Campionatul European de Fotbal (masculin) este un fel de Cupă Mondială, cu mai puține echipe și fără farmecul acesteia.
În Grupa F a acestei ediții se află ultimele două campioane mondiale. Primul meci din Grupa D, Anglia – Croația, va fi reeditarea semifinalei din 2018. În ultimii 40 de ani, doar două echipe – Argentina și Brazilia – au reușit să întrerupă temporar dominația echipelor europene la nivel global. Astfel, Campionatul European pare a fi, în același timp, o repetiție și o prefigurare a Mondialelor, care, la rândul lor, sunt o afacere europeană, deci un deja-vu care cu greu poate suscita interes.
Scurtă istorie
Poate însă tocmai datorită acestui caracter secundar în raport cu the real thing, Campionatele Europene au provocat mereu surprize, spectacol și intrigi politice. Prima ediție, din 1960, a fost câștigată de URSS, celelalte participante fiind Iugoslavia, Cehoslovacia și Franța (țara gazdă) – practic, o întrecere socialistă. Patru ani mai tîrziu, URSS pierdea titlul în fața Spaniei (1-2), un meci citit exclusiv în cheie politică ca reeditare a Războiului Civil din Spania. În 1968, URSS era din nou în centrul atenției. Semifinala cu Italia se termina 0-0 după 120 de minute. Cum nu se inventaseră încă loviturile de departajare, arbitrul a dat cu banul și în finală s-a calificat Italia. A fost prima și ultima oară când s-a folosit acest procedeu la un turneu final.
Anii ‘70 vor marca debutul dominației Germaniei (Federale, pe atunci) asupra acestei competiții, ca și în Europa, în general. Până astăzi, Die Mannschaft a jucat șase finale și a câștigat trei. Doar Spania are un număr similar de trofee, jucând însă doar trei finale. Hegemonia Germaniei ar fi fost și mai clar exprimată în numărul de trofee câștigate dacă nu ar fi fost două surprize uriașe. În 1976, Cehoslovacia câștiga în fața nemților printr-o lovitură de la 11 metri bătută de Antonin Paneka – un tip de transformare devenit legendar în lumea fotbalului, ce presupune trimiterea mingii în scăriță pe centrul porții, după ce portarul a fost păcălit să sară într-una dintre părți.
Finala din 1992 a fost și mai dramatică. Nemții, proaspăt campioni mondiali în 1990 și încă sărbătorind Reunificarea, au fost învinși de Danemarca, echipă ce nici nu se calificase la campionatul din acel an. Danezii au venit de pe plajă în locul Iugoslaviei, aflată în război civil și în disoluție. Deși măcinată de lupte interne între vedetele echipei, frații Laudrup și antrenor, Danemarca oferea cel mai spectaculos traseu de până acum la un Campionat European. Poate performanța Greciei din 2004, care a câștigat trofeul în ciuda unei cote de 500-1, să fie comparabilă cu reușita danezilor. Însă Grecia reușise totuși să se califice prin forțe proprii la acea competiție. Portugalia, învinsă de Grecia pe teren propriu, a oferit la rândul ei o surpriză în 2018, când a câștigat trofeul pe terenul Franței. Spania este singura echipă care a câștigat, până acum, două trofee consecutiv, în 2008 și 2012, fiind totodată campionă mondială în 2010, grație unei generații de excepție.
Franța a câștigat de două ori Europenele, de fiecare dată stabilind câte un record. În 1984, Platini nu doar că a marcat nouă goluri (înscriind în fiecare meci), dar a și realizat cel mai rapid hat-trick din această competiție (18 minute). În 2000, Franța a câștigat atât semifinala, cât și finala ca urmare a unor goluri de aur, acea aberație fotbalistică de scurtă durată și de tristă amintire. Victoria Olandei din 1988 a fost semnalul revoluției ce avea să se petreacă în fotbalul modern în anii ‘90, perfect încapsulată de execuția lui Van Basten din finala cu URSS, după unii cel mai frumos gol înscris vreodată la un turneu final.
