Anul ăsta Sunwaves se ține în Zanzibar, și Untold – la Rotterdam.
Dacă am fi scris acest feed pentru Decât o Revistă primeam, probabil, diurnă și un bilet la Rotterdam și aveam deja trei pagini despre cum, în 1956, șase reprezentanți ai țărilor Comunitățiii Europene… Și Klaus, ministrul german al Culturii, sorbea gânditor din cafeaua tare, în care nu-și a pus niciodată zahăr, și se gândea că așa e și viața, deci avem nevoie de-un concurs care să unea… Dar n-a fost buget decât de-un bidon de ottonel, un six pack și-un televizor închiriat pentru o sâmbătă seara în care vom plonja pe proprie răspundere în complicatul univers Eurovision.
Atmosfera generală e de party Erasmus. Toată lumea va pleca mulțumită acasă, și acelui milion de copii născuți în urma acest prolific program li se vor adăuga altele, dar, hei!, să nu sperăm neapărat și c-o să dea pe-afară de muzică. Când ați prins voi ce trebuie la un bal al bobocilor?
De ce e neprețuit Eurovisionul? Pentru că nici dacă ai sta captiv 20 de ani într-un studio n-ai găsi ceva mai anacronic și fără asemănare pe piață. Cine ascultă oare genu’ ăsta de muzică în afară de directorii de televiziuni? Unde sunt trapu’, maneluțele, neascultabilul EDM? Lipsesc, pentru că Eurovisionul este ca Parlamentul European, mai puțin despre realitate, mai mult despre Rareș Bogdan.
Cum spunea cineva în altă parte, Eurovisionul e ca alegerile prezidențiale americane – se pariază întotdeauna pe contracandidatul de la putere. Pe scurt, ai avut câștigătoare, ediția trecută, o baladă de corazon, care prevestea pandemia, acum ne trebuie ceva upbeat, muzica pe care Cîțu poate salva economia și pierde #nopțidevamă și #eurovision.
Concursul
Miley Cyprus Gaga a fost denunțată, cum era de așteptat, de biserica ortodoxă locală pentru limbaj dubios. Activiștii de serviciu au sărit în apărarea liberei exprimări, știrea a ajuns și la Antena 3. Iată, deci, o mișcare de PR răsuflată, dar atât de eficientă pentru o piesă al cărei refren nu e, desigur, furat. Nu, chiar nu e, Elena Tsagrinou e prea tânără să nu fi avut nici 14 ani când noi dansam cu niște boomeri pe „Bad Romance”. Pe scurt, niciun pact cu diavolu’ aici, doar puțin oportunism de generație Z. Pe scurt, soft porn ca o optimizare fiscalã, din Cipru.
După Miley și Gaga, era nevoie de o Beyoncé transplantată în „Prince of Persia”. Concluzia ar fi că nici tallava nu o duce mai bine ca maneaua zilele astea și că ar avea nevoie de un Dr. Costi Ioniță sau de un Dr. Adrian Schiop care s-o trateze cu mici scandaluri de Facebook sau c-o lucrare academică.
Israel e specialistă all time la pinkwashing și mai ales la câștigat Eurovisioane – patru în ultima vreme. Anul ăsta duce metaironia la un cu totul alt nivel, căci disco-ul reinterpretat (cum ar zice Maurice într-o pauză de Bravo, ai stil!) este cântat de o Dua Lipa locală și se numește, cât de involuntar-cinic: „Set Me Free”. După trei show-uri, rămânem cu senzația persistentă că lumea s-a uitat prea mult la Grammy-uri în low-def.
Ne-am bucurat să vedem Belgia reprezentată de Daniela Gyorfi și trupa ei. Doar că n-am văzut bine, pare a fi vorba de Hooverphonic, cu o piesă numită „The Wrong Place”. Exact la asta ne-am gândit și noi, prieteni care-și mai amintesc Winampurile creativilor de la începutul anilor 2000. Cântecul e despre un one night stand pe care Geike îl regretă. Ne temem mai mult pentru one night standul de la Rotterdam din seara asta.
Pentru că nu și-a permis să le trimită pur și simplu pe PussyRiot, Putin a ales să concureze cu o artistă din Tadjikistan. Care pare că-i sabotată și de UE, pentru că i-au dat volumul mai jos. Russian woman, be yourself. Încã o melodie din asta și mai ia Putin 5 mandate.
Avem, iată!, și un sequel decent la reclamele Dove, care arată a update uptempo la sunetul începuturilor capitalismului consumerist.
