Am citit cu oarecare interes Dresor de lei și de fraieri, chiar dacă Codin Maticiuc vorbește mai bine decât scrie; spus pe șleau, talentul literar nu-l dă afară din casă. Când vorbește, o face cu aplomb și se exprimă îngrijit, după cum am remarcat în două video-uri, respectiv într-o emisiune la Happy Fish cu Gojira, Tudor Marin și Dragoș Mușat (cel mai la obiect dintre cei trei), și în filmarea de la lansarea cărții. Maticiuc e totuși peste media personajelor tabloide care populează emisiunile de gossip, vine dintr-o ligă intermediară – ca artist veleitar (actor, producător, scriitor), se învârte și prin lumea quality a cinematografiei și teatrului (maestrul Marcel Iureș, doamna Lia Bognar, Andi Vasluianu, d-astea…) și are niște repere în zona angloamericană a filmului (premiile Oscar, Scorsese, Nașul, documentare despre Pablo Escobar etc). Pe lângă asta, se vede, la fel ca la Alexander Adamescu, că s-au pompat bani în educația lui, că vine dintr-o familie bună: în timpul comunismului, Ion Maticiuc a lucrat în DIE, care prin forța lucrurilor aduna elita Securității, fiindcă nu puteai trimite orice smardoi să negocieze contracte economice sau să recupereze creanțe ca în celebra memă.
Antreprenoriatul cultural și literatura de consum
În plus, pentru că autorul cărții urmărește succesul comercial (o spune la Happy Fish), discuția despre calitățile estetice ale romanului e cam aiurea, treaba antreprenorului cultural Codin Maticiuc fiind să livreze ceva pe gustul și orizontul de așteptare conservator al publicului său consumator de tabloide. Or, din perspectiva orizontului de așteptare vizat, Nuțu cred că-i reușește ca personaj: un self-made man sobru, straight, foarte calculat și tot timpul în control (nu fumează, nu se droghează și bea foarte puțin alcool), care nu se sparge în fițe sofisticate, făcându-și singur vinul în curtea casei și preferând mâncărurile strămoșești ca grătarul, pastrama sau ciorba de burtă. Și, mai ales, e prezentat insistent ca un erou puritan care nu s-a băgat niciodată la trafic de droguri și s-a abținut să trimită femei la produs; în treacăt fie spus, proxeneții au un statut foarte prost printre interlopi, fiindcă, oricât i-ar ridica în slăvi lăutarul lor de casă Dani Mocanu, faptele sunt fapte și sună rău și în mediile infracționale, unde familia trebuie să rămână familie, iar sexul nu e muncă: peștii își dau femeile la pulă și cu asta am spus tot. Bărbații Cămătaru nu se murdăresc deci cu droguri și curve – de divizia sex work a clanului se ocupă, o aflăm din carte, sora lor, Angelina – care, ca femeie hetero, nu riscă nimic ca imagine.
Ce n-ar fi stricat cărții e să-l fi dat pe post pe Nuțu așa cum vorbește în realitate, să nu-i mai bage vocea prin filtre ca să-i stilizeze discursul. OK, și bandiții lui Vasile Ernu au o exprimare aleasă și emit filosofii complexe de stânga în replici care ocupă trei sferturi de pagină (și, vorba aia, pe unde intră cămila, poate să se strecoare și bogatul), doar că aici nu funcționează. Ernu face roman eseistic, unde licența asta, la fel ca la Voltaire, nu supără (neapărat) – dar aici, dată fiind împachetarea textului ca 100% nonficțiune, aș fi preferat să-l aud mai des pe Nuțu vorbind cu cuvintele lui. Și îndrăznesc să cred că și publicului i-ar fi plăcut mai mult. Lasă-l, frate, pe Nuțu să vorbească cum știe, nu-l mai coafa atât, că vorbește mai bine decât scrii tu.
Dar hai să nu mă mai lungesc și să intru în problemă. Ce m-au prins pe mine în nonficțiunea lui Maticiuc sunt:
(1) chestiile documentare despre familia Balint (fiindcă, până una-alta, Nuțu rămâne cel mai cunoscut interlop din România, „o legendă vie”, în cuvintele unuia din lăutarii de casă ai Cămătarilor, Florin Purice),
(2) umorul sănătos și cinic de infractori,
(3), detaliile de viață de pușcărie și, până la un punct,
(4) povestea involuntară de dragoste din volum, care mi-a adus aminte aminte de bancul cu iepurele care-și duce băiatul la curve ca să-l învețe cum se face treaba. Aliniază 5 curve și, zbang, în 3 secunde le rezolvă pe toate, „E simplu, ai prins șmecheria?”. Trece băiatul la aparate, rateu total, „Îmi pare rău, tată.” Tatăl-iepure dă ochii peste cap, își aliniază iar cele 5 femei în formație, mai face o demonstrație, „Acum ai înțeles?” Iarăși rateu, iarăși „Îmi pare rău, tată.”. A treia demonstrație, aceleași 5 femei, „Concentrează-te pe treabă, nu mai fi așa împrăștiat.” Iepurașul se încordează, își ia avânt, scoate timpul regulamentar de 3 secunde, depășind chiar și norma de 5, „Scuză-mă, tată”.
