Un meci de Euro 2020, văzut pe viu dintr-o peluză a Arenei Naționale din București, spune mai multe despre UEFA decât despre fotbal.
Recent, am primit de la doi prieteni un bilet pentru partida de Euro 2020 dintre Ucraina și Macedonia de Nord, disputată pe Arena Națională din București. Fericit, am descărcat pe mobil aplicația de tickets a UEFA, pe care am primit biletul și cu care urma să mă prezint la meci. Sfat: dacă nu ai un smartphone din generațiile mai recente, nu te mai gândi să pornești spre stadion.
De la Piața Muncii pe Bulevardul Basarabia, deasupra polițiștilor și a unui deget arătător supradimensionat, un elicopter, o portavoce și o vyshyvanka se pregătesc de meci
Cobor la stația de metrou Piața Muncii cu două ore înainte de începerea meciului, împreună cu un grup de vreo 30 de ucraineni și vreo 10 macedoneni. Bulevardul Basarabia, înțesat de polițiști și jandarmi, e închis circulației mașinilor. În mod vădit, numărul oamenilor legii – ca să folosesc acest eufemism-clișeu – este mai mare decât cel al suporterilor. Am mai fost la meciuri de fotbal, am fost și la proteste, dar nu cred că am văzut vreodată atâtea forțe de ordine. Pe lângă jandarmi și polițiști, un număr semnificativ de voluntari indică direcția spre stadion încă de pe peronul metroului. Un gest, desigur, foarte util, pentru că turiștilor străini le este imposibil să se orienteze prin metroul bucureștean. Ba chiar cunosc oameni care trăiesc în București de decenii și care încă au dificultăți să se descurce cu transportul de sub oraș – firesc, aș zice, pentru că informațiile sunt puține și prost prezentate. Spre bucuria tuturor, așadar, voluntari dotați cu câte un deget arătător uriaș din carton arată direcția corectă de ieșire din subteran.
Drumul spre stadion este aproape pustiu. Doar câțiva suporteri macedoneni care trag de o bere la terasele din jur și ceva gură-cască români care privesc de pe partea cealaltă a străzii venirea suporterilor și fac poze. Zona, însă, este dominată sonor, într-un mod de-a dreptul înnebunitor, de elicopterul poliției. Care mă va face să asociez întreaga experiență de la acest meci cu acel zumzet îngrozitor, care nu a încetat nicio secundă. Cu vreo 200 de metri înainte de intrarea în stadion apar alte garduri ale jandarmeriei și, evident, și mai mulți jandarmi, și mai multe forțe de ordine. Pe un ton destul de răstit, aceștia anunță că, de aici încolo, trebuie să purtăm mască. Cu coada ochiului, văd în stânga mea un cort în fața căruia se formează o coadă din suporteri care trebuie să se testeze rapid de Covid. Pentru că m-am vaccinat trec relaxat mai departe. Ajung la turnicheți, un voluntar îmi validează biletul, iar un jandarm îmi confiscă bricheta și mă pune să arunc sticla cu apă. N-aș fi avut nimic împotriva acestei forme de control standard la meciuri dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, totuși, la punctul de control de pe Bulevardul Basarabia. De acolo până la intrarea efectivă pe stadion mai este destul de mers prin soare, pe traseu neexistând nici măcar o țâșnitoare sau un loc de unde să îți iei un chibrit sau ceva rece.
Trec peste dezamăgirea de moment, deturnat de zgomotul puternic și ascuțit al unei portavoce prin care o voluntară, suită pe un scaun foarte înalt, similar celor pe care stau arbitrii la tenis, anunță în buclă, în română și în engleză, că trebuie să purtăm masca și să ne protejăm. Mă îndepărtez rapid, făcându-mi loc, printre grupurile de suporteri de pe aleea principală, înspre sectorul în care mă așteaptă locul de pe bilet. În treacăt, văd un pâlc de bărbați care fac poze unei reportere TV din Ucraina ce transmite live pentru televiziunea națională. Femeia poartă o vyshyvanka scurtă și transparentă, iar pe părul blond, despletit, are o coroană de flori tradițională. Campionatele în care se întrec echipele naționale sunt și un prilej pentru afirmarea și performarea celor mai puternice stereotipuri naționale. Iar Euro 2020 nu doar că le încurajează, din asta se hrănește, pur și simplu.