Părem a fi ajuns în intervalul retro al Eurovisionului de anul acesta. Portugalia a adus de data aceasta în concurs trupa de cover-uri din Mojo. Ne bucurăm că au supraviețuit cu bine pandemiei, căci sunt cu siguranță opțiunea boomerilor de la această ediție. Vasile Ernu a votat oare deja?
Țara prietenă Serbia a ales să trimită ceva care a mai fost de câteva zeci de ori la Eurovision în ultimul deceniu: Destiny’s Child, în coregrafia lui Arkan (sau Miloš Jovanović?)
Pauză: Să știți că am trăit și panica de la semifinale, când se strigau cele 10 locuri pentru finală, și cei șase useri care nu au fost primiți la petrecere. De exemplu, România a avut ban pentru plictiseală și dresscode. Cam ca la fotbal, ne-au eliminat Azerbaijan, Malta, Ucraina. Pițurcă, demisia!
Costi Ioniță lua Eurovisionul, păcat că nu e convocat la Națională.
Un regat care, în 2012, era reprezentat la Eurovision de inevitabilul Engelbert Humperdinck ar fi avut infinit mai mare succes anul acesta dacă l-ar fi trimis la Rotterdam chiar pe Boris Johnson să vorbească despre succesul vaccinării în masă cu AstraZeneca. Așa însă, rămân vizibile doar efectele adverse și trompetele alea supradimensionate. E clar cine e fratele talentat în familia Newman.
Redacția noastra a amețit. Nu știm daca e de la ottonelul de Drăgășani – motivul pentru care suntem aici la ora asta, iar nu la Londohome – sau de la stroboscoapele militare grecești. În orice caz, ne-am uitat pe text, „Last Dance” e despre apocalipsa grecească neplătitoare de taxe. Practic, versiunea Eurovision a Melancholiei lui Lars von Trier.
Am ieșit la o țigară la piesa Elveției și ne-am întors abia la final, cât să vedem cămașa interpretului. Am mai pierdut și altceva?
Piesa Islandei vine de la o familie cu mulți membri, printre ei Inana. Suntem în clișeul perfect: în Islanda, familiile cu mulți membri (chiar și cele de reni) cântă mai ales iarna. Par și un fel de fani Arcade Fire, o altă familie cu mulți membri. Aprobăm și relaxarea, și synth-urile alea de jucărie, dar, cu părere de rău, le transmitem că n-or să depășească niciodată ce-a făcut OVI pentru România în 2014. Bine, oamenii au fix voia buna cu care juca Islanda la Euro, minus filmele cringe cu vikingi. Iată, totuși, o țară care, spre deosebire de România, a înțeles despre ce este Eurovisionul. Club Control i-a bookuit deja.
Să recunoaștem, Spania are meritul de a-i fi adăugat lu’ Enrique Iglesias un pic de dubstep și de a-l fi trimis la Eurovision ca Gerard Pique.
Frații moldoveni au ales să trimită anul acesta o piesă care ar fi putut ieși pe locul 22 la Eurovisionul din 2002. Și asta doar pentru că vizualurile sunt din 2001. Bref, ce vedem aici e un twerking diabetic. Dinu Guțu si Maia Sandu sunt on fire!
Observăm că țările cu probleme mari economice somatizeazã mult. Confirmând bãnuiala vestului ca esticii, cum primesc o nota mica de la FMI, cum fac sex mult si se distreazã.
Tot Eurovisionul într-o singură piesă la ukulele. „I Don’t Feel Hate” cu-n deget mijlociu pentru restu’ Europei. Mulțumim, Angela Merkel.
După compotul preparat de Germania, Finlanda intră la țanc cu niște Linkin Bizkit din analele lui 2001, trimiși să reprezinte țara celor 1001 de reni la Românii au talent. Florin Călinescu aprobă. Ne bucurăm că părinții le-au dat voie să participe. Și, totuși, de ce ne place muzica numită rock? Pentru că o brigadă de anarho-punkeri anticapitaliști finlandezi se uită la ediția trecută de Eurovision și decid să:
Butaforiile Eurovision de până acum au ceva trist, cam ca lumea care nu vede la timp serialele momentului. E clar că temele centrale ale scenografilor de anu’ ăsta au fost Game of Thrones, Vikingii, Lucifer. E un hype trist nu pentru că vine prea târziu, ci pentru că-s triste alăturările astea între dragonii lui Daenerys și un pop pe care nu-l ascultă mai nimeni, cu excepția noastră. Ni se face dor de Festivalu de la Mamaia.