Noua normalitate în fotbal
Ediția din acest an este deja, în felul ei, specială și are potențialul de a deveni istorică. Amânată cu un an din cauza pandemiei, ea se va desfășura în 11 orașe din 11 țări diferite. Ceea ce părea o idee interesantă în 2012, când Platini a propus acest format, pare o calamitate în condițiile de azi. Deși locurile pe stadioane vor putea fi ocupate în proporție de cel puțin 25% de spectatori, multe țări participante păstrează încă restricții de călătorie pentru suporteri, inclusiv obligativitatea carantinării. Bilbao și Dublin s-au retras din postura de orașe-gazdă tocmai pentru că nu puteau garanta cota minimă de suporteri din cauza pandemiei. Riscul ca această competiție să devină un superspreading event pe întreg continentul este cât se poate de palpabil, iar virusul este și va fi oricum un actor important în deznodământul întrecerii. La momentul elaborării acestui text, echipa Spaniei se afla în izolare, după ce unul dintre cei mai importanți jucători ai săi, Sergio Busquets, a fost depistat pozitiv. Ultimul meci de pregătire va fi jucat de echipa U21, care nu va participa la turneu – una dintre absurditățile care, cel mai probabil, vor marca acest turneu european.
Pe de altă parte, echipele mari, precum Anglia, Spania, Italia, Olanda și Germania, vor juca primele meciuri acasă, anulând astfel pretenția că nu există echipe avantajate de statutul de gazdă, în contextul actual oferind protecție mai mare suporterilor acestor echipe. Ierarhiile europene standard sunt inevitabil reproduse și la Euro. Semifinalele și finala se vor juca la Londra, pe Wembley, un alt tip de părtinire destul de transparent.
Dincolo de contextul pandemic și amenințările sale, acest turneu este deja politizat înainte să se lovească prima minge, și asta din cel puțin două motive. Mai întâi este vorba despre practica îngenuncherii înaintea meciurilor. Inițial, gestul a fost introdus ca unul de solidaritate cu mișcarea Black Lives Matter din SUA, dar mai apoi, sub presiunea jucătorilor, a evoluat ca o formă de respingere a rasismului, în general, și în fotbal, în special. Această formă de exprimare a fost însoțită de controverse încă de la început, deși s-a înregistrat o creștere semnificativă a abuzurilor rasiale în toate ligile europene în această primăvară. Revenirea suporterilor pe stadioane a exacerbat polarizarea opiniilor atunci când unii dintre spectatori au huiduit momentul îngenuncherii. Deși se întâmplă și pe alte stadioane, atenția mediatică de care se bucură naționala Angliei a transformat huiduielile de la meciurile cu Austria și România în dezbatere publică. Refuzul a doi jucători români de a îngenunchea au adus la suprafață poziționări publice similare cu cele din „Cazul Colțescu”, dar, dincolo de ignoranța și rasismul locale, este cert că acest subiect va continua să provoace dispute și la Euro.
Lipsa unor reglementări clare ale UEFA, care, în mod convenabil pentru ea, refuză să adopte o practică unitară, este doar o parte a combustibilului care alimentează această controversă de natură sportivă și politică. Cealaltă are de-a face cu compoziția diferită a echipelor naționale. Anglia, Franța, Belgia și Olanda sunt foste imperii coloniale, cu o prezență numeroasă a jucătorilor de culoare în loturile lor. David Glodblatt estimează că între o treime și jumătate din loturile fostelor imperii sunt alcătuite acum din jucători care nu sunt albi. Pentru cei mai mulți dintre aceștia, rasismul este deopotrivă o realitate structurală și cotidiană, nu doar la stadion, ci și în societate, în general. Gestul de a îngenunchea nu este unul mecanic, ci oferă tocmai posibilitatea de a exprima prin corp – mediul predilect al fotbaliștilor – această experiență a discriminării și abuzului. Nu întâmplător, jucători ca Marcus Rashford (Anglia) și Romelu Lukaku (Belgia), care în trecut au vorbit deschis despre experiențele lor de discriminare rasială și sărăcie, sunt acum și vocile cele mai puternice în favoarea gestului politic al îngenuncherii. În acest context, va fi important de urmărit ce vor face echipe precum Ungaria, Polonia, Cehia, Croația, Slovacia și Rusia, fiind binecunoscute atitudinile conservatoare, dacă nu chiar extremiste, din aceste țări, mai ales în rândul suporterilor de fotbal, în ceea ce privește chestiunile rasiale și politicile antifasciste și antirasiste. Nu este deloc exclusă o repunere în scenă a vechii dihotomii între „Vestul luminat” și „Estul întunecat” în jurul rasismului, ceea ce ar fi ironic, având în vedere istoria colonialismului european.
Tensiuni politice
În același timp însă, Estul a oferit deja contribuția sa proprie la catalizarea subtextului politic de la acest campionat. Pe tricourile naționalei Ucrainei se află desenat conturul peninsulei Crimeea, acum parte a Rusiei, și sloganul „Glorie Națiunii, Glorie Eroilor!”, binecunoscut în timpul protestelor din 2014, asociat grupărilor naționaliste și de extremă dreapta. UEFA a aprobat tricoul, la fel și Ambasada SUA de la Kiev, în ciuda unei plângeri oficiale venite din partea rușilor. Din păcate sunt șanse infime ca Ucraina și Rusia să joace un meci direct la acest turneu.