O doamnă în uniformă și un domn în halat alb rezolvă, pentru firma Complet Medical – cash sau card? –, misterul „brățării de Covid” pentru peluză
Mă apropii, între timp, de treptele spre tribună și dau să intru, dar sunt oprit de un nou rând de garduri și de un jandarm care îmi cere să-i arăt brățara. Brățara? Nedumerit, îl întreb despre ce e vorba. Îmi răspunde sec: „Brățara de Covid!”. OK, ce este și de unde se ia brățara de Covid?! Jandarmul nu-mi poate spune, dar fără ea nu pot trece de acest nou filtru. Găsesc un voluntar căruia îi explic situația și care mă îndrumă spre intrarea principală. Adică locul de unde tocmai venisem. Acolo, un alt voluntar foarte amabil înțelege situația mea și cheamă o doamnă în uniformă, cu o cască în urechea dreaptă, care îmi dezactivează biletul direct pe telefonul meu și mă îndrumă spre cortul unde anterior văzusem coada pentru testarea rapidă Covid. Acum este de două ori mai mare și agitată pe măsură. Găsesc, totuși, un domn îmbrăcat într-un halat alb care ține în mână un aparat de citit carduri bancare. Îi explic și lui situația, iar el îmi spune că nu are aparat de citit buletine, doar de carduri, așa că trebuie să descarc adeverința care atestă faptul că sunt vaccinat de pe siteul ROVaccinare. Din fericire, operațiunea asta durează câteva minute și, într-un final, sunt declarat apt pentru a primi brățara Covid. Înainte de asta, însă, domnul în halat alb mă întreabă cum vreau să plătesc. Cash sau card? Să plătesc ce, îi răspund eu? „Brățara!”, mi se răspunde. Sunt complet nedumerit de ce ar trebui să plătesc doar pentru că am făcut dovada că sunt vaccinat, dar privirile nerăbdătoare ale celor din spatele meu mă fac să scot cinci lei. Îi dau omului și plec cu brățara, fără să mai zic nimic.
Sigur, suma este modică și aș fi fost mai puțin contrariat de această experiență dacă mi-aș fi făcut temele de acasă și aș fi știut de această brățară. Cu toate astea, ceva rămâne neliniștitor în povestea asta. Scopul brățării este, de fapt, profitul pentru firma Complet Medical, singura acreditată de FRF să efectueze triajul epidemiologic la meciurile disputate la București*. Vorbim aici despre cel puțin 15.000 de euro la fiecare meci doar din vânzarea acestor brățări, testele rapide implicând, evident, alte costuri. Covidul a devenit o uriașă afacere la nivel global, iar ceea ce ar trebui să ne sperie cu adevărat nu este introducerea pașapoartelor care atestă imunizarea, ci a taxelor percepute de firme private care să proceseze această informație. E insuficient doar să te vaccinezi sau testezi, trebuie să și plătești pentru ca o formă de autoritate – de regulă, subcontractată – să aibă bunăvoința de a procesa aceste documente și de a te declara apt pentru a face diverse acțiuni sau pentru a putea pătrunde în anumite spații. Altfel spus, nu e suficient că ești imunizat și că poți să faci dovada imunizării, trebuie să și plătești pentru recunoașterea acestei stări de fapt. Deja, biletul high tech pentru meciul de fotbal propriu-zis mi s-a părut complet vetust în raport cu această lume nouă. Interesant, totodată, cum s-a găsit o altă modalitate pentru a transfera bani dinspre public înspre o firmă privată, un simptom mai general al modului în care se petrece azi privatizarea sistemului medical în România.
O voluntară UEFA scanează biletul pentru un meci agreabil, iar macedonenii comută la 4-3-3 pentru ca galeriile să ofere un spectacol frumos, confuzate de VAR
Cu brățara corporatistă pe mână, reiau traseul, pe care acum îl cunosc bine. Jandarmul care mă controlează acum nu crede că am mai trecut o dată și că nu mai am brichetă, așa că se uită atent până și în pachetul de țigări. Bun, trec și de filtrul la care mă poticnisem inițial și ajung, în sfârșit, la intrare. Aici, un voluntar mă așază cu picioarele într-o anumită poziție, iar o voluntară îmi scanează biletul. Sunt, iată!, pe stadion, după o alergătură de peste o oră și jumătate, pe o căldură nefirească pentru vremea de noiembrie cu care eram obișnuit. Mă îndrept, logic, spre primul chioșc care vinde răcoritoare. Doar apă minerală, Coca-Cola și bere fără alcool, la prețuri de aeroport. Îmi dau seama că, de fapt, sunt la campionatul zero. Volkswagen promite drumul spre zero emisii, Heineken este zero alcool, UEFA promite zero Covid, iar răspunsul Coca-Cola, după gestul lui Cristiano Ronaldo, a fost să spună că ei au și Cola Zero. Mă gândesc că, dacă s-ar uita la fotbal, Slavoj Žižek și-ar vedea teoria dezvoltată în jurul cafelei fără cofeină articulată perfect la acest european: exces fără riscuri; distracție fără efecte secundare, exuberanță, dar cu control.
