„În primul rând, se schimbă limbajul”, mi-a spus, cu o urmă de tristețe. Nu cred că înțelegeam ce zice. Pentru că înțelegeam ce zice, aveam conversații de câte o oră fără probleme – și atunci, ce limbaj se schimbase? Aveam 28 de ani și el spre 40, dar mi se părea infinit mai cool decât mine. Vorbeam de o carte-cult a generației lui și el se mirase că poate să-mi placă, eu fiind din cu totul altă generație. Nu vedeam diferența – acum știu că, dinspre 40 spre 20-30, diferența se vede mai bine decât invers. Deși un pic și pentru unul mai mic cel mare e o specie diferită, cu niște apucături și credințe care-i par ridicole câteodată și de care se amuză, cu drag, poate. La mine cel puțin așa era. Artistul ăsta, cum ziceam, mi se părea mai cool decât mine, deși eu eram mai tânăr. Luase interviu la o maimuță-artist, una de vinde picturi pe sute de mii de dolari. O întrebase secretul succesului și maimuța doar se agitase indiferentă în scaunul ei de piele, la un birou, în fața unui computer. Ce mai făcuse. Glume de-astea strălucite, deși unele melancolice. Se despărțise de o iubită și i-a cerut artistei ăleia britanice, Emin, din generație cu Hirst, să-i dea patul ei să jelească în el. Patul, cu tot cu cearșafuri și perne, nefăcut, șifonat, fusese o piesă importantă a artei din anii ‘90 și el i-l ceruse și ea i l-a trimis cu avionul.
OK, deci era un tip cool, cu creativitate proaspătă, nu vedeam nicio problemă că e de altă vârstă. Ce voia să spună cu limbajul? Se referea strict la expresii? În UK fusese la un moment dat un scandal – psihiatrii puneau diagnostice aiurea unor tineri din cartiere sărace doar pentru că nu le înțeleseseră păsăreasca lor specifică. Și credeau că delirează. Argoul se presupune că are în principal funcția asta, secretul. Adolescenții, infractorii – oricine are de ascuns ceva își creează păsăreasca lui. Puștimea britanică din cartierele alea, din Proiecte, cum li se zice la blocurile lor mai de săraci, își duce spre sublim păsărească. Poate și de la droguri, poate și de la structura necentralizată a limbii engleze, deosebită de centralizarea forțată a francezei. Poate și insularitatea locului, care a încurajat în timp codificarea, secretul. O duce până la poezie, chiar și rimează, și creează mereu figuri de stil de-ți răsucesc mintea. Translații echivalente vorbei lui Dragonu – eu și băieții mei ne-nvârtim ca Galilei. Cum ai spune – cad ca Newton. Am încercat cu un poet să ne lămurim ce figură e asta dar n-am reușit. Un pic de metonimie, de sinecodcă, oleacă de paraprosodokian? Deși sensul e clar. La puștimea britanică, fiind și mixate pe subculturile fostelor colonii, expresiile se duc spre ceva ce psihiatrilor li s-a părut delir pur.