Victoria din Bulgaria cântă o piesă-truism care le-ar plăcea, cu siguranță, și lui Gheorghe Hagi, și lui Octavian Paler. Din invidie pentru indie-ul românesc, Bulgaria vrea să ne arate că au și ei o Valeria Stoica. Nu ne interesează, bulgarilor! Noi îi mai avem și pe We Singing Colors fără solistul plecat la Obor după un borcan de kimchi.
Bulgaria stricã desdrãbãlarea generala din Balcani cu o piesã adormitã. Mint fix cum fac și în MCV-uri, unde zic mereu ca ei n-au corupție.
The Roop sunt Shortparis deghizați pentru Eurovision. Dar am aflat deja de la Pitchfork că postdisco-ul vaccinat e muzica pandemiei. Spasiba, Shortparis!
Anu’ ăsta, Eurovisionul are trei teme clare:
- Neoane fucsia de anii ‘80
- Destinys Child
- Seriale de acum trei-patru ani
E clar, cineva n-a avut când era mic următoarele: Nintendo, MTV și Netflix.
Pentru că #vremuritulburi, Ucraina vine c-o incantație precreștină pusă pe-un electro chipurile tripant, cu mugur de fluier, poate-poate s-o hipnotiza dușmanul de la Est. E clar cântec de război, cu glasul străbunilor, lupi, șoimi și alte animale belicoase, unele chiar domestice, puse într-un context steampunk, postCernobîl. Ne-am speriat puțin și am dat pe o reclamă la Vivre, de unde am schimbat mai departe. Ucrainenii nu se joacă cu Eurovisionul! Vorba aia, Ruslana a devenit liderul opoziției după ce-a primit un loc în parlament pentru că a câștigat în 2004. Dacă Subcarpați ar fi avut scenografia asta ar fi ajuns și la boomeri.
Știu că vă gândiți și voi câteodată la fantoma lui Edith Piaf, cum vă e dor uneori și de Lara Fabian. Barbara Pravi e holograma lor, iar singurul om care votează piesa asta tre’ să fie Maurice Munteanu.
Iată o mostră de postmodernism târziu care îi place și lui Mircea Cărtărescu. Piesa asta s-a pus acum 15 ani la Fratelli, într-o seară turbulentă.
După atâta plictiseală, în sfârșit un îngeraș Elton-John-playing-‘N Sync cu lănțicuri, blăniță și cu draci pe el. La propriu. De asta iubim Eurovisionul!
Fondurile Norvegiene:
Olanda ne prezinta noua colecție ZARA pe o melodie de closing Sunwaves.
Solistul Måneskin e un băiat care a intrat cu siguranță de mai multe ori la Berghain dar a fost dat afară după 30 de minute. Bravo, solistule!
Suedia ne oferă o melodie care merge perfect cu chifteluțele de la IKEA și cu noile canapele HOLMSUND, disponibile acum la doar 1999 ron în patru culori.
Adrenalina s-a uitat uneori prea mult peste Adriatica, când mai era încă marfă sârbească în Croația.
Noi ne distrăm, acest circ woke al diversității seamănă cu proiectele oengiste ale UE, ne adunăm cu toții lângă paharele de coffee break, liderul asociației studențești deschide punga de biscuiți Ja, ne lipim cu toții abțibildurile cu „My name is…” pe buzunarul cămășii, iar la finalul zilei nu rămâne decât să ni le dezlipim și să aruncăm la coș pliantele despre diversitate. Workshop încheiat cu succes.
6 lei votul. Ar trebui sa se facă și alegerile politice pe bani. Măcar să știm de ce stau acasă. #mapispeeldevot
Am aflat că Iulian Bulai a votat deja Islanda. Asta deși toate animalele domestice au fost înghesuite în Powerpoint-ul de prezentare doar de Ucraina.
Până la urmă, tot ce rămâne din seara asta superbă – în redacția TLTXT – e faptul că Alex Tocilescu ar trebui să comenteze anul viitor Eurovisionul pentru TVR1. Și, eventual, Europenele de luna viitoare. #jesuistocilescu
Un copil din Grecia a anuntat 12 puncte pentru El Diablo. Sperăm ca era pe muntele Athos.
Purcari vs AstraZeneca 1-0:
Și câștigătorul TLTXT este…