O a doua sursă de tensiune politică este internă forurilor internaționale care guvernează fotbalul. Gianni Infantino, președintele FIFA, a anunțat recent că va înainta spre dezbatere o propunere conform căreia Cupa Mondială să aibă loc o dată la doi ani, și nu la patru, așa cum se întâmplă acum. Motivul e lesne de înțeles, banii, Cupa Mondială fiind principalul produs al FIFA. Pentru confederațiile continentale, dar mai ales pentru UEFA, o asemenea măsură ar fi catastrofală. Nu doar că ar însemna o ajustare majoră a competițiilor interne și europene, dar la ce bun să mai ai „Europene” o dată la patru ani, dacă ai „Mondiale” o dată la 24 de luni. Un turneu de succes, cu mulți spectatori și telespectatori, ar oferi UEFA mai multă putere de negociere cu FIFA. În plus, UEFA însăși are nevoie de un turneu bun. După ce a reușit să evite în primăvară formarea unei Super Ligi europene, care ar fi dinamitat sistemul campionatelor naționale și al competițiilor europene, UEFA are un motiv în plus să dovedească că sistemul actual, vechi de 60 de ani, încă mai prezintă atractivitate pentru suporteri.
Strict legat de punctul anterior, pentru a mulțumi cât mai multe federații membre, și astfel cât mai mulți suporteri de pe continent, UEFA nu doar că a mărit, încă din 2016, numărul echipelor participante la 24, dar a și introdus un sistem dublu de calificare: unul direct, iar altul prin intermediul noii Ligi a Națiunilor. Sistemul e atât de încâlcit – la fel și modul prin care se trag la sorți grupele de la turneul final – încât i-a lăsat perplecși pe mulți jucători și antrenori, fiind însă un exemplu perfect a ceea ce poate născoci clasa birocratică europeană contemporană pentru a crește încasările. Lucrurile nu devin mai clare nici la campionat. Se califică mai departe din grupe primele două clasate, dar și cel mai bine clasate echipe de pe locul trei, acolo intervenind o serie obscură de criterii în caz de egalitate de puncte. Astfel, după 36 de meciuri vor fi eliminate abia opt echipe. Nevoia de a încasa bani de pe urma televizării a făcut ca etapa eliminatorie să conțină acum tot atâtea echipe precum întreg turneul acum un deceniu. UEFA are 55 de membri – deci aproape jumătate participă la turneul final. Țări precum Macedonia sau Finlanda s-au calificat la acest turneu final grație acestui format lărgit, menit să mulțumească cât mai multă lume, mai ales din punct de vedere financiar.
Reguli noi
Ediția din această vară va consemna totodată introducerea unor modificări de regulament ce par minore, dar care vor avea, cu siguranță, efecte semnificative. În prelungirea măsurilor luate în pandemie, echipele participante au 26 de oameni în lot și vor avea posibilitatea să facă cinci schimbări pe parcursul celor 90 de minute și încă una, dacă meciul merge în prelungiri. Teoretic, este o măsură menită să protejeze jucătorii la finalul unui an competițional extrem de dens, dar care, în practică, va ajuta echipele mari, cu loturi valoroase. Astfel, echipe precum Franța, Anglia, Germania sau Belgia pot schimba aproape jumătate de echipă în timpul unui meci fără să scadă în calitate, în timp ce echipe precum Țara Galilor, Finlanda sau Macedonia de Nord abia dacă au 13-14 jucători care să merite acest nume. Disproporția dintre echipe va fi doar exacerbată de această măsură, aparent tehnică și justificată de context.
Pentru prima dată la un Campionat European se va folosi tehnologia VAR care, deși pare că îmbunătățește deciziile arbitrilor, a reușit totuși să introducă o uriașă doză de absurd în joc. Să ne gândim doar la deciziile microscopice legate de ofsaid sau la discuția filosofică extrem de presantă în legătură cu zona precisă în care se termină mâna și începe umărul pentru a determina un henț. Poate pentru că interminabilele controverse legate de VAR nu erau suficiente, UEFA a decis modificarea regulii hențului chiar înainte de acest campionat. Pe scurt, nu e automat henț dacă mingea atinge brațul unui jucător în construcția unui atac. Trebuie să existe o intenție clară și un avantaj astfel obținut, lucru care, desigur, se va decide de VAR după terminarea fazei de joc. Deci mai mult VAR, mai multe controverse și mai multe întreruperi.