Dar sunt contexte și contexte. O spun fără să trag cu ochiul în niciun articol de sociologie sau de lingvistică, o zic din ce am observat. Nici n-am prea mare încredere în articolele de sociologie, am fost martor la crearea unora. Zicea un antropolog ungur – celor din Ferentari nu le place să fie filmați. M-am dus cu o tovarășă blondă, Anto, și i-a filmat la o nuntă fără probleme. Generalități pripite, mereu contrazise de realitate. Așa și cu problema noastră. Nu se prea pot stabili modele, nu poți să structurezi mai nimic. Sunt momente când se schimbă drastic limbajul și valorile și tot, și generațiile chiar simt faimoasa prăpastie dintre ele. Și altele când, aparent, rămâne cam același limbaj. În anii 2000 se zicea „gen” după orice propoziție, gen. Așa se zice și acum și se zice și la începutul propoziției. Andra Matzal a răspândit virusul când a tradus Trainspotting. A luat atunci toate expresiile prăjiților din jur, de ne strângeam la ea și la Miron Ghiu acasă, la Minister, cum i se zicea, că de acolo porneau trendurile alternative, și le-a băgat în traducere. Se zicea „blană” și se zice și acum. Blană e când ești foarte spart. Ești blănit. Dar e și ceva tare. Ce blană e. „Cui” – joint, țigară cu iarbă. „O dă bine” – când o dădea DJ-iul bine. „Bulan” – când ai noroc, ai bulan. Etc. Și jumate din vorbe erau în engleză, acum auzi conversații întregi. La mine pe la moldoveni erau alte vorbe, nu le mai înșir. Dar presupun că-s tot alea, așa le-am auzit de la o prietenă, Didi, la care e acum Ministerul în Iași. Dar mai sunt și altele, pe unele le știu („Low Key”) sau le știu și le-am uitat, pe unele nu le-am auzit dar circulă în draci. Dar cele uzuale, cele de la suprafață, sunt tot alea. Cu Didi și ceilalți tovarăși ai noștri aveam limbaj privat și bănuiesc că fiecare grupuscul îl are. Ziceam țițirită la o fată aranjată. Sau ziceam că s-a țițirit – dacă începea să-și ia haine, să se machieze. Ne ziceam „fată” unii altora, indiferent că eram băieți. Și acum vorbim așa, ne scriem – „Fată, ce mă mai plictisesc”. Bogdan Perdivară din gașca noastră, mare cât un dulap, solid și fioros uneori, tot cu „fată” vorbeam și cu el. Didi și casa unde stă e acuma e un hub, cum li se mai zicea într-o vreme la ministere, unde vin pokemoni și pokemoane să danseze pe gratis și să-și facă și alți tovarăși. Pokemonii sunt, evident, puștimea și Didi, deși din generația mea, pare să se înțeleagă cu ei fără mari probleme. Deși, cum mi-a zis, se trezește uneori că le vorbește ca o tanti, că de ce lasă noroi pe podele.
Cum ziceam, totul ține de context, așa că nu se poate vorbi de o schemă perpetuă a prăpastiei dintre generații – dar nici nu-s așa naiv să cred că nu e niciodată nici o distanță între ele. Sunt momente în istorie când copiii au automat statut mai mare decât părinții – și asta doar fiindcă părinții s-au născut într-un mediu social diferit, cu mai puțini bani, și pe urmă i-au făcut ei, dar ironia e că, deși îs ai lor, copiii au fundamental o mai mare siguranță de sine în privința poziției sociale. Că s-au născut acolo și știu mai bine codurile. În comunism era aici diferența dintre cei născuți la țară și mutați la oraș și copiii lor, născuți direct la oraș. Alte coduri, alte adaptări. Primii rămâneau mereu niște emigranți. Și atunci diferențele de limbaj nu mai țin de expresie, țin de filozofia de viață. Au același vocabular, dar o generație vorbește despre ceva mai mult, următoarea despre cu totul altceva. Una e obsedată de scopuri, să zicem. De proiecte. De standarde. Cea de dinainte era obsedată de statutul cultural. Erai de la țară sau dintr-o țară mică, te complexai că ești înapoiat cumva. Deși păstrai o ironie față de lumea nouă, pe undeva căutai disperat să te emancipezi. Dar generația următoare nu mai e așa concentrată pe statut cultural, nu mai stă atâta cu gâtul întins