Attention span-ul lui Selly

Dincolo de placa moralistă și conservatoare, Selly nu este, până la urmă, decât propriul produs de marketing, pe care îl vindea și îl vinde cui apucă. Lui Mihai Gâdea, pentru audiență, corporațiilor, pentru o postare, lui Prima TV, fiindcă avea senzația, că televiziunea e 4everă, sau statului român când vrea să facă un film prost. Pentru că are „norocul scris în frunte”, cum s-ar zice, își permite și să se tragă un pic de șireturi cu Guvernul, oferind lecții de viață motivaționale: „Secretul de a fi fericit în viață e să identifici ce-ți place. În momentul în care faci ceva cu pasiune, atunci ești un om fericit”. Gargara asta mindfulness are acoperire dacă ești un copil dintr-o familie din clasa de mijloc românească, la care se înghesuie niște brand-uri ca să plătească pentru story-uri. Dacă ești, în schimb, un copil sărac, dintr-o mahala marginalizată, flămând și fără acces la apă curentă sau electricitate, probabil că pasiunile și secretul fericirii se văd complet diferit. De asta ne-a deranjat anul trecut titulatura de „reprezentant al elevilor” pe care Selly și-a tatuat-o pe burtieră. O dată, pentru că nu mai era chiar elev în acel moment; apoi, fiindcă un puști milionar în euro nu reprezintă nici 0,1% din copiii țării ăsteia. 

Ține Selly locul tineretului răzvrătit, care se revoltă pe orice sistem de putere, își ultragiază părinții cu țoale tăiate sau prea largi, piercing-uri și muzică?! Ce rămâne din amintirile din școală sunt tiratul la fumat în spatele șantierului de lângă, bețiile de zi, câteva meciuri de fotbal cu alte clase sau vreo excursie hormonală. Selly, în schimb, este mai degrabă reprezentantul dispariției subculturilor de orice fel sau, dacă vrei, contracultura dominantă de azi: marketingul personal de tipul „În conturi am valute,/ Norocu’, scris în frunte”. Ce poate fi amuzant, prin felul în care se pun de acord atât de bine și se aseamănă la costume, este faptul că Selly părea un Gâdea mai mic, poate și pentru că, după cum bine observa Costi Rogozanu, ajunsese să vorbească ca un polițist. 

În aceeași speță, Selly era supărat că „documentarele extraordinare de pe Netflix” nu se proiectează în locul orelor banale. Pentru el, educația ar trebui să fie binge eating la o masă la care marketingul, storytelling-ul și captarea audienței sunt mizele reale: „Ridici învățământul prin marketing de învățământ”. Ora de istorie, așadar, ar putea fi un fel de Game of Thrones cu punch line-uri scenaristice o dată la cinci minute, care să țină elevul în priză. Conștient sau nu, el întărea această stare generalizată de dislexie și attention span de câteva secunde; adolescenții de azi se descurcă excelent în fluxul social media, dar o fac tot mai greu când vine vorba să aibă răbdare sau să înțeleagă un text. De fapt, sloganul și imaginea sunt noul text, părea că vrea să spună influencer-ul, la ce ne mai trebuie cărți și manuale?!

Educația în România – probleme concrete

Problemele educației românești sunt însă mult mai vechi decât cele pe care a apucat să le observe Selly. Le vom lua la rând pe cele mai importante dintre ele, atât cât ne permite un astfel de articol. 

I. „Nu e treaba școlii, fiecare să se descurce cum poate”

Trecerea la capitalism a României a generat probleme aproape fără rezolvare în contextul noului statut de semiperiferie europeană. Sistemele publice de educație, sănătate, asistență socială (inclusiv serviciile sociale) s-au degradat constant și accesul la servicii de bază continuă să fie aproape inexistent pentru cea mai mare parte din populație. Peste șase milioane de români se află în sărăcie, inegalitatea socială e printre cele mai mari din Europa, indiferent cum o măsurăm, iar copiii și tinerii sunt chiar într-un procent mai mare afectați.

În mediul rural, unde aveau domiciliu la începutul anului trecut aproximativ două milioane de copii și tineri sub 19 ani, sărăcia e și mai accentuată. De asemenea, să nu uităm faptul că generații întregi de copii și tineri au fost și continuă să fie crescute „la distanță” de către părinți mutați temporar sau permanent în Europa. 

Impactul a fost devastator pentru mulți copii, însă statul a aplicat principiul „Nu e treaba mea, fiecare să se descurce cum poate” și a promovat discursul responsabilizării individuale. Într-un astfel de context destul de sumbru pentru o mare parte din copiii din România, sistemul educațional, împreună cu celelalte sisteme care furnizează servicii publice fundamentale, a eșuat în furnizarea de oportunități, în special pentru cei dezavantajați.

La nivelul școlilor și sistemului educațional per ansamblu nu există o idee unitară despre rolul pe care îl are educația într-o societate democratică cu numeroase probleme sociale, cum este cea românească. Unul dintre elementele asupra cărora ar putea avea impact ar fi să compenseze cel puțin minimal pentru dezavantajele sociale ale elevilor. Cu toate acestea, deși își asumă misiunea de asigurare a egalității de șanse și furnizarea de competențe de bază cel puțin în învățământul obligatoriu, sistemul educațional mai degrabă a legitimat ierarhiile deja existente în societate în numele meritului și corectitudinii.

Părăsirea timpurie a școlii, eșecul la evaluări naționale, analfabetismul și lipsa competențelor de bază – sau, cum e numit în presă, analfabetismul funcțional – sunt sistematic întâlnite în cazul elevilor proveniți din medii dezavantajate. Adică impactul școlii asupra progresului elevilor e redus, un eșec instituțional, până la urmă, care nu e asumat de reprezentanții școlii, ei considerând, de altfel, „firesc și legitim” ca „ierarhiile naturale” – care, de fapt, sunt sociale – să fie validate de școală.