Deși ne promite cel puțin că ne conduce în timp, Cyberpunk 2077 nu este neapărat despre viitor, ci despre fantoma viitorului pe care nu-l putem proiecta.
Mă plimb la poalele unor zgârie-nori, printre neoane turbate, holograme, oameni ai străzii, junkiști, păpuși-robot și magazine de dildouri. Lângă e No-Tell Hotel. Urmează clubul Afterlife, făcut într-o fostă morgă, iar în stânga e un bilboard la Mr. Whitey, pe care scrie „Sweet Clean Speed – Life is too short to be slow”. Pe un alt ecran stă o reclamă la credite, cu două mașini la semafor – un-fel-de-Mustang și un-fel-de-Tico –, iar punch line-ul este „Nu-ți ajung banii? Vino la noi, vecinul tău a sunat deja!”. Al doilea amendament e de găsit la tot pasul, în tot soiul de reclame și e interfață pentru dealeri sau magazine de arme. Reclama la corporația Budget Arms e un clip scurt de teleshopping cu o familie fericită, formată din doi copii și o mamă însărcinată, care zâmbesc spre viitor cu câte-un shotgun sau o semiautomată pe umăr, sub sloganul „Al doilea amendament nu e doar pentru bogați!”. Beat-ul de techno experimental de pe Samizdat Radio o lasă mai moale, căci personajul meu, V. – aluziile la Kafka sunt destul de pe față –, e sunat de life coach-ul personal, care îmi amintește pe o voce neutră, dar fermă să nu uit să-mi fac exercițiile de respirație de trei ori pe zi. E o imagine clasică din Night City, un fel de Arkham distopic din viitorul apropiat, pe unde se-nvârte cu treabă, dar mai ales pus pe făcut eurodolari V. (asta până să primească un glonte în cip și să se mai schimbe niște treburi).
Mă întâlnesc, așadar, în cartierul Japantown cu prietenul de conveniență Goro Takemura, fost bodyguard al lui Saburo Arasaka – mare magnat corporatist, victima unui paricid shakespearian, la care sunt indirect martor –, iar Goro, loial și om al onoarei, cere dreptate:
”— Cum ești? Ești bine?, îl întreb.
— Ce întrebare e asta așa, din senin?
— Așa mai întreabă lumea.
— Nu-s obișnuit! Oamenii ca mine ori o duc bine, ori sunt în mormânt.”
Ăsta-i genul de dialog din Cyberpunk 2077. N-o să prinzi clișee leneșe sau personaje care vorbesc în două silabe. Îl ajut pe Goro să-și îndeplinească fantasmele de câine de pază mai ceva ca ale armatelor anticorupților de la noi și merg să susțin o prietenă cyber, gay, șefa ad-hoc a unui sindicat al angajaților unui sex club. Revoluția prin care se gândesc să-și dea jos șefii exploatatori e uploadarea unui soft de autoapărare și tactici de luptă. Reușesc într-un final și pun bazele unei cooperative care se autogestionează de zici că spiritu’ Macazului – mai puțin partea sexuală – traiește. Păienjenișul ăsta de intrigi și brigăzi cu care interacționezi e făcut să te afunzi și mai mult în lumea și estetica Nigh City-ului, căci montajul e cyberpunk pur: ai outcaști, pirați, refuzați, marginali în fața unor corporații care iau locul statului; ai o societate în care politicul s-a epuizat, și odată cu el dreptul acestor paria la „natura umană”. Diferența și decăderea unește acești oameni-mașină, unde mașina e uneori de partea progresului, care, odată stăpânită, poate rupe codul exploatării.
Uită de GTA, de Red Dead sau de alte open world-uri pe care le știi. Cyberpunk a dus totul la un alt nivel, mai ales prin atenția la detalii și la felul în care e construită filosofia lumii din joc. Tre’ să vezi cu ochii tăi, cum ar spune un psihonaut. Mă gândeam că, dacă H.R. Patapievici ar avea PS4 (sau poate chiar un PS5, wink-wink!), Cyberpunk 2077 l-ar speria, poate chiar oripila, ceea ce nu-i neapărat un lucru rău. Ce i-ar plăcea totuși filosofului este paradisul libertarian infinit al jocului. De exemplu, firma de servicii medicale e privată, desigur: se numește Trauma Team și include și echipă militară, iar pe lângă cei 100 de eurodolari minutul de intervenție ești facturat la final și pentru gloanțele folosite în caz de nevoie. Asta a făcut-o și pe Nina Kravitz, care joacă rolul unui soi de chirurg expat ce îți implantează cipuri ca să-ți mărești posibilitățile corporale, să zică: „E-o nebunie, vă împușcați unii pe alții în stradă, iar apoi tre să plătiți pentru medicina de urgență. E un coșmar, dar e atât de mișto!”.