Romanul unei mari iubiri
Primul roman al lui Maticiuc, Consumatorul de suflete, a fost salutat la apariție în termeni ditirambici de criticul Alex Ștefănescu și comparat cu Marele Gatsby („Codin Maticiuc este imediat recognoscibil prin stilul său decis-bărbătesc și printr-un patetism de om puternic, dar vulnerabil afectiv, ca Marele Gatsby, al lui F. Scott Fitzgerald”). Însă, spre deosebire de Consumatorul de suflete, Dresor de lei și de fraieri nu mai frapează atât de mult în asemănarea cu Marele Gatsby, ci mi-a trezit mai degrabă reverii cu Apele primăverii a lui Turgheniev, care redă poetic și diafan fiorii primei iubiri – în cazul de față, iubirea unui băiețandru de 40+, topit după un bărbat matur și celebru, căruia i se predă cu totul, adulându-l și apărându-l necondiționat.
E, întâi, bărbatul matur văzut de la distanță, mâna destinului care lovește direct cu love at first sight („E clipa în care înțeleg că trebuie să vină ziua în care am să-l cunosc și am să scriu cartea. Cartea lui”), primul contact, care face să explodeze fascinația („La prima noastră întâlnire, liderul clanului Cămătaru dă referințe de Oscar. Și atunci înțeleg, de fapt nu, nu știu nimic despre el”), apropierea caldă („Codine, mai lasă-mă cu știți”), privirea topită de admirație care se lipește magnetic de trupul marelui bărbat („Când intru, e primul după care mă uit”), descoperirea coincidențelor care, în lipsa împlinirii fizice, leagă transcendental („În aceeași zi cu mine e născut Nuțulică [fiul lui Ion Balint – n.m.])” sau, în absența aceleiași împliniri, identificarea cu soția lui Nuțu („Îi privim amândoi spatele imens”). În sfârșit, e tot fanatismul și adulația bromantică cu care îl împresoară timp de cinci ani pe Nuțu și care se pare că mai continuă frenetic și acum, după ce am închis filele cărții.
Doar că din iubirea asta înfocată de fetișcană iese și principala mea frustare – OK, Codine, m-ai convins: chit că Sile Cămătaru e mai prezentabil, Nuțu e într-adevăr un bărbat a-ntâia, mi-a sculat-o și mie. Problema e că Maticiuc se bagă prea mult peste el ca să-l apere, să-l umfle, să ni-l explice, așa încât la sfârșitul cărții rămâi cu senzația de prea mult Codin și prea puțin Nuțu pentru dorința pe care a trezit-o în public. Findcă abia apucă să zică Nuțu ceva, că deja Codin i-a smuls microfonul ca să ne atragă atenția, „Ați auzit ce-a zis Nuțu? V-ați prins ce tare e? Vă dați seama cât a strâns din dinți și a ținut în el, câtă nedreptate a mâncat de la justiția română?”
