Andrei Gorzo și Mihai Iovănel au scris Desene mișcătoare*, o carte îndeajuns de puternică și originală cât să fie citită cu interes și poate chiar răutate (să sperăm!). Însă ce vă prezint pe scurt nu e atât substanța cărții, cât un mood al timpului în care ne găsim, pe care cartea îl reflectă și e prea tare prinsă în el.
Dialogul între două figuri cunoscute e deja o formă consacrată de intervenție culturală. Ea pleacă de la lamentoul legat de interbelic și creștinism, cum de multe ori găsim în zona Andrei Pleșu – HR Patapievici, către zone mai globale, în care sunt vizați doi adversari care ar trebui să se sfâșie – vezi Jordan Peterson contra Slavoj Žižek. Ce se realizează de multe ori este fie o prezentare plictisitoare a cercetărilor actuale ale participanților – am făcut și eu podcast boring –, fie o repetiție de generalități fără forță reală, fie dialoguri ratate, care sunt mai mult PR stunt. Din punctul ăsta de vedere, cartea celor doi – AG & MI, pe scurt – reușește să spună lucruri inteligente cu mult farmec, care plictisesc doar pe alocuri. Oboseala apare mai ales în zona referințelor, unde cei doi și-au propus să nu cenzureze nerd-ul din ei. Observațiile sclipitoare se zbat într-o magmă a referințelor pe care eu, ca cititor impenitent, tind să vreau să le răzuiesc pentru a scoate la iveală strălucirea unui insight.
Atenție la formă însă, pentru că mișcarea actuală spre dialog public nu este atât de diferită de bancul cu maimuța și paharul de whisky!
Să spunem deschis, atitudinea asta reacționară – ce s-a întâmplat, de ce am ajuns aici, ohh, vai, vai! – a devenit forma dialogului cultural. Cartea celor doi nu este aliniată complet la linia asta, dar flirtează cu ea. M-am întrebat, de pildă, de ce ei nu pun în discuție modul în care ideile le sunt livrate în forma dialogului recuperator. Alex Leo Șerban, Caranfil, Eastwood, Kael sunt toate figuri ale unei generații postsocialiste care a făcut România cinefilă contemporană, astăzi însă având valoare culturală scăzută la o generație mai tânără. Andrei Gorzo mi-a argumentat, pe bună dreptate, că Tarantino e încă superhot la publicul mare, iar Eastwood e prizat cu plăcere. Dacă academic se scrie despre ei, pentru o generație Z înclinată spre experimental și nișă Tarantino e un bunic pe care vrei să-l lași singur într-un colț, să vorbească la lună. Miza cărții lor e implicită aici, dar aș fi vrut mai mult o luare de poziție față de prezent: de ce să ne întoarcem la figurile acestea din trecut. E greu de șters impresia lui „de ce și-a băgat maimuța chestia” în anii din urmă, pentru că ce a venit după a fost mai rudimentar. E adevărat, există o repulsie față de anii ‘90 ca fiind crunți economic și cultural, dar soluția nu poate fi cea a unei nostalgii debordante, care să recupereze figuri culturale uitate.
Ceea ce scoate cartea din reacționarismul formei este tocmai pasiunea pentru Henry James – singurul romancier dintre figuri care are altă strălucire decât ceilalți –, pe care cei doi îl discută pe larg. Din nou, nu magma referințelor este cea care îi scoate din forma moartă a dialogului cultural, cât precizarea unei anumite modalități de raportare la trecut. În formularea lui MI, întrebarea este: putem nu numai îndrepta trecutul, cât și extrage din zona imaginară a fantasmei? Aici, exercițiul lor, aproape lacanian, este de a traversa prin figurile fantasmatice care le-au marcat pasiunea pentru cinema și literatură.
Față în față cu dezastrul unui eșec al unei piese de teatru sau roman, James se confrunta cu o rușine paralizantă, pe care o putea depăși doar printr-o atitudine homoerotică față de puștiul James, cel care era supus blocajului unui supraeu teribil. Aici, în confruntarea cu eșecul de neevitat în fața unui public cu multe toane, artistului îi rămâne soluția revizitării scenei începutului, a declanșării dorinței. Nu e o coincidență că studiile queer l-au iubit pe James tocmai pentru capacitatea de a nu mutila adolescentul naiv și idiosincratic, care, de fapt, reprezintă și viitorul adultului prins în capcanele eșecurilor inevitabile. În războaiele culturale sângeroase pe care le traversăm voioși, dorința asta superqueer de a te întoarce la puștiul cinefil e o formă de protecție, dar și una care îți întinde capcane. AG & MI se confruntă și ei cu un blocaj al uitării unor figuri care i-au marcat și, de aici, și o reîntoarcere la a spune celor doi puști din trecut că westernul este supercool, că a.l.ș. este un tory anarhist, forme de entuziasm care ar ocoli un supereu al liniilor drepte pe care trebuie să le urmăm, în care pasiunile lor reale ar dispărea.
Ca formă de psihanaliză homoerotică – în conversație cu puștii din trecut, să fim bine înțeleși! –, dialogul celor doi are o energie specială, anarhică, care vrea să spună totul despre cinema. În The Beast in the Jungle, nuvela lui James, există o incapacitate de a surprinde dorința care îi mână în luptă pe personaje, dar care cumva le marchează așteptarea unui eveniment care le va schimba viața. Cumva, AG & MI sunt în căutarea acelei dorințe care să facă pasiunea lor reală, vizibilă, directă, în același timp știind că ea nu se va mai actualiza în forma entuziasmului unor adolescenți superintelectuali.
Ceea ce mi-a lipsit mie în carte este o dorință de a spune adevărul dincolo de metoda lor de a istoriciza și clasifica. Poate ce aș vrea este din nou doi AG & MI care ar fi angajați în westernurile lor de război cultural. Aici, ei au dispărut. Poate că s-au maturizat și au trecut în zona scrisului academic, o mișcare care dă greutate intelectuală ideilor lor. Poate că eu trebuie să bocesc o formă de critică care a murit. Însă nu vă grăbiți, nu suntem încă la parastas! Ideile depind de formă, și partea obscenă, nefinisată din noi este cea care cere atenția unei audiențe. De pildă, Angela din noul film al lui Jude are un eu profesional, adică lucrează pentru un job, și o latură obscenă. Fiind doi geeks asumați, obscenitățile AG & MI sunt cele profesate inconștient, ca atunci când îi furi ochelarii unui ochelarist (și eu fac parte din grupul de ochelariști). Ei îți spun cât de tare îi iubesc pe Kael și Eastwood și urlă la tine că nu ai văzut al cincilea film pe care l-a făcut Caranfil. Însă cartea își pierde din structura unui personaj de TikTok pentru că evită polemica, mai ales cea cu zonele culturale care merită criticate. Eu am învățat cel mai mult de la ei atunci când riscau o judecată crudă, chiar dacă era de multe ori nedreaptă ori greu de auzit. Aș fi vrut aici mai multă răutate și forță în descrierile lor, pentru că miza cărții, pentru un public mai mare, pare cumva pierdută de la început dacă judecățile sunt doar distanțate de prezent.
Adevărul, și aici ne trebuie critică culturală mai bună, a fost delegat către zona în ascensiune din analiza de film. De pildă, ultimul film al lui Cristi Puiu, MMXX, e declarat pe bună dreptate plictisitor de Victor Morozov, în timp ce analiza lui AG într-o cronică nouă este mai degrabă tehnică deși, OK!, există sugestia că filmul repetă un Puiu deja știut. Critica mea nu este doar către ei, ci și față de mine. Riscurile au fost outsourced către cei care ar trebui să le ia, și aici este punctul în care o generație care a produs serios din punct de vedere intelectual ar putea să iasă din joc. Dacă criticii consacrați și puternici sunt prea maturi, riscurile ajung să fie preluate doar de cei a căror pasiune îi face să folosească lectura severă și, da!, justă în parțialitatea ei.
Și încă un lucru legat de forma asta a discuției care se numește „dialogul cultural”: ea e o formă care a devenit aproape clasicizată, ca o stilistică de Nou Val Românesc, dar mă întreb cât mai poți lucra cu genul ăsta într-un mod nou. Jude a ieșit din vechile forme stilistice prin revitalizarea ideilor de montaj și experiment, iar aici AG & MI ar fi putut să continue un interes față de scrierea modernistă, experimentală ori suprarealistă, care are încă posibilități mari. Ei au ales istoricizarea și explicația ca formule narative de bază. Cartea e reușită pentru că e un act de resurecție a bestiei din jungla cinematografului, adolescentul care se îndrăgostește cu pasiune de un film și își sună prietenul să îi povestească de ce îi place. Dar dacă AG & MI ni-l arată pe puști în toată splendoarea lui, fața îi este întoarsă prea mult spre trecut.
*Andrei Gorzo, Mihai Iovănel – Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema (Polirom, 2023)
