Rave-uri și fluturași. Ce spune o colecție de flyere de club despre trecutul nostru recent?
4 mai 2021
de Dinu Guțu and Paul Breazu
Ce spune o colecție de flyer-e de club despre trecutul nostru recent?
În lume, flyer-ul apare prin mai multe circumstanțe prielnice: se democratizează accesul la un computer și la design DIY, apar petreceri de muzică electronică care ies din tipare, își schimbă des locul de desfășurare și sunt, de cele mai multe ori, ilegale. Pe de o parte. Trebuia astfel să-ți promovezi petrecere, pe de alta, să nu dai din casă prea mult pe fluturaș, ca să nu ajungă la poliție sau la nepoftiți.
Așa cum spunea un colecționar în cartea-album Flyer Soziotope: Topography of a Media Phenomenon, editată în 2005 de Mike Riemel, flyer-ele sunt un medium plasat între organizatorii de eveniment și public, o unitate semiotică ca loc de joacă pentru codarea mesajelor raver-ilor. În general, pattern-urile de design convenționale erau destul de clare – Insula ciupercilor sau ciuperca Sunrise Zone era pentru un anumit tip de petrecere și stimulente, temele hinduiste duceau spre Goa, imaginea unei jungle era pentru aproape răposata cultură jungle, desigur, iar petrecerile de techno foloseau de obicei flyer-e cu grafică de calculator și look de bază de date. Bad flyer însemna automat și bad party, pentru că, dacă nu erai updatat cu estetica hip a propriului public, te puteai duce foarte repede în jos.
În decembrie 2020, record label-ul Death Is Not the End lansa, la Londra, o compilație pe casetă, în două volume, cu reclamele și spoturile pentru petreceri și rave-uri ale radiourilor pirat din perioada 1984-1993 – London Pirate Radio Adverts 1984-1993. Tipul ăsta de istorie vie, cