F. se muta la mijlocul anilor ‘70 printre betoanele Gropiusstadt-ului, un cartier experimental brutalist de la periferia Berlinului, care devenea repede o bombă socială cu ceas. Violențele din familie și indiferența părinților o aruncau spre un anturaj care-și făcea veacul în „cea mai modernă discotecă din Europa”, Sound. La 12 ani, aici găsea de toate, de la muzica lui Bowie, la hașiș, Valium și acid. La 13, încerca pentru prima dată heroină și devenea dependentă rapid; la 14, se prostitua, alături de restul găștii, pentru a face rost de dava. La 15 ani, audiată ca martor la procesul unui corupător de minore, Christiane F. își spunea povestea unor jurnaliști. Autobiografia publicată în 1979 ajungea în scurt timp autoficțiunea cea mai vândută vreodată în Germania, iar Christiane – cea mai cunoscută consumatoare de heroină din Europa. În 1981, apărea și filmul omonim, în care David Bowie îl juca pe David Bowie.
De la carte la serial prin Liiceanu
Cartea este superbă – ai acolo vocea unui copil extrem de inteligent și lucid, maturizat înainte de vreme, pe fundalul unui Berlin de Vest care se năruie, și al unei găști de adolescenți care se duc rând pe rând spre supradoză sau sinucidere. Noi, copiii din Bahnhof Zoo e ca un ghimpe – citești și-ți stă un nod în gât. Doar la Povestiri din Kolîma, de Șalamov, am mai avut un sentiment asemănător. În februarie 2021, Amazon lansa primul sezon de opt episoade al unui serial bazat pe carte. După cel îl vezi, concluzia ironică sună astfel: un copil de 15 ani, aflat la pământ, scria în ‘79 o capodoperă căreia, în 2021, o armată de scenariști și producători de la Amazon Prime îi fac, cu peste 25 de milioane de euro, o dramatizare de râsu’-plânsu’.
De ce e intrigant totuși acest serial, pe care nu-l recomandăm decât masochiștilor? Pentru că face parte dintr-un simptom mai larg de vampirizare netflixiană pe obiecte pop cult și de transformare a lor în binging golit de conținut. Dar și pentru că, la distanță de o căutare pe Google, găsesc pe un blog o cronică, scrisă de Corina Moisei-Dabija, care începe ca un discurs de Viktor Orbán. Sau ca un articol de Traian Radu Ungureanu. „Europa este leagănul civilizației sau cel puțin așa am fost învățați să credem. Marele continent a devenit însă în ultimele decenii un leagăn al desfrânării și compromisurilor morale, iar asta nu e o afirmație habotnică, ci o constatare a unui fapt împlinit”, scrie ea. Pentru ca un pic mai încolo să-i dau zece puncte la capitolul plictiseală lui Gabriel Liiceanu, care nu s-a putut abține să nu fie și expert în consum de droguri, și să endorseze, cu un twist moralist, volumul proaspăt reeditat la propria editură. Ce înțelege filosoful din carte sună cam așa: „Ne-am globalizat, ca țară, nu numai la nivelul schimbului de soluții, produse și idei, ci, se pare, și la nivelul căutării fericirii prin recursul la droguri. Cât de importantă devine atunci o carte-mărturie cum este cea a Christianei F. pentru adolescenții care nu știu cu ce preț al vieții urmează să plătească cel mai costisitor extaz de pe lume!”. M-am amuzat. Apoi m-am gândit că, din cauza unor astfel de discursuri fals-moralizatoare, România este țara unde munca de harm reduction și prevenție este atât de inaccesibilă și extrem de îngreunată. Apoi dat play acolo unde abandonasem serialul acum două luni.
Carte bună, angajez scenarist
O parte din adaptarea cinematografică din 1981 a fost filmată de o echipă de documentariști, de multe ori fără duble, cu camera ascunsă sub haina operatorului aflat într-un scaun cu rotile împins de regizor. Asta pentru că principala gară a Berlinului de Vest, Bahnhof Zoo, era în apropierea Zidului, obiectiv strategic unde filmarea era interzisă. Compari inevitabil condițiile în care s-au făcut acel film indie low-budget și producția de azi, cu un scenariu plat ca o interminabilă reclamă în upbeat. Apropo, e atâta obsesie pe vizual și efecte, și filtre peste filtre, toate pe muzică de Europa FM și Vibe FM la un loc, încât ai impresia că nu te uiți la un serial, ci la un videoclip foarte lung de pe VH1.
De exemplu, într-un contre-jour überestetizat până la greață, o avem pe Babsi, care vrea să se arunce de pe un pod. Vorbește cu un domn – tatăl ei, pare-se –, care-i zice să nu sară. Pe fundal, o melodie de la Untold. Brusc, ai impresia că ești într-un spot publicitar: „Te-ai săturat de biscuiții obișnuiți? Nu te arunca acum, încearcă înainte și acești crackers!”, pare că-i spune bărbatul. Într-un paltonaș roz, tunsă scurt, perfect machiată, Babsi acceptă oferta și se așază, mulțumită, lângă mentor. (Au tăiat, probabil, la montaj scena aia în care bagă amândoi cu poftă noii biscuiți.) Adevărata Babsi, prietena Christianei, a murit la 14 ani de supradoză de heroină, fiind în acel moment cea mai tânără victimă din Berlin.