Apropo, Nina din lumea noastră a compus câteva piese special pentru joc. Cyberpunk 2077 rupe pe zona de sound design și soundtrack mai ales în timpul misiunilor. Recomand pentru plimbările random cu mașina prin Night City, Samizdat și Night Radio; aici ai, după preferințe, fie electronica dubioasă într-un sens foarte bun, fie un techno rece, dar trippy și sus.
Trecând la lucruri mai lumești, jocul a costat 330 de milioane de dolari, fiind al doilea cel mai scump din istorie. Prin comparație, cel mai scump film făcut vreodată, Pirații din Caraibe: Pe ape și mai tulburi (2011), a costat 379 de milioane. CD Project, compania poloneză care l-a creat, valorează mai mult decât cea mai importantă bancă din această țară – 6,63 miliarde USD. De când a zis și Elon Musk că se joacă și e ahtiat să se lipească de hype-ul ăsta – „Joc 2077 și, uau!, e atât de aproape de prezent! Oare spre asta mergem?” – acțiunile firmei au mai crescut cu 12%. Dacă ne-am da jos din Tesla mai des cred că am cam afla că suntem deja acolo – minus estetica și mașinile zburătoare plus lansatoarele de flăcări inventate de Musk.
Cu toții suntem cyborgi
În anii ‘80, Jean Baudrillard spunea că, pentru a scana teoretic cât mai bine cultura accelerată contemporană, sociologia ar trebui să se transforme ușor-ușor în science fiction ca să poată anticipa schimbările sociale tot mai ciudate și greu de urmărit. Amuzant e că, odată cu trecerea în ușoară irelevanță a operei sale din ultima parte a vieții, literatura cyberpunk devine extrem de relevantă, Baudrillard începe să scrie mai SF, iar cyberpunk-ul începe să ia la propriu locul teoriilor sociologice și filosofice. Morala din dinamica asta este următoarea: literatura de anticipație și SF poate deveni teorie socială, așa cum se poate opune politic, de exemplu, cyberfascismului ascuns dincolo de orizont. 2077 e din același aluat și are aceeași miză – retrofuturism cyberpunk 2.0 care anunță o semicatastrofă socială. Nimic din lumea Tesla sau a device-urilor Apple nu e în acest viitor, niciun antreprenor pe bicicletă sau fair trade vânturat pe la nas nu găsești în Night City. Nicio ținută yuppie de la COS nu apare în cyperspațiu, pentru că aici cărțile sunt pe față – trăiești o utopie libertariană în care ecologismul ca ideologie a eșuat sub capitalismul hardcore, armele sunt bunul numărul 1, iar omul e lup pentru om, propriul antreprenor pe scheme de mercenariat de la un fixer la altul, aproape ca un curier Glovo care tre’ să asasineze pe cineva pentru un client sau să fure intel pentru altul. Cu alte cuvinte, cyberpunk-ul a luat de coarne viitorul ca pretext pentru a se uita la prezent. Fascinant un episod în care, după sinuciderea unei „păpuși” lucrătoare sexuale, poliția refuză să vină să constate decesul pentru că suferă de tăieri bugetare masive. Definiția cyberpunk-ului este „să ne fie la toți la fel de rău”, cum ar spune boomer-ul Adi Schiop. Așadar, să-i dăm cyberpunk-ului ce-i al cyberpunk-ului. Estetica asta care a bubuit la finalul anilor ‘80 se opunea pozitivismului din capitalismul târziu, esteticii vesel-corporatiste și vrăjelilor new age. Curentul apărea pentru că trăiam vremea Internetului în extindere, a realității virtuale incipiente, a „softizării” și a postmodernismului și neoliberalismului, care promiteau o rețea globală unită dincolo de frontiere fizice sau mentale. Cyberpunk-ul venea să ceară abolirea graniței om-mașină și nașterea viitorului, adică a cyborg-ului.