Politică și manele
În sfârșit, dincolo de bemolii ăștia, rămân detaliile factuale din zona politicii – că după ce a intrat în pușcărie, Dragnea și-a trimis oamenii la Nuțu acasă ca să-l roage să-i ofere protecție; că Adrian Năstase a ținut să-l cunoască în pușcărie, probabil din același motiv – în calitate de cel mai bun prim-ministru al României din perioada postdecembristă și de diplomat versat, Năstase știe chiar și în contexte dificile când, cum, cu ce centri de putere să negocieze și în ce poziție să se pună; că primarul din Popești-Leordeni, pe punctul să fie lapidat de locuitorii săraci ai localității, se baricadează într-o fabrică cu Gabi Oprea (ex-ministru de Interne și profesor la Academia SRI), picat ca musca-n lapte cu o vizită electorală – iar primarul îl sună disperat pe Nuțu să-și trimită trupele de ordine să-i încingă pe cei din Leordeni, „să vadă că nu e de glumă cu PSD-ul”; că după Revoluție i s-a oferit patronajul echipei Steaua și a refuzat, „Eu la fotbal nu mă pricep” – și l-a propus pe Becali. Sau că bogații onorabili obțin, via Poliția Română, proprietăți deținute de mafioți și ajunse în posesia lor pe căi chestionabile; iar lui Nuțu nu i s-o fi zicând chiar degeaba Cămătaru și n-o fi obținut din donații kilometrii ăia pe care se întinde moșia din Sălaj: „Am avut o casă pe Aviatorilor. M-a chemat la el un gabor mare în grad la IGP… Mi-a zis că e momentul să renunț la ea. I-am zis că am dat 700.000 pe ea și că valorează mai mult. A zis să zic mersi dacă iau și cât am dat. M-a chemat a doua zi la IGP, mi-a pus în față geanta cu suma aia și mi-a zis să-mi văd de drum. Am făcut actele și peste trei luni am auzit că a luat-o Adamescu”
În plus, Nuțu Cămătaru mă interesează ca personaj de pe vremea când documentam doctoratul despre manele și o grămadă de fire duceau la el, iar pe unele dintre ele cartea lui Maticiuc le descâlcește – că tata Nuțu l-a lansat pe Florin Salam pe vremea când acesta făcea foamea, oferindu-i o casă și plătindu-l gras să cânte la restaurantul lui, fapt confirmat de însuși Florin Salam într-una din cele mai frumoase manele-ode închinate unui erou al lumii interlope. Pe lângă Salam, familia Cămătaru a mai lansat și alți lăutari, deja citatul Florin Purice sau Mitzu din Sălaj, care s-a remarcat prin piese omagiale cu clipuri filmate în curtea sau în casa fraților Cămătaru din cartierul Sălaj.
În carte am mai găsit și explicații la chestii al căror înțeles îmi scăpa, cum ar fi faptul că în Ferentari există o abundență de freze de samurai ale băiețeilor până-n 5 ani, cu păr lăsat lung și un moț prins în vârful capului, asta într-o societate revoltător de „patriarhală, machistă și sexistă”, care face alergie la păr lung la băieți… O tradiție veche al cărei sens s-a pierdut? O superstiție? O marcă a unui grup pe care nu l-am identificat încă? Not really: „… pe care a suprapus-o cu tăierea moțului lui Cezar. Familiile îl așteaptă mereu pe cel închis pentru astfel de ocazii. Copiii sunt nebotezați până la vârste înaintate și părul le rămâne neatins”.
Umorul de pușcărie și complexele de white trash
E apoi umorul sănătos de pușcăriași și infractori – că „Dan Chioru a fost arestat că mergea prea des la mama lui la cimitir să ducă o floare sau să aprindă o lumânare… Lăsa omagiul și pleca cu un kg de cox de acolo”, „Când n-a mai plătit, ăștia i-au băgat câteva capace chiar la Calipso. Fraieru a fugit direct direct la gabori și a dat declarație că l-am fi îmbrăcat în mireasă, că l-am sechestrat și l-am futut”, „Era unu Chisalău de la Iași, foarte mare și foarte rău. Distracția lui era să omoare în bătaie bucureștenii. Avea tatuat pe frunte Jos Ceaușescu și a intrat la pușcărie pe vremea lui Ceașcă fix pe chestia asta”. Cea mai distractivă fază e cu un boxer afon care se strecoară în corul de cantori al pușcăriei, condus de un rom care îl ia la ochi ca afon și că ascunde asta cântând doar „A-a-aaa” la refren. „Când a fost apostrofat a mia oară, a răspuns și el cu ceva morți, ceva familie. Țiganul s-a repezit spre el și boxerul l-a adormit pe loc cu un uppercut în bărbie. L-a prins în brațe și l-a ținut strâns, să nu vadă cei strânși la slujbă. Și cânta netulburat mai departe A-a-aaaa. Celor câțiva care vedeau scena le făcea semne că țiganul se simte rău. Preotul s-a prins și el și îl mustra cu degetul, cântând și el A-a-aaa.”
(M-aș fi bucurat să văd la Nuțu Cămătaru mai multă înțelegere față de romi, dar complexele de fost white trash și de outcast bogat îl fac să-și sublinieze repetat originea etnică de român și să se distanțeze insistent de romi, „M-am luat în trafic cu niște țigani tari în gură”, „Ciorile astea drogate” (cu care împarte celula), bașca familia de romi spoitori pe care o evacuează cu japca din bucata din Sălaj controlată de el etc.).
