Traducere: Ștefan Tiron

Fine-tuning: Vasile Leac, Ion Dumitrescu, Marius Stoica

Sintagma „ficțiune speculativă” este uneori folosită ca sinonim pentru science fiction. Iar în alte situaţii ea desemnează un supraset care include genuri nonfuturiste de lumi alternative precum fantasy-ul și horror-ul. Dar în ambele cazuri este dificil să separăm ficţiunea speculativă de sintagmele asemănătoare: speculația filozofică, pe de-o parte, şi speculaţia financiară, pe de alta. În cele ce urmează, voi discuta cum sunt utilizate şi cum se înrudesc aceste sintagme.

I-

La nivelul cel mai general, speculaţia implică o „fugă în aerul rarefiat al generalizărilor imaginative” (Whitehead, 1978), o activitate concertată care propune și testează „ipoteze îndrăzneţe” (Stengers, 2018a), şi o deschidere spre risc şi nesiguranţă (Landon, 2014). Toate aceste caracteristici pot fi folosite pentru a pune în contrast speculaţia faţă de extrapolare – un alt termen folosit în relaţie cu science fiction-ul şi cu prognoza financiară. Cum văd eu lucrurile aici, speculaţia preia ştafeta în momentul în care extrapolarea se clatină şi eşuează. Dacă extrapolarea urmează o tendinţă socială sau tehnologică „către limitele potenţialului său”, atunci speculația caută să imagineze ce se întâmplă când o tendinţă îşi depăşeşte potenţialul său şi împinge contra şi dincolo de propriile sale limite. Pe când extrapolarea este fondată pe raţionamente probabilistice, speculaţia este mai curând preocupată de posibilităţi, indiferent de cât de extreme şi improbabile ar fi ele. Cum a spus Rod Serling la un moment dat, în introducerea la un episod din serialul Zona crepusculară, „science fiction-ul [este] improbabilul făcut posibil” (Serling, 1962).

La finele secolului secolului al XVIII-lea, filozofia critică a lui Kant a căutat să pună capăt speculaţiei metafizice. Cădem în amăgire şi dogmatism, zice Kant, atunci când încercăm să mergem dincolo de limitele în cadrul cărora formulările noastre au sens şi relevanţă. De exemplu, chiar şi o afirmaţie care este adevărată pentru fiecare entitate particulară din Univers nu este adevărată pentru Univers în sine – din cauză că Universul ca întreg nu este în mod precis o entitate particulară. În prima jumătate a Criticii raţiunii pure, Kant demonstrează faptul că cunoștințele noastre ţin doar de aparenţe, şi nu de lucruri în ele însele. Şi în a doua jumătate el urmăreşte, cataloghează şi respinge diferitele forme de iluzie (rătăcire) speculativă care ameninţă să ne ducă în direcţia greşită. Kant ne spune că nu putem ști niciodată lucrurile cum sunt ele de fapt în ele însele, dincolo de ce le impunem noi. Şi subliniază faptul că nu putem niciodată spera să cuprindem unitatea, totalitatea sau fundamentele complete ale existenţei. Toate acestea se află dincolo de limitele oricărei înţelegeri posibile. 

Cu toate astea, în timp în ce Kant ne avertizează cu privire la aceste erori, el recunoaşte că tendinţa de a specula nu poate fi niciodată eliminată. Pentru că specularea este „o iluzie naturală şi inevitabilă”, intrinsecă raţiunii însăşi; şi este, deci, o tentaţie eternă şi irezistibilă (Kant, 1998). Și, de aceea, de la Kant încoace, filozofii – de la idealiştii germani din secolul al XIX-lea timpuriu până la realiştii speculativi de astăzi – au căutat iar şi iar portiţe care să le permită să depăşească impunerea de limite stabilită de către Kant şi restricţia cunoaşterii la domeniul empiric. Clar, nu este uşor să reinstitui dreptul la speculaţie. La fel cum fiecare abstracţiune de succes trebuie să plătească preţul detaliilor omise, tot aşa fiecare încercare speculativă de trecere dincolo de fenomene va fi bântuită de fel de fel de excepţii şi reziduuri. Cum zicea Whitehead, fiecare „schemă speculativă” (inclusiv a sa) în mod necesar e mai prejos de propriile așteptări:

„Dacă luăm în consideraţie orice schemă de categorii filozofice ca pe un singur enunţ complex și aplicăm la ea alternativa logicianului, «adevărat» sau «fals», răspunsul trebuie să fie că acea schemă este falsă.” (Whitehead, 1978)

Dar pentru Whitehead, spre deosebire de Kant, această falsitate nu este sfârşitul chestiunii. La urma urmei, tot Whitehead a spus că „este mai important ca o afirmaţie să fie interesantă mai curând decât să fie adevărată” (Whitehead, 1978). O afirmaţie este falsă atunci când ea nu reușește (fie prin eroare, fie prin omisiune) să descrie lumea aşa cum este ea. Dar dacă afirmaţia este destul de interesantă, poate stimula gândirea umană: ba făcându-ne conștienți de propriile ei lacune și omisiuni, ba sugerându-ne potențialuri de altceva, alternative la ceea ce se întâmplă de fapt. O afirmaţie speculativă bună ne poartă pe un drum neaşteptat; ea oferă ceea ce Whitehead numeşte „o momeală pentru simţire” (Whitehead, 1978). Fără atracţia speculativă a afirmaţiilor false, s-ar putea să nu fim atinşi și împinși să schimbăm nimic. Speculaţia ne atrage şi ne nelinişteşte, ne încurajează să gândim şi să acţionăm în moduri în care nu am fi făcut-o altfel. Pe scurt, chiar dacă speculaţia nu ne duce la adevărurile înalte, ea funcționează în mod pozitiv luând forma ficţiunii. Importanţa ei este estetică, mai curând decât epistemologică. 

Ficţiunea speculativă iuţeşte capacitatea de imaginaţie; ea preconizează moduri viitoare de a fi care sunt diferite de cele din prezent și discontinue faţă de ele. Împingând dincolo de simpla extrapolare, speculaţia ne permite, în cuvintele filozofului speculativ realist Graham Harman, să „ajungem la concluzii care par contraintuitive; ba chiar de-a dreptul stranii”. Acest lucru este crucial, în special pentru că nu putem niciodată cunoaște realitatea în întregime sau lucrurile reale aşa cum sunt ele; există întotdeauna „o distanţă între realitate şi manifestările ei explicite” (Harman, 2018). Atracţia estetică a speculaţiei, pe care Harman o numeşte alură, „ne invită într-o lume care părea inaccesibilă, o lume în care obiectul trebuie să fie şi mai adânc decât considerăm noi că sunt cele mai intime proprietăţi ale sale” (Harman, 2005). 

El se gândeşte în principal la ficţiunea weird, în maniera lui H.P. Lovercraft, ale cărui scrieri, spune el, „au o relaţie oblică sau aluzivă” cu o realitate care nu poate fi niciodată accesată sau descrisă direct (Harman, 2012a). Dar science fiction-ul operează în acord cu o dinamică similară. Brian Willems extinde metodologia lui Harman pentru a putea lua în considerare „obiecte care rezistă încorporării în orice discurs ştiinţific trecut, prezent sau viitor”; contrastând această abordare orientată pe obiect de una mai comună, prin care science fiction-ul este doar despre „evenimente din viitor” (Willems, 2017). Dar, în mintea mea, asemenea opoziţie nu este necesară. Pentru că şi „evenimente din viitor”, cu atât mai mult entităţile care se sustrag, retrase (withdrawn) şi presupuse de ontologia orientată de obiecte propusă de Harman, nu pot fi comprehensibile în mod direct. Cum spunea Whitehead, viitorul este „potenţialitate pură”; numai atunci când un eveniment are loc în prezent şi mai apoi se îndepărtează în trecut, devine o „actualitate determinată complet” (Whitehead 1978). Viitorul per se nu este încă în întregime determinat; de aceea, el nu poate fi cuprins decât speculativ – ceea ce va să zică fictiv, aluziv şi oblic. 