spre Capitale, să vadă ce se mai poartă. Fiindcă e deja cumva acolo, într-un fel de centru, fiindcă n-a plecat de la vreo periferie. Și atunci caută, invers, marginalitatea, ca să se diferențieze de ceilalți. Caută specialul, așa că poate să fie și retro, poate să facă și downshifting. Dar o alta, următoarea, poate să nu mai aibă chiar deloc preocupări de statut cultural și să fie numai pe ambiție. Copiii puși la muncă de mici – eram într-o seară pe o terasă privată, acasă la cineva, și lângă masă aveam o mică statuetă a unui amoraș care ducea pe cap un ghiveci cu flori de două ori mai mare decât bebelușul de piatră. La o casă de alături era o petrecere în curte. Un grătar. Păreau să se fi adunat două familii, două perechi de părinți și copiii. Și părinții au început deodată să declame agresiv – uite la copiii chinezi, că muncesc 100 de ore pe zi, păi de aia China așa și pe dincolo. Nu ca voi. Copiii tăceau și părinții păreau de-a dreptul ranchiunoși, de-a dreptul ofticați că ăia mici nu încep imediat, acolo, la grătar, cele 100 de ore de muncă. O generație care face jurnalism la grădiniță. Știu asta pentru că o fetiță mi-a luat odată un interviu. Stătea așa serioasă, cu carnețelul și creionul, și mă întreba ce mă inspiră când scriu poezii. Mă intimida, mă jur. Pe grădinițele particulare vezi afișe mari cu disciplinele studiate la ei. Și discipline e un cuvânt foarte bun pentru ce se întâmplă. Și studiază de toate, nu e vreun moment în zi când micuții să nu bifeze un skill, o ambiție. De-aia, când vorbești cu un adolescent crescut așa, poți avea impresia că nu vă înțelegeți nu din cauza argoului – urechea lui e dresată să se ciulească la informații practice, de carieră, nu la aiureli. Și aici apare prăpastia. Și ei între ei, când vorbesc de alții, vorbesc în primul rând de nivelul școlii la care-s, nu de ce mai fac așa, ce-au mai frecat. Cam pe unde e în viață, pe la ce bornă pe traseu. Să faci facultatea în România te cam descalifică. Dar nici s-o faci în alte părți n-ajunge. Acum niște ani, poate. Dar acum, când și un sărăntoc de la Suceava se poate înscrie la facultate în Londra, pe banii englezilor, contează pe care dintre facultăți ai făcut-o. E celebră povestea cu interlopii din Vaslui care s-au înscris la o facultate de business londoneză și au luat bursă. Au stricat piața. Să nu fi făcut încă din școala generală voluntariate, cursuri în plus, creativități diverse, e deja o bizarerie, un semn clar de ratare. Și despre creativitate – nu mai e o joacă, e profesionalism, e responsabilitate. La fel e orice formă de comunicare. Totul e pe responsabilitate sau așa se vrea să pară. Pe vremea mea era teama să nu cumva să nu fii fun. Să fii plictisitor. De aia ziceam orice cu un grăunte de ironie, de jemanșifism, de miserupism. Acuma e invers. Nu cumva să nu pari serios, să nu te descalifice Mașinăria, să te sară de pe liste. Acum se comunică, nu se vorbește, se gândește strategic, timpul se gestionează. Și dragostea e ceva serios, individul vrea și controlarea totală a îndrăgostirii. Numai că dragostea rămâne, cu toate eforturile contrare, o dovadă că la unele chestii nu există liberul arbitru. Dar erotismul e un capital clar. Îmi povestea fiica mea, care acum are 18 ani, că prin clasa a cincea era o fetiță machiată, cu cizmulițe cu toc. Se ducea spre tablă și se clătina oleacă pe picioare. O încuraja maică-sa, evident. E o tendință tot mai mare spre un fel de proxenetism al părinților. Așa cum îi antrenează să muncească 100 de ore, îi antrenează și să-și instrumentalizeze sexualitatea. Instrumentalizarea seducției e tot mai vizibilă dar tot mai impersonală, tot mai disociată. E ca o treabă, e o muncă. Cum e și fitnessul. Când era maică-mea studentă, purtau fuste foarte scurte și haine mulate dar o făceau de plăcere. Acuma pare că orice înfrumusețare e muncită.