Deja această tehnologie a introdus o dublă temporalitate și o realitate paralelă. Sunt deja binecunoscute momentele când o echipă înscrie un gol, jucătorii și suporterii se bucură pentru reușită, pentru ca mai apoi VAR-ul să intervină și să anuleze întreaga fază, prin urmare și bucuria. Bucata aceea de timp dintre momentul golului inițial și anularea sa de către VAR, deși reală, apare ca un simulacru, o farsă. De aici și tendința recentă a suporterilor și fotbaliștilor de a nu se mai face de râs imediat, bucurându-te spontan la goluri, ci de a aștepta decizia VAR pentru ca mai apoi să izbucnească într-un delir lipsit de spontaneitate, un fel de obligație de a te bucura în urma unui verdict venit de la autoritate, nu ca urmare a acțiunii efective din teren. Pe scurt, atât la televizor, cât și pe stadione vor exista (tele)spectatori confuzi din cauza tehnologiei VAR – cea mai recentă și perversă victorie a televiziunii și televizualului asupra jocului de fotbal.
Uniforia
Uniforia (unitate+euforie) este numele oficial al mingii cu care se va juca la acest turneu. Dar el exprimă totodată filosofia oficială a competiției și nivelul de creativitate al firmelor de consultanță angajate de UEFA. Mai mult decât oricând, acest slogan al Campionatului European este o minciună. Fotbalul european este divizat și în depresie. Pandemia a exacerbat doar tendințe și traiectorii deja existente. Ca și în societate, în general, principala problemă este inegalitatea covârșitoare dintre cele 15-20 cluburi mari și restul cluburilor de fotbal europene. Primele își iau partea leului și își doresc și mai mult, mai ales în urma crizei încasărilor provocate de pandemie, celelalte se zbat să supraviețuiască. Discrepanțele nu mai sunt acum doar între regiuni și țări, ci afectează în mod direct fiecare campionat național. Super Liga a fost o încercare a bogaților de a depăși acest impas, așa cum neoliberalismul a fost strategia de depășire a crizei acumulării din anii ‘70. Mai devreme sau mai târziu, Super Liga se va forma pe ruinele fostelor campionate naționale, instituții vechi de mai bine de un secol în unele cazuri, care nu pot rezista și care nu au noimă în condițiile actuale ale concentrării de capital. De aceea, transferurile și mișcările de antrenori între cluburile europene, ce se desfășoară concomitent cu Europenele, sunt mai spectaculoase și mai pline de însemnătate pentru viitorul fotbalului decât orice se va întâmpla la turneul final.
Echipele naționale au, evident, o dinamică aparte față de cluburi, în special datorită faptului că nu se pot face transferuri, iar jucătorii și antrenorii petrec mai puțin timp împreună, astfel încât planurile tactice și ideile de joc sunt implementate mai greu și în timp mai îndelungat. Campionatul Mondial din 1994 a fost ultimul în care fotbalul practicat de echipele naționale era superior celui practicat de echipele de club. De atunci, divergența este net în favoarea cluburilor. Spania (2008-2012) și Germania (2012) au fost două excepții relative datorită faptului că echipele naționale erau construite în jurul a două echipe de club excepționale, Barcelona și Bayern München.
Criza structurală a fotbalului european amintită mai sus a avut însă consecințe neprevăzute asupra echipelor naționale de pe continent. Pentru cele mai multe cluburi europene, aflate în imposibilitatea financiară de a plăti sume mari de transfer și salarii pe măsură, singura soluție a fost investiția în propriile academii – practic, o raționalizare a producerii de jucători tineri cu scopul de a-i vinde mai departe pentru profit. Sigur că modelul exista deja, cluburi precum Ajax, Benfica, Anderlecht, sau Monaco au făcut asta de decenii. Noutatea a fost însă răspândirea acestei practici la nivel continental, mai întâi în Germania, după Campionatul European din 2004, când echipa națională nu a reușit să treacă de faza grupelor, iar mai apoi în alte țări europene, cu precădere Franța și Belgia. Păstrând proporțiile, academia înființată de Gheorghe Hagi la Ovidiu, dincolo de o predispoziție personală, a fost parte a acestei turnuri europene mai ample. Producția industrială de jucători a prins până la urmă și în Anglia, care are acum una dintre cele mai tinere și interesante echipe naționale din ultimii 40 de ani. Anterior, obișnuită mai degrabă cu importul de jucători străini de valoare gata formați, datorită puterii financiare superioare a Premier League, academiile engleze exportă acum jucători tineri în campionate precum cel din Germania, pentru ca apoi jucătorii să revină în Anglia pe sume colosale (vezi cazul lui Jadon Sancho).