Ca să luăm un exemplu de astfel de proces de ficţiune speculativă, să considerăm seria Amintiri din trecutul Terrei de Cixin Liu, care consistă din Problema celor trei corpuri (2014), Pădurea întunecată (2015), și Capătul morții (2016). Seria poate fi descrisă ca o naraţiune de tip „prim contact”, povestind istoria întâlnirii noastre cu o specie inteligentă extraterestră de pe o planetă din sistemul de trei stele Alfa Centauri, cele mai apropiate de Soare. Extratereştrii ameninţă să invadeze şi să cucerească Pământul; iar această acţiune se desfăşoară cu încetinitorul, fiindcă – în pofida faptului că aceşti extratereştrii călatoresc prin spațiu cu 1% din viteza luminii, mult mai rapid decât ar fi capabilă orice tehnologie umană existentă la momentul ăsta – e nevoie de 400 de ani ca ei să ajungă aici. Trilogia pornește de la un context local, imediat, bazat istoric: China în timpul Revoluţiei Culturale din anii ‘60. Dar de acolo ea spiralează neîncetat înainte şi în afară: până la sfârşitul ultimului volum suntem proiectaţi la o depărtare de milioane de ani-lumină distanţă de Pământ şi miliarde de ani distanţă în viitor, până când ajungem aproape de extincţia Universului. Din acest punct de vedere aproape final ni se oferă „amintirea” unui trecut care, pentru noi, este încă viitor. Privim înapoi, retrospectiv, asupra istoriei planetei Pământ – care, în pofida celor mai bune eforturi colective ale umanităţii, se stinge pe parcursul naraţiunii.

Expansiunea romanelor în timp și spațiu dă naștere la o lărgire progresivă a scopului lor speculativ. Liu se mişcă de la considerente politice locale la chestiuni de sociologie galactică, de la tehnologiile existente în prezent la unele prezumtiv mult mai puternice, de la dezbateri despre tactici militare și strategii spre sugestii neliniştitoare despre structura adâncă a Cosmosului. Romanele sunt bazate pe fizică aşa cum o înţelegem noi astăzi – cu referinţe mai ales la dilatare temporală relativistă şi inseparabilitate cuantică –, dar se mişcă dincolo de premisele lor ştiinţifice pentru a construi o vastă viziune speculativă. Nu există un punct precis în care se trece de la simple considerente empirice la întrebări universale metafizice pe care Kant le-a declarat fără răspuns; dar naraţiunea ca întreg ne poartă pe noi, pas cu pas, tot drumul de la furia şi resentimentul avut de un anume om de ştiinţă până la o situație în care soarta Pământului şi, dincolo de ea, a Universului ca întreg stă în cumpănă. Speculaţiile ficţionale ale lui Liu glisează dincolo de limitele decretate de Kant, fără să le transgreseze în mod explicit.

În acest mod, Amintiri din trecutul Terrei ne permite cel puțin o privire furişă către ceea ce filozoful realist speculativ Quentin Meillassoux numeşte „marele exterior”:

„… exteriorul absolut… există în sine însuşi, indiferent dacă îl gândim sau nu; acel exterior pe care gândirea l-ar putea explora cu sentimentul legitim că se află pe un teritoriu străin – aflându-se complet altundeva.” (Meillassoux, 2008)

Dar unde Meillassoux pretinde că a găsit marele exterior prin intermediul raţiunii absolute şi prin ancestralitatea unui trecut imemorial, Liu îl găseşte mai curând cu ajutorul ficţiunii speculative, printr-un viitor care rămâne ireductibil potenţial mai curând decât actual și care, în raport cu momentul nostru prezent, nu poate fi văzut decât retrospectiv.

II-

Chestiunea viitorului ne poartă înapoi la speculaţia financiară, celălalt dublu al ficţiunii speculative. Activitatea economică are întotdeauna o dimensiune temporală; e nevoie de timp să produci bunuri, să le distribui şi să le consumi. Datoriile şi obligaţiile persistă de-a lungul unor perioade de timp şi ele; orice cerință de contabilizare imediată ar paraliza întreaga activitate umană. Societăţile au fost organizate în jurul unei durate extinse, cu schimburi pe termen lung şi socoteli niciodată finalizate, cu mult timp înainte de inventarea banilor – nici vorbă de o practică a calculării datoriilor în termeni exclusivi cantitativi, monetari (Graeber, 2014). Dar practicile modurilor specific financiare de speculaţie s-au extins în cursul istoriei capitalismului. Astăzi, toate activităţile economice, indiferent cât de fizic reale sau productive sunt, devin refractate prin şi sunt în mare parte guvernate de mecanismele de calcul abstracte ale speculaţiei financiare. De fapt, speculaţia financiară era cunoscută sub numele de tranzacţii futures. Obiectul acestor speculaţii este întotdeauna viitorul, cu şansele şi diferenţele sale faţă de prezent. Astăzi, speculaţia îmbracă o varietate de forme, mergând de la împrumuturi directe şi contracte de asigurări până la instrumente financiare derivate, swap-uri pe riscul de credit, obligaţiuni garantate cu creanţe și alte instrumente financiare obscure. Valoarea monetară a comerţului cu aceste dispozitive financiare depăşeşte cu mai multe ordine de magnitudine valoarea monetară a bunurilor economice care se presupune că le stau la bază. 