Fantoma viitorului pierdut ne bântuie și pe PS4
Tăticul postmodernismului teoretic, Frederic Jameson, spune că sub capitalismul târziu ne-am cam pierdut busola. Tot el ne spune ce suntem și unde mergem. Firește, cum entropia ne dă anxietăți, a trebuit să inventăm un curent politic și estetic care să rezolve glitch-ul identitar, care să creeze o viziune cât de cât despre viitor. Cyberpunk-ul poate fi gândit și în cheia asta. Cu toate că i s-a dus strălucirea din anii ‘90, mai apar din când în când fantome ale curentului, ca ultimul Blade Runner, Deus Ex, Fallout-urile ori 2077. Curentul ăsta, cum spune și unul dintre filosofii mei preferați, Mark Fisher, este unul dintre ultimele produse estetice care și-au imaginat și reprezentat viitorului: „Pare că cyberviitorul este demodat. Dar e doar în felul în care jungle-ul și techno-ul sunt – nu pentru că au fost înlocuite de noi futurisme, ci pentru că viitorul nu mai poate fi privit ca retrospecție”. Teoria lui Fisher despre viitorurile pierdute pornește de la Jacques Derrida și de la temernul „hautology” ca atribut al lucrurilor pe care nu le simțim ca fiind în totalitate prezente, în totalitate acolo. Experiențele noastre sunt mereu bântuite de ce am trăit și de ce nu am trăit încă, fiind în același timp și fantomatice, și, totuși, „reale”. Până și cuvântul „hautologie” e hauntologic în franceză, unde există doar în scris; dacă îl pronunți, sună ca „ontologie”, ceea ce și e. „H”-ul din „hauntologie” este real și totuși absent. Dar gata cu danalexismele, să trecem la lucruri serioase, la pop culture, de exemplu, și la faptul că Fisher zice că suntem bântuiți de trecut în mai tot ce înseamnă produs cultural, Internet, muzică. Cu alte cuvinte, nu putem avea niciun fel de proiect sau viziune despre viitor fără a ne uita la trecut. Sfârșitul istoriei și, mai ales, neoliberalismul ca ideologie atotcuprinzătoare nu ne mai lasă ferestre să imaginăm viitorul ori lumi noi. Impasul ăsta vine din faptul că neoliberalismul, care se replică și înghite la nesfârșit tot ce-i iese în cale, ține cu dinții la păstrarea statu quo-ului și mimează noul sau viitorul prin repetiții, simulacre, pastișe ale formelor culturale deja cunoscute, îmbătrânite și established. Arctic Monkeys sunt un revival al britpop-ului, care e un revival al epocii mod, care e un revival al Beatlemaniei. Și tot așa la nesfârșit, ca să dau doar un exemplu și să nu pomenesc de Stranger Things sau de clipurile Lanei del Rey, că o dăm în turbopastișe. Mai toate formele de cool din ultimii 20-30 de ani au fost variațiuni pe aceeași temă privind reciclarea trecutului și reînvierea unor strigoi pop. La Hollywood, pe MTV și mai ales pe Netflix obsesia e să faci în 2021 video cu filtre care să aibă tonuri de gri sau patină retro ori vintage (Queen’s Gambit, Ratched, Fargo ș.a.m.d.), pentru că patina retro e un marker de autenticitate, de validare, de prezență a unui trecut care era „pe bune” față de ce trăim azi. Cu alte cuvinte, ce zice Fisher este că, din cauza acestei condiții postmoderniste a pastișei, revival-ului și retromaniei (vezi obsesia filtrelor vintage sau Polaroid și pe Instagram), nu am învățat crearea de viitoruri și suntem impotenți în a gândi și construi alte lumi. Viitorul e nelimitat, cum spunea Mafia, doar că a fost între timp cam cancelat. Cu alte cuvinte, pentru că nu putem imagina ce urmează și nici crea noi forme culturale, ne întoarcem spre trecut și spre cum în trecut – mai ales anii ‘80 – era imaginat viitorul. Fisher zice că suntem captivi în hotelul din The Shining, unde fiecare cameră e artefactul unei decade care s-a dus și pe care suntem obligați s-o retrăim, ceea ce nu înseamnă că nu ne și place sau că nu vom sta pe binging și la următorul sezon din Stranger Things.
Revenind la cyborgii noștri, cu scuzele de rigoare pentru bucla teoretizantă, lunga plimbare prin Cyberpunk 2077 nu îți dă nici ea senzația că ești cu adevărat în 2077. E acel sentiment ciudat, de cerc închis, de hiperealitate amplificată la fiecare pas de copia unei copii când te uiți la nesfârșitele billboard-uri, la turbosexualitatea golită de orice fel de erotism, la clădiri sau când asculți aceeași electronică hipnotică care repetă în loop un singur ritm. Neoanele, arhitectura zgârie-norilor, designul mașinilor, al cafenelelor și cluburilor, al soft-urilor și smogul amintesc de anii ‘80 mai mult decât de 2077.