Într-o altă scenă, gașca de copii se adună să ia dava într-un apartament. Nimic în neregulă până aici. Numai că puștii sunt îmbrăcați fistichiu, ca-n vinerea lejeră la corporație, emană sănătate ca-n reclamele la suplimente alimentare, zâmbesc și fac glumițe ca și cum ar fi după primul board game al serii, iar apartamentul shabby & boho-chic e rupt din Elle Decoration. Dimineață, unul dintre băieți se trezește și intră instantaneu în modul advertising. Își scutură, în slow motion, pletele proaspăt spălate cu noul Head & Shoulders Mint, se uită sigur pe el la seringa înfiptă în braț, uitată acolo din seara dinainte, și, dintr-un foc, o scoate. Proaspăt și sprinten ca un ghiocel, își ia haina și pleacă la școală, fără să-și mai bea ness-ul. Trăiești cu senzația persistentă că toată lumea e pe pill-uri și soma, nu pe dava, și singura problemă e că n-au suficienți bani să-și ia țoale noi de la Ioana Ciolacu – deși apare, la un moment dat, o geantă de voiaj Burberry, cu care o dependentă fuge de-acasă. Am zis să intru, ca Adrian Năstase, pe site – geanta aia costă cât o mașină sehaș. Vă rog să mă credeți, n-a fost ușor să stau opt ore nici după copii, nici după scenariștii ăștia.
Dacă citești cartea, pare că cele mai mari traume ale lui Christiane vin din a-și vedea iubitul prostituându-se și a fi văzută de el când se urcă în mașinile unor străini pentru a face rost de dava. Regizorul serialului a văzut fix invers: un grup de trei fete fericite care parcurg Kurfürstenstrasse printre mașini clasice ca și cum ar merge pe un podium: să zâmbim și să mergem uitându-ne spre viitor, la primul nostru job! – feminism liberal mai trist nici că se putea. Job-ul în sine pare floare la ureche: un fel de call center pentru niște copii de 14 ani. Și aici te simți prostit pe față – exact așa îți vinde McDonalds vrăjeala cu cariera luminoasă pe care-o poți face la ei.
Serialul ia o turnură neașteptată atunci când tatăl unui prieten îi găsește lui Christiane o șubă alb-roz, care pare scoasă de undeva din universul Burning Man. OK, poate n-o fi știut stilistul producției că-n Berlin blănurile sunt subiect tabu, dar de aici încolo chiar a fost infinit mai greu de urmărit protagonista. Eliminată până și de la Bravo, ai stil! – deși Maurice Munteanu a făcut tot posibilul s-o țină-n joc –, începe să arate ca o adolescentă dintr-un cârd de flamingo care bagă dava. Iar asta chiar e ilegal.
Secvențele din club par niște petreceri Erasmus la care s-au mixat toate stereotipurile diversității; cum bine observa cineva, nimeni nu e murdar, transpirat ori consumat la party-urile astea. Totul pare filmat în Chaboo, nu la Berlin. Probabil că la Berghain n-au reușit să treacă de Sven pe motiv de penibil. De amorul discuției, așa este descris clubul Sound în carte: „Ne-am dus în Sound. Odată intrată, parcă mi-a dat cineva cu o bâtă în cap. Ce am văzut acolo nu avea nimic de-a face cu ce îmi închipuisem. «Cea mai modernă discotecă din Europa» era o pivniță cu tavanul foarte jos. Mult zgomot, multă mizerie. Fiecare părea preocupat doar de sine, ai fi zis că toți oamenii de acolo nu aveau nicio treabă unul cu altul. Puțea. Un ventilator învârtea aerul ăla stătut și greu”.
Dacă tot am ajuns aici, să nu rămânem insensibili nici la muzica din serial, mai ales cea pe care se droghează acești tineri:
- playlist-ul cortului de chill de la Neversea;
- Cigarettes After Sex, „Nothing’s Gonna Hurt You Baby”;
- „Chandelier”, piesa lui Damien Rice, coae?! Pentru asta au murit tinerii ăștia de supradoză?! Pentru ca Amazon să-ți pună James Blunt pe fundalul unei scene în care seringa intră într-o venă?! Horror!