Instrumentele financiare speculative sunt ele însele ficțiuni de un anume tip, pentru că fac afirmaţii contingente cu privire la evenimente viitoare care vor avea loc sau nu vor avea loc niciodată (Babbs şi Selby, 1993). Marx a numit asemenea dispozitive capital fictiv (Marx, 1993); termenul este, fără îndoială, încă relevant astăzi, când finanţele au luat o formă mult mai barocă și mai extravagantă decât era cazul în vremea lui (Durand, 2017). Valoarea monetară a instrumentelor financiare obscure este cel mai adesea bazată în întregime pe presupoziții arbitrare (sau iluzorii) şi nu are aproape nimic de-a face cu valoarea bunurilor fizice sau a drepturilor de proprietate care, chipurile, le stau la bază. Cu toate acestea, ficționalitatea instrumentelor financiare nu înseamnă că sunt ireale sau lipsite de efecte. Cu atât mai mult, aceste instrumente au efecte pragmatice directe; ele pot dărâma întregi economii, aşa cum s-a întâmplat în întreaga lume în 2008. Ficţiunile financiare sunt performative mai curând decât constatative: „motoare, nu aparate de filmat” (MacKenzie, 2008). 

Finanţele speculative îşi produc ficţiunile evaluând evenimente viitoare potențiale. Chiar şi dacă aceste evaluări financiare sunt în întregime arbitrare, însăşi existența lor conlucrează în a lega viitorul de prezent. Cum formulează Aimee Bahng, chiar dacă, în principiu, „viitorul există ca incertitudine absolută”, cu toate astea în practică „instrumentele financiare lucrează actualizând viitorul pentru a monetiza şi profita de el” (Bahng, 2018). Sau, cum spune un jurnalist, „investitorilor le place riscul atâta timp cât pot pune un preț pe el. Ceea ce urăsc ei este incertitudinea – să nu știe cât de mare este riscul” (Salmon, 2009).

De multă vreme, economiştii insistă asupra diferenței radicale dintre risc și incertitudine (Knight, 1921; Keynes, 1937). Riscul implică probabilități dintr-un set închis de consecințe; de aceea poate fi calculat în mod riguros. Dar incertitudinea este fundamental imprevizibilă din cauză ca noi nu știm nici măcar ce alternative există (nu există un set de consecințe enumerabile). Cu toate astea, piețele financiare consideră în mod repetat că pot transforma pe unul în celălalt. Aproape orice preț este binevenit; o determinare financiară fictivă este mai bună decât nicio determinare. Când probabilităţile nu se pot calcula într-o manieră tradițională, prin extrapolare, instrumentele financiare recurg la metode mult mai speculative. În mod explicit ele imaginează – şi, deci, încearcă să premedieze (Grusin, 2010) sau să preîntâmpine (Massumi, 2015) – chiar și cele mai extreme și neașteptate posibiltăți. În noua „logică a posibilului”, a finanțelor internaționale și a regimurilor de securitate națională, cum spune Louise Amoore, „deciziile sunt luate pe baza unor posibilități viitoare, indiferent de cât de improbabile sau neverosimile ar fi ele”; asta „permite acțiune pe baza improbabilului, a ceea este doar posibil” (Amoore, 2013). Asta ne aduce tulburător de aproape de definiţia dată de Rod Serling science fiction-ului, așa cum am citat-o mai sus.