Constat cu bucurie că locul pe care îl am este într-un grup destul de mare de suporteri ucraineni. Asta e bine, pentru că țin cu Ucraina. Nu e vorba doar de un anumit atașament personal – am locuit, cumulat, aproape un an și jumătate la Kiev în tinerețe –, dar și despre admirația față de Shevchenko, un jucător extraordinar și unul dintre puținii discipoli ai lui Valeriy Lobanovskyi, cel mai mare antrenor din Est din toate timpurile. Meciul este agreabil, iar Ucraina îl câștigă. De sus, de la peluza unde mă aflu, se vede perfect structura celor două echipe și modul în care, după pauză, macedonenii schimbă formula de joc, de la 3-4-3 la 4-3-3. Astfel, echilibrează partida, fiind, în câteva rânduri, aproape de egalare. Ambele galerii oferă un spectacol frumos. Suporterii ucraineni sunt mai mulți, dar cei macedoneni par mai vocali. Partida oferă și un moment în care este nevoie de intervenția VAR. Așa cum am mai scris, VAR-ul este întruchiparea triumfului televiziunii asupra fotbalului. Pe stadion, momentul verificării VAR este unul de blanc. Se stă și se așteaptă, fără să fie foarte clar ce anume. Cei care privesc la televizor, în schimb, beneficiază de cunoștințele comentatorilor – mă rog, nu e vorba chiar despre cei de la Pro TV –, care au informații la prima mână și au posibilitatea de a vedea în direct ceea ce se vede în camera VAR. Pe stadion nu există acest surplus de cunoaștere. Nu există nici o cunoaștere, de fapt. La început, se crede că este vorba despre o întrerupere cauzată de o accidentare. Într-un final, se aud un anunț în română, din partea crainicului stadionului, și unul în ucraineană, de pe ecranele fixate în acoperiș. Suporterii echipei lui Shevchenko se prind, într-un final, că echipa lor a primit penalty și încep să se bucure. Nu pentru multă vreme, pentru că lovitura este ratată de cel mai bun jucător al lor. Pe lângă multe alte lucruri pe care le-a schimbat VAR-ul, a fost și transformarea în ridicol a experienței de pe stadion în raport cu cea de-acasă, de la televizor.
Poliția călare merge pe jos până la Piața Obor într-o bulă de securitate fără de care, înainte de pandemie, Rapid și Farul făceau egal pe Sportul Studențesc
După finalul meciului, fluxul de spectatori la ieșirea de pe stadion este reglat de polițiști călare. Merg pe jos până la Piața Obor, împreună cu un grup de suporteri ucraineni. La ora asta pare imposibil să te apropii de un mijloc de transport în comun, iar traficul e, oricum, paralizat nu doar în preajma stadionului, ci și între Piața Muncii și Obor. Mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă s-ar fi jucat la capacitate maximă, iar nu cu o proporție de 20%. Probabil că infrastructura din București ar fi colapsat, așa că autoritățile locale ar trebui să trimită un kudos Covidului.
Mi-a fost dor să văd un meci pe stadion, mai ales că ultimul la care am fost înainte de pandemie a fost Rapid – Farul Constanța, pe Stadionul Sportul Studențesc, terminat 0 la 0. Dar oricât am apreciat experiența, nu știu dacă aș mai repeta-o: meciul are loc, totuși, într-o bulă de securitate foarte sterilă; e ceva foarte fals, foarte forțat în toată povestea. E ca și cum ai merge la o petrecere scumpă sub ochii vigilenți ai părinților, care îți mai cer și bani fiindcă te supraveghează și nu te lasă să faci prostii. Când am văzut tag-ul cu „UEFA MAFIA” la ieșirea de pe stadion m-am simțit brusc mai în largul meu.
*Later edit: Un reprezentant FRF ne-a informat că există mai multe firme autorizate pentru acordarea brățărilor Covid, punctele lor de lucru aflându-se în alte zone ale orașului.
(foto principală: Facebook – Jandarmeria Română)