Retromania de care ne-am plictisit
De ce ai face un serial după o carte (și-un film) cult de acum 40 de ani? Răspunsul la îndemână stă în Retromania lui Simon Reynolds – nu mai suntem în stare să inventăm artefacte noi despre viitor, de asta pastișăm la nesfârșit ultimele decade. Rețeta a explodat cu Stranger Things: mergi la muzeul trecutului pop recent și alegi exponate care să dea un vibe retro atât de cool încât nu te mai saturi să plonjezi prin ele. Doar că în serialul Noi, copiii din Bahnhof Zoo trăim o poveste despre un retro inexistent și o producție care n-a mai angajat niciun doctor de scenarii. Rețeta pare a fi următoarea: se ia o panică morală de acum 30-40 de ani și se speră că va funcționa și în 2021. Ca într-un tonomat-centrifugă, au fost adunate zeci de madlene care ar trebui să trezească ceva – nu contează și nu se știe exact ce – pentru abonatul Amazon Prime și HBO. Probabil, o nostalgie pe trip-uri pe care nu le-a trăit; tot ce contează este sentimentul de autenticitate, de artefacte care vin dintr-o lume „pe bune”. Adică: heroină, Bowie, brutalism.
Ceea ce fac acceleratoarele de turbonimicuri netflixiene de astăzi este să împrumute teme din trecutul pop recent și să le pastișeze până le golesc complet de conținut. Exact asta fac lenea artistică și păcatul artefactelor din care a fost extrasă orice urmă de politic. Netflixizarea filmului înseamnă, cred, și normarea sa, eliberarea de povara brutului, a documentării. Aruncăm spre tine, ca-n cinematograful 5D din Bran, cu toți stimulii posibili, ca să-ți vâjâie capul până nu mai înțelegi mare lucru. Un plonjon fake spre nimic. De ce, prin contrapondere, funcționează impecabil trip-urile din Euforia? Pentru că simți ca ești rupt de Gen Z de acolo – ea vorbește o altă limbă, are alte chimii, alte depresii.
Berlinul instagramabil
Serialul de pe Amazon nu este, însă, o întâmplare. El se atașează unei politici culturale interne bine puse la punct de brand-uire a Berlinului ca oraș poor & sexy. Berlin este capitala cluburilor, a drogurilor și a culturii contemporane europene. Iar toate astea sunt o afacere bună pentru un sistem economic local destul de praf – Berlinul e singura capitală europeană cu PIB mai mic decât restul țării. Masele de consumatori ale celor trei elemente de mai sus au condus și la disneyficarea acestui loc. Bine, n-am ajuns încă la cluburi EDM acolo, dar, iată!, în 2021 Amazon face un serial EDM despre o poveste punk din Berlinul anilor ‘70. Din motivul ăsta ajungi să vezi în mai toate băile și pe mai toate gardurile mesaje ca „Hipsters, go home!” sau „Fuck tourists”. Nicăieri în acest serial nu există Berlin. Nici cel de azi, nici cel din anii ‘70. Iată o performanță tristă a celor de la Amazon – să reușești să lucrezi în nontimp și în nonspațiu. (Deși n-aș fi chiar așa de sigur cu partea a doua.) Primul dintre ele este spațiul Instagramului. Bagi saturație și filtru lo-fi și ai un serial prost, dar atrăgător vizual. La sfârșitul anilor ‘70, Noi, copiii din Bahnhof Zoo glamourizau heroina pe fundalul căderii statului social occidental; în 2021, glamourizează Instagramul.
Problema cu desprinderea poveștii lui Christiane de contextul social al anilor ‘70 e derizoriul serialului Amazon. Înțeleg schema producătorilor de a evita reenactment-ul poveștii clasice, dar, dacă tot bricolezi pe această temă, de ce să rămâi la clișee leneșe care nici nu se pupă și n-au nici consistență?! Heroina e atât de rock ‘n’ roll și passé încă de la ultimul crin ofilit din unplugged-ul lui Kurt Cobain. Mai tare ar fi fost o Christiane pe drogurile neoliberalismului, dacă tot ai costumat-o ca într-un late night show de pe Fashion TV. Hai să vedem niște team building-uri pe cox! Sau cum bagă Captagon ori speed ca să stea trează în orele suplimentare! Drogurile capitalismului târziu n-au nicio legătură cu heroina, sunt upperele de te țin într-un job 24/7 care nu mai are granițe între viață privată și muncă. Ce iese în schimb e un combo de retromanie a unui Berlin de Vest (heroin) chic inexistent, cu un Bowie stors de ultima fărâmă de hip și cu un catwalk tineresc pe străzi cu graff-uri dintr-o eternă reclamă la Fashion Days. Bine că n-a apărut și băiatul ăla trist, Spike, cu o seringă glam la el și un tag de preț de la Emag deasupra, fredonând „Heroina, op, op, heroina”.
Într-un final, după opt ore de chin (pentru noi), Stella îmbrățișează cu mândrie ocupația de pimp-eriță, iar Christiane devine clean si se dă cu căluțul pe câmpiile Germaniei. Deznodământul fericit e anunțat, cum altfel?, pe „The Dog Days Are Over”, de la Florence and the Machine. M-a răscolit instantaneu – m-am simțit ca-n Controlul vechi acum unșpe ani, aplaudând când punea Leo piesa asta. „The Dog Days Are Over”, într-adevăr, dar Amazon și Netflix nu renunță defel.
(foto principală: Christiane F. în 1980, exberliner.com)