Speculaţia financiară şi ficțiunea speculativă rămân astfel intim întrețesute. Ambele au de-a face cu posibilități improbabile. Aș vrea sa spun că, acolo unde science fiction-ul caută sa multiplice aceste posibilități și sa deschidă viitoruri alternative, finanțele funcționează mai curând închizând aceste viitoruri, contabilizându-le în avans, făcându-le egale (proporționale) și, cum precizează Amoore în 2013, acționabile în cadrul prezentului. Science fiction-ul reușește, atunci când lucrează să transforme actualitatea în potențialitate – sau, mai bine, în potențialități multiple. Invers, „neoliberalismele postprobabilistice” (James, 2019) sunt bazate pe injuncţiunea că „tot potențialul trebuie să fie actualizat și împlinit” (Amoore, 2013). Dar antinomia aici este una instabilă. Science fiction-ul, pe de-o parte, și regimurile de financializare și securitizare, pe de alta, iau viitorul ca obiect de speculație; ele dezvoltă strategii de a reprezenta indeterminarea aceasta inerentă a sa. Ambele, în cuvintele lui Aimee Bahng, „generează ficţiuni culturale care produc efecte materiale” (Bahng, 2018).

Putem lua ca exemplu în acest sens Supraevaluat, povestirea scurtă science fiction a lui Mark Stasenko (Stasenko, 2018). Textul acesta speculează, în mod special, pe procese de speculaţie socială și financiară. Supraevaluat imaginează o lume dintr-un viitor apropiat în care ființele umane însele sunt obiectul unor contracte viitoare. Dacă nu ai o diplomă de la un colegiu de elită, atunci nu ai niciun mod de a „evita să ajungi pe palierul salariilor de nimic, de partea asta a Wall-Head-ului mâinii de lucru americane necalificate” (Wall-Head pare să fie, în cadrul povestirii, o fuziune din viitorul apropiat între Walmart, Amazon și alți angajatori care oferă salarii mizerabile). Însă colegiile de elită sunt scumpe, cu prețuri şi grade academice de cel puţin câteva sute de mii de dolari; ba chiar mult mai mult pentru acele prestigioasele 13 „universităţi care însumează milioane”. Majoritatea familiilor nu îşi pot permite preţurile astea pentru copii lor. Dacă familia ta nu este deja bogată şi dacă totuşi vrei să mergi la o şcoală bună, atunci singura ta şansă este să te pui pe piaţă cu un IPO (Ofertă Precoce Iniţială – un joc de cuvinte pe baza abrevierii financiare comune Ofertă Publică Iniţială) în proaspăt inaugurata „Piaţă de Indivizi Precoce”. Dacă îţi poţi convinge investitorii că ești întradevăr „precoce”, atunci ei îţi vor finanţa educația în prezent, în schimbul primirii unui procent garantat din viitoarele câştiguri de o viaţă. Cu cât eşti mai prejos de cineva „precoce” – care va să zică, cu cât mai scăzut calculează ei că va fi venitul tău potenţial –, cu atât mai mare este procentajul din câștigurile viitoare pe care trebuie să îl promiți lor pentru ca asta să poată să contrabalanseze riscul.

Piaţa Precoce devine în scurt timp „atât de profitabilă” încât generează o a doua piaţă secundară de futures precoce, cu investitori speculând prețurile contractelor însele. „Era o piaţă foarte lichidă în partea superioară, ceea ce a permis o clasă complet nouă de echităţi şi derivate”, precum şi divizarea futures-urilor în tranşe, ceea ce s-a şi întâmplat cu alte instrumente financiare. Sophia, protagonista din Supraevaluat, se specializează în vânzare în lipsă (short selling) de futures precoce; adică ea vinde acțiunile unor contracte care nu îi aparțin, în speranţa că o să le cumpere mai târziu la un preț mai mic. Deseori, ea dă o mînă de ajutor procesului publicând informații dăunătoare despre oamenii al căror preţ pe acţiuni speră să îl deprecieze. Când Sophia dezvăluie că un om de ştiinţă promiţător, o adolescentă, are antecedente de depresiv, fata se sinucide, împingând valoarea acţiunilor ei la zero. Sophia şi compania ei fac un profit enorm. 

Dar nici asta nu e destul cât să satisfacă pofta marilor investitori de acumulare. Dacă acţiunile cuiva nu sunt „destul de profitabile”, există întotdeauna opţiunea de a „lichida o ţintă suprafinanţată”. Adică investitorii angajează un asasin plătit ca să scape de capitalul uman neperformant. Povestea ne spune „că această practică din ce în ce mai comună, chiar dacă trecută cu vederea, e cunoscută şi cu numele de «autoreglementare»; job-ul eliminării este trecut în formularele declaraţiei de taxe ca „consultanţă pe lanţ de aprovizionare”. În această povestire din viitorul apropiat, şi deja, de fapt, în prezent, industria financiară este inundată de „toate ocolişurile şi raţionalizările orwelliene pe care le coacem folosind limbajul”.