Scriitorul Bogdan Coșa îmi spunea că generația lui e așa pentru că au avut părinții stresați de instabilitate în anii ‘90. Și că acuma caută stabilitatea cu orice preț. Știu că generalizez și eu pripit pornind numai de la niște vorbe, dar are și generalizarea sensul ei. Antropologul ungur avea și dreptate – oamenilor din Ferentari le e și rușine să fie pozați sau filmați. Am pozat ieri un cerșetor și, după ce i-am văzut fața, mi s-a făcut jenă. Îl întristasem. Îl făcusem conștient de marginalitatea lui de animal la Zoo. Conflictul între generații e și comic uneori. O poetă suedeză de-o vârstă cu mine îmi zicea că generația ei e mai conservatoare decât a părinților. Că nu se droghează, se împotrivesc mai mult varietății și vorbesc cu „dumneavoastră”. Asta din urmă îi enerva maxim pe părinți. Luptaseră decenii și muriseră pe baricadele contraculturii pentru dreptul la tutuială. Dar pe de altă parte poeta era bisexuală fără frământări și cultiva poezia conceptuală, o emanație a anilor hipioți. Se revolta deci conservator numai pe alocuri, în rest se bucura fără mofturi de drepturile câștigate de înaintași. Un poet american îmi zicea că părinții lui, profesori de literatură boemi, îl încurajaseră să scrie și, pentru că-l încurajaseră, se făcuse contabil. La costum și cravată și nici un rând de poezie, ani la rând. Și ai lui ziceau – eh, e o fază, o să-i treacă. Și i-a trecut până la urmă, a lăsat jobul și a devenit poet neoromantic neosuprarealist. Conflictul între generații ca fenomen ar putea de fapt să nu fie ceva universal – și istoria arată că nu e – și să fie doar un produs al unei epoci și anume anii postbelici și să se termine odată cu moartea celor care au luat puterea atunci. Mi-am dat seama de asta într-o vară, când schimbam trenul spre Berlin la Kassel și i-am văzut pe turiștii veniți la Documenta. Erau șaizeciști ajunși pe la 70-80 de ani grație vieții bune occidentale și veneau să-și revadă tinerețea. Foarte drăguți și simpatici, cum sunt oamenii care o duc bine. Toată cultura revoltei estetice, toată arta conceptuală și perpetuu avangardistă e un produs înghețat al anilor ălora. Înghețat de ei, că ei au puterea culturală. Presimt – și văd – că urmează o perioadă când craftul o să fie mai apreciat decât orice altceva și continuitatea artistică, inclusiv cea cu marea tradiție, o să redevină ceva firesc. Dar sigur, nu se mai poate scutura din schemă nevoia de ingeniozitate și obrăznicia artei hipioate. Vezi Grayson Perry, care face oale de lut și desconsideră originalitatea, dar pe oalele lui de lut sunt pictate scene cotidiene londoneze, satirice sau șocante. Și se îmbracă în rochii, care stau foarte bine pe el.
Nu-mi dau seama totuși cât din seriozitatea celor de acum e discurs, e inerție și cât e pe bune, din inimă. E posibil să fie doar un teatru, cel puțin în România să fie doar mimarea eticii protestante, importată la noi după Revoluție total neorganic, cum ai aduce un fotbalist african în Siberia și te-ai aștepta să dea aceleași rezultate doar pentru că la el acasă dădea. Se întâmplă rar și sper să nu se întâmple totuși, ca o generație să trebuiască să învețe lecțiile bunicilor. Cum ar veni, încălzirea globală să-i oblige pe nepoții mei să apeleze la mine să scot din pod experiența anilor ‘80. Cum o să fim nevoiți să ne restrângem drastic și să stăm pe ce resurse avem, mă și văd cum le împărtășesc din înțelepciunea mea socialistă – cum să ducem borcane și sticle, și hârtie la reciclare, cum să te mulțumești cu trei sortimente din fiecare produs, două pentru binaritate și iluzia alegerii, al treilea pentru iluzia diversității. Trei feluri de suc, trei feluri de gumă de mestecat. Cum să economisești energie, să șofezi în week-end numai o dată la două săptămâni. Cum să faci rachiu în casă și să recondiționezi pulovere vechi. Cum să fii colectivist și să-ți placă.
Sau, mai bine – generația asta hypertehnologică, de copii care descarcă la trei ani pe telefon arme pentru jocuri folosind cardul părinților, o să ne rezolve. Tovarășa mea de exemplu lucrează la clădirea unei centrale prototip care se presupune că o să imite activitatea din interiorul unei stele. Și o să ne dea energie fără număr. Adică face casa unei stele. Tehno-optimismul are partea lui de naivitate, dar ce altceva să facem? În ce altceva să ne punem speranța? Și generațiile nu mai au de ales, trebuie să colaboreze, pentru noi e în joc pensia, pentru ei e existența însăși.