Masa turbobogaților
La Cupa Mondială din 2018 cele patru semifinaliste (Franța, Belgia, Anglia și Croația) au fost revitalizate în ultimul deceniu, după ani de agonie fotbalistică, de regândirea și extinderea sistemului de academii. Franța a ieșit campioană mondială și are prima șansă să devină câștigătoare și la acest turneu european, tocmai pentru că este lidera producerii de jucători de valoare din Europa. O echipă formată din jucătorii francezi care nu au fost selecționați la acest turneu s-ar putea bate fără probleme la titlu, așa de mare este plaja de selecție pe care o au acum la dispoziție francezii. Astfel, acest sistem de academii a dus la o concentrare naturală de jucători de valoare la echipele naționale – în orice caz, unele dintre acestea – în ultimii ani, fapt ce explică atât supremația incontestabilă a naționalelor europene la nivel global, dar și creșterea calității jocului de fotbal practicat de acestea. Primul meci din Grupa F, Franța-Germania, nu va fi inferior unui meci de Liga Campionilor, lucru care se întâmplă rar în competițiile dintre țări.
Așadar, la acest Euro se pot distinge câteva grupe de echipe, dincolo de grupele formale ale competiției. Ele corespund, cu aproximație, diviziunilor economice, politice și regionale din UE. Franța, Germania, Anglia, Belgia și, parțial, Olanda sunt principalele favorite și echipele care se bazează pe jucători de valoare produși în academii și consacrați deja la marile cluburi europene. Portugalia, Spania, Italia și Croația au loturi solide, dar care trec acum prin ceea ce Antonio Gramsci numea, într-un alt context, interegnum: vechea generație e la nadir, cea nouă nu s-a consolidat încă. Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria au, în fotbal, același raport de dependență față de Germania pe care îl au și în economie. Principalii jucători de la aceste echipe s-au format și/sau evoluează în campionatul german. Austria și Elveția sunt în această constelație, dar pe poziții privilegiate. Suedia, Danemarca și Finlanda nu au nimic în comun cu așa-numitul stil scandinav de pe vremuri – mingi lungi, jucători înalți etc.. Sunt echipe influențate foarte mult de fotbalul din Anglia, cu precădere cel din Championship, unde mulți dintre jucătorii cheie ai acestor echipe joacă sau au jucat. Scoția și Țara Galilor aparțin mai degrabă acestei grupe. Macedonia de Nord, Turcia, Ucraina și Rusia sunt ex-centrice structurii europene. La un anumit nivel, păstrează vechiul model de a construi echipa națională în jurul unuia sau a doi jucători talentați care evoluează „în străinătate”. Acest lucru pare a fi totuși neadevărat pentru Turcia, care are unul dintre cele mai talentate și tinere loturi de la acest turneu – ce-i drept mai degrabă rezultatul hazardului, decât al planificării.
Datorită diferențelor dintre echipe și a faptului că doar opt dintre el pleacă acasă, faza grupelor pare mai degrabă un pretext bun pentru ieșit la terasă, cu excepția Grupei F, desigur, unde probabil se va decide deja campiona. Sunt și alte câteva lucruri care merită însă urmărite până la fazele eliminatorii:
- Macedonia de Nord, în premieră la un turneu final, are în lot unul dintre cei mai bătrâni jucători, legendarul Goran Pandev (37 de ani). Starul echipei este însă Elif Elmas (21 de ani), jucătorul lui Napoli, considerat de mulți the next big thing.
- Echipa Turciei, plină de jucători talentați, afirmați deja la cluburi mari, condusă de căpitanul Burak Ylmaz (35 de ani). Până vara trecută, Ylmaz nu mai jucase vreodată în afara Turciei. S-a transferat la Lille, unde a avut un sezon ieșit din comun și a câștigat titlul într-un campionat dominat total până acum de PSG. Un parcurs similar cu Turcia acum n-ar fi de mirare pentru un campionat european.
- Jumătate din echipa Ucrainei este formată din jucători de la Dinamo Kiev, echipă antrenată de Mircea Lucescu. E interesant de văzut cam cât timp va dura până ce Lucescu își va aroga meritul în cazul unei victorii în grupe a ucrainenilor.
Zece echipe diferite au câștigat cele 15 Campionate Europene organizate până acum. În comparație, doar opt au câștigat cele 22 Cupe Mondiale. Euro pare mai democratic și imprevizibil și are tendința de a oferi șanse mai mari outsider-ilor. Pe fundalul pandemiei și al unui sezon atipic în competițiile de club din Europa, acest Euro poate răsturna orice predicție. Hai, Finlanda!
(sursă foto principală: Shutterstock)