Supraevaluat este o speculaţie fictivă bazată pe practicile speculaţiei financiare. Ea nu prezice neapărat viitorul finanțelor, ci mai curând întreabă: dat fiind ce facem deja, de ce nu s-ar întâmpla chiar așa? În sistemul nostru social şi economic, plasăm credinţa în ideea că „piaţa” este mecanismul optim de rezolvare a oricărui fel de problemă. Oamenii sunt definiţi ca şi capital uman, la fel cum alte entități, vii sau nu, sunt privite ca forme de capital. Date fiind toate astea, de ce să nu avem o piaţă speculativă de oameni precum cea de bunuri? Într-un eseu publicat online, Zachary Karabell răspunde poveştii lui Stasenko, mergând până acolo încât spune:

„… fantezia din spatele povestirii Supraevaluat nici nu mai este science fiction. Fie că credem, fie că nu, suntem mai aproape de o lume în care capitalul uman devine o securizare de vânzare, împachetare şi chiar depreciere.” (Karabell, 2018)

Propoziția „nici nu mai este science fiction” nu necesită comentarii; ea pare să spună că viziunea lui Stasenko nu este deloc extravangantă, ci este deja actuală. În fapt, poți citi Supraevaluat astăzi ca şi cum a fost scrisă ca răspuns la o ştire care chiar a apărut cu numai șase luni mai târziu. The New York Times relatează că Acordurile de Repartizare a Veniturilor (Income Share Agreements – ISA), prin care studenţii debitori „promit o parte din venit contra datoriilor”, au început să înlocuiască împrumuturile studenţeşti ca moduri de finanţare a educaţiei de colegiu (Harris, 2019). Programele ISA „sunt fondate pe ideea discriminării dintre indivizi”: 

„Ei evaluează diferenţele de rate și durata rambursării, care depind de specializarea ulterioară a debitorului. Dacă eşti un licenţiat în Inginerie chimică la Universitatea Purdue, te vei bucura de un termen mai bun decât dacă studiezi engleză: în funcţie de graficul ISA, inginerii în chimie ar trebui să ramburseze 33.000 de dolari cu o rată de 8,5% din venitul lor timp de șapte ani şi patru luni, pe când pentru specializare de limbă engleză rata este de 15% pentru nouă ani şi nouă luni.” (Harris, 2019)

Pe măsură ce algoritmii devin din ce în ce mai sofisticaţi, acordurile de finanţare vor deveni și ele din ce în ce mai fin diferenţiate. Eventual, ISA vor începe să modeleze copilăria. În loc să-și construiască un CV care să fie pe placul comitetelor de admitere, studenţii îşi vor petrece adolescenţa încercând să îşi producă profiluri identificabile ca fiind de succes de către investitori: 

„Orice copil devine propria ei sau propriul său start-up… Aceasta este calea pe care mergem şi care se termină cu adolescenţi foarte grijulii să zâmbească tot timpul în faţa camerei de laptop pentru că, altfel, algoritmul ISA îi identifică ca investiţie proastă.” (Harris, 2019)

Nu există exemplu mai bun cu privire la capacitatea speculativă a science fiction-ului cu privire la viitor decât modul în care poate funcţiona ca parodie anterioară. E ca şi cum instituţiile creditoare au citit deja Supraevaluat şi l-au luat ca model, în loc să îl ia drept avertisment. În răspunsul lui Zachary Karabell la povestirea luI Stasenko, el recunoaşte că realitatea socială este atât de puternic guvernată de logica speculativă încât e aproape deja ştiinţifico-fantastică. Dar la sfârşitul acestui eseu, el dă înapoi de la recunoşterea acestui fapt şi încearcă să ne reasigure că

„normele sociale nu au ajuns încă acolo. S-ar putea să se eşaloneze tot felul de instrumente financiare şi să împingă afacerile înspre eşec ca să poată face un ban pariind contra lor. Dar nu am ajuns acolo cu vieţile umane, cel puţin nu explicit… Există, aparent, nişte limite pe care fiinţele umane nu le vor depăşi chiar dacă o pot face.” (Karabell, 2018)