O fantomă a trecutului la propriu este Johnny Silverhand (Keanu Reeves). Star rock într-o lume anterioară, conștiința lui Johnny se uploadează din greșeală în soft-ul personajului tău, V., și crește pe zi ce trece, schimbându-ți personalitatea, tu având acces la memoriile lui și el, la ale tale. Jocul lui Keanu nu dă pe-afară, dar trimiterile estetice și conceptuale sunt clare – Johnny e o variantă mai apropiată de John Wick decât de Neo din Matrix, personaj care își folosea politic muzica pentru a duce mai departe mesaje anticapitaliste și anticorporații. Teroristul Silverhand parazitează conștiința de mercenar corporatist a lui V., ajungând până la urmă să coopereze și să facă schimb de poziții și viziuni, în timp ce brocialismul bate la ușă. Față de V., care, oricât te-ai strădui, nu-i decât un om al timpului său, mânat de interese mici și capital, Johnny e o brută din trecut care gândește astfel: „Am văzut afaceriști transformând Night City într-o mașină plină de sufletele căzute ale oamenilor, vise distruse și buzunare goale. Corporatiștii ne-au controlat de mult viețile și acum vin după sufletele noastre. Capitalismul îmi stătea ca un ghimpe-n coaste, dar nu de asta am declarat război. Nici din nostalgie pentru America de altă dată. Războiul ăsta e războiul oamenilor împotriva sistemului care ne-a scăpat de sub control”. Fantoma cu ochelari Aviator, care vine din 2020 în prezent, nu este defel întâmplătoare. E un truc hauntologic bine calculat. Johnny este un undead, personaj liminal aflat între lumi, prezent și totuși absent. Miza lui în joc e să amintească de trecutul care ne bântuie – un fost star rock alcoolic, promiscuu, narcisist, dar totuși idealist politic și infinit mai uman decât cyborgul V. din prezentul lui 2077. John e cu chitările și clișeele rock ‘n’ roll și conduce un Porsche 911, ca Hank Moody. V. e cu techno-ul lui Kravitz și implanturile în corp. John e fantoma digitală fără de care nu-ți poți continua traseul prin joc și spre deznodământ, dar și cel care îți pune pe tavă „pastila roșie” ca să-i arate blazatului V. wonderland-ul și cât de adâncă poate fi vizuina iepurelui. Pastila roșie, în cazul nostru, nu este neapărat calea progresistă a viitorului, ci reîntoarcerea romantică spre „mitul naturii umane”, trop pe care filosofia cyperpunk și feminista Donna Haraway vrea să-l depășim întru acceptarea unui postumanism în care trebuie să recunoaștem că suntem toți cyborgi.
Cyberpunk-ul e o fotografie raw și totodată o amenințare la descântecul neoliberal care ne ține sedați. Ce ne amintește 2077 este că am început să ne repetăm, să scriem aceeași carte, să fredonăm același refren, în loop, fără să avem nici dorința, nici forța de a ieși din ea. Întrebarea pe care o pune Fisher e: ce simptome avem de ni se întâmplă treaba asta tocmai acum? Ce spune el e că structura neoliberală ca „the only game in town” care nu cade și pe care ne trăim impredictibil viitorul nu poate face loc unor structuri noi. Rezultatul devine o arhitectură demodată, dar imposibil de clintit, care se târăște în urma trecutului – o lume blocată în timp. Pentru Fisher, asta-i chiar lumea noastră. Jocul lasă loc și de plonjare hedonistă, și de introspecție în capitalismul imediat, fără să vină cu soluții fals moralizatoare la lumea asta, ci să îl pună pe ăla cu joysticku-n mână să se întrebe de ce-am ajuns aici.
Cyberpunk 2077 nu vrea să fie o distopie noir despre viitor, ci despre prezentul nostru continuu; este despre un erou care se duce încet spre prăpastie împreună cu o lume și un oraș care merg la braț cu el. Glitch-urile și bug-urile vor dispărea, iar jocul va deveni în timp o bornă la care turiștii cyberspace-ului vor face pelerinaje. Ce rămâne la final, după ce dramele se încheie și eroii se duc la culcare, este ce ne rămâne și nouă: să mergem să alegem ce brand-uri de haine, ce mașină și ce experiențe ne cumpărăm în cyberspace sau în afara lui. Un comentariu de pe YouTube reușește să rezume cel mai bine cam toată polologhia textului ăsta: „Suntem toți cyber, defel punk!”.