Literatura și memorialistica închisorilor
Și nu în ultimul rând, m-au prins poveștile de pușcărie – cu Nuțu care, în decembrie ‘89, abia ieșit din adolescență, se alătură celor care se revoltă la Jilava și rezistă împreună cu alți 40 de tovarăși pe baricadele de pe acoperișul închisorii până la sfârșit; conform fostului director comunist al penitenciarelor, Ioan Chiș, Jilava a fost închisoarea de la care a plecat scânteia revoluției către celelalte penitenciare, fiind „cucerită de deținuți în opt minute”.
Avem tone redundante de literatură academică, memorialistică sau ficțională despre pușcăriile politice românești din comunism, dar nimic, nicio istorie care să reconstituie cronologia, cauzele și desfășurarea numeroaselor revolte din penitenciarele românești de după ‘89. S-o fi murit de foame sau wtv la Pitești, nu contest asta, dar până una-alta condițiile de detenție s-au deteriorat după Revoluție sub limita suportabilului și, în ciuda sutelor de procese câștigate de deținuți la CEDO, se duc și mai jos: „Închisoarea din Găești”, remarcă și Maticiuc, „a fost pe vremea lui Ceaușescu un centru de reeducare pentru tineri. Mai mult decât o școală de corecție, avea dotări de top la vremea aia. Săli de curs, în ceea ce e acum aripa Școală, bazin de înot, astăzi gol, crăpat și plin de buruieni. Niciun leu investit de atunci”. Când mi-am documentat Soldații, am dat peste o singură carte valabilă despre pușcăriile românești de după Revoluție, Mediul carceral românesc a sociologului Bruno Ștefan, care m-a lovit în moalele capului (disponibilă gratis aici).
În zona poveștilor de pușcărie, am găsit și la Maticiuc amănuntele cele mai disturbing – și nu atât în ce privește condițiile de cazare, cât despre tot sistemul ăla dement – cu unii care merg la furat de cartofi și, pentru că omoară cîinele șefului de post, „au prins încadrare mare”, cu altul care „fura capace de canal și, când l-au prins, i-au trecut o faptă pe fiecare capac”, cu deținuți care se abțin să răspundă la provocări de la alți pușcăriași puși de gardieni, ca să iasă cu purtare exemplară și să ajungă astfel la comisia de eliberare condiționată; doar că, înainte de prezentarea la Comisie sunt transferați în alt penitenciar, unde trebuie din nou să dovedească purtare exemplară și tot așa.
Ion Ficior și o femeie necăjită
Epicentrul atroce al acestor povești din volumul lui Maticiuc este una care mi-a rămas lipită de creier și încă mă urmărește, deși empatia n-a fost niciodată punctul meu forte, fapt cu atât mai valabil acum, când m-am lăsat de băut și stau confortabil și zen pe Zoloft. La vorbitor la Jilava, Nuțu povestește amuzat că i-au băgat un psihotic în celulă „care noaptea vorbește singur și, dacă vede luna pe geam, urlă la ea și o ceartă”; ideea generoasă din spate e că, dacă ai grijă de un deținut cu probleme psihice, ți se scade din pedeapsă – trecem peste faptul porno că locul unui bolnav psihic cronic nu e în pușcărie, ci în spital). Asta e însă justificarea umanistă, poezia frumoasă; în realitate, astfel de deținuți sunt plasați de cele mai multe ori în celulele mafioților gravi cărora li se apropie sorocul prezentării la Comisie, ca să-i facă cu nervii și să-i scoată din purtarea exemplară. Nuțu îl liniștește (cel mai probabil) cu un pumn eficace care nu lasă urme (în carte ni se spune pios că a fost destul să-i arate pumnul). Și, pentru că planul nu a ieșit, bolnavul cronic este băgat în celula fostului torționar Ion Ficior, „ca să-i facă zile fripte bătrânului, să scape mai repede de el”, explică Nuțu; însă bătrânul baptist încarcerat la 88 de ani, „mare grijă ce-a avut”, „ăla (Ion Ficior, n.m.), tâmpit, îl îngrijea cum putea mai bine”. „Când au văzut paznicii așa, i l-au luat și i l-au dat altuia în grijă, iar lui i-au dat la muie”, adică nu i-au mai scăzut zile din pedeapsa de 20 de ani. Nuțu Cămătaru avea să fie transferat câteva luni mai târziu la Găești, de unde, în același an 2018, avea să fie eliberat. Și tot în același an, pe 26 septembrie, Ion Ficior avea să moară la Jilava. Printre noi, oamenii, izbăvire nu prea mai avea, însă bunul Dumnezeu s-a îndurat până la urmă de el.