Cu toate astea, povestirea lui Stasenko pune în discuţie această speranţă şi ne avertizează să nu avem prea mare încredere în ea. Sophia se simte vinovată, este măcinată de dubii pentru că a provocat moartea unei adolescente inocente; performanţa ei de la muncă suferă din cauza asta: „Sophia nu mai era cea mai bună în ceea ce făcea. Era parte din cireada conventională”. Acest fapt îl împinge pe boss-ul ei să considere „supraevaluat” Fondul Precoce al Sophiei, să „vândă masiv în lipsă poziţia ei” şi să o elimine dacă performanţa ei de la serviciu nu revine la cotele precedente. Mantra boss-ului în public este „Oameni înaintea profiturilor”, dar atitudinea lui este exact inversă. Speculaţia financiară nu se încheie niciodată dacă există în continuare perspectiva creşterii profiturilor; preocupările umane sunt irelevante, orice ar fi. Supraevaluat împinge propria speculaţie fictivă pe o cale deja jalonată de speculaţia financiară.

Bibliografie

Louise Amoore, The Politics of Possibility: Risk and Security Beyond Probability, 2013;

Simo Babbs, & Michael Selby, “Contingent Claims Analysis”, 1993;

Aimee Bahng, Migrant Futures: Decolonizing Speculation in Financial Times, 2018;

Kirsten Berg et al.. Future Tense Fiction: Stories of Tomorrow, 2019;

Cédric Durand, Fictitious Capital: How Finance is Appropriating Our Future (tr.: David Broder), 2017; 

David Graeber, Debt: The First Five Thousand Years (Updated and expanded edition), 2014;

Richard Grusin, Premediation: Affect and Mediality After 9/11, 2010

Graham Harman, Guerrilla Metaphysics: Phenomenology and the Carpentry of Things, 2005;

Graham Harman, Weird Realism: Lovecraft and Philosophy, 2012a;

Malcolm Harris, “What’s Scarier Than Student Loans? Welcome to the World of

Subprime Children”. The New York Times, 2019;

Graham Harman, Speculative Realism: An Introduction, 2018;

Robin James, “Aesthetics and Horizon in Possibilist/Post-Probabilist Neoliberalisms“, It’s Her Factory blog, 2019;

Immanuel Kant, Critique of Pure Reason (tr.: Paul Guyer and Allen W. Wood), 1998;

Zachary Karabell, “What’s Stopping Human Capital From Becoming a Security?” Slate, 2018; 

John Maynard Keynes, “The General Theory of Employment”, The Quarterly Journal of Economics 51, no. 2, 1937;

Frank Knight, Risk, Uncertainty, and Profit, 1921;

Brooks Landon, “Extrapolation and Speculation”, in Latham, 2014.

Tob Latham, The Oxford Handbook of Science Fiction, ed. 2014;

Cixin Liu, The Three-Body Problem (tr.: Ken Liu), 2014;

Cixin Liu, The Dark Forest (tr.: Joel Martinsen), 2015;

Cixin Liu, Death’s End, Tr. Ken Liu, 2016;

Donald MacKenzie, An Engine, Not a Camera: How Financial Models Shape Markets, 2008;

Karl Marx, Capital: A Critique of Political Economy, Volume 3 (tr.: David Fernbach), 1993;

Brian Massumi, Ontopower: War, Powers, and the State of Perception, 2015;

Quentin Meillassoux, After Finitude: An Essay on the Necessity of Contingency (tr.: Ray Brassier), 2008;

Felix Salmon, “Recipe for Disaster: The Formula That Killed Wall Street”, Wired, 2009;

Rod Serling, “The Fugitive”, episod din Zona crepusculară, 1962;

Mark Stasenko, “Overvalued”, Slate, 2018;

Isabelle Stengers, “Science Fiction to Science Studies”, in The Cambridge Companion to Literature and Science, ed. Steven Meyer, 2018a;

Alfred North Whitehead, Process and Reality: An Essay in Cosmology, 1978;

Brian Willems, Speculative Realism and Science Fiction, 2017.

Text publicat inițial de Steven Shaviro în revista electronică Alienocene, the Journal of the First Outernational (Stratul 6).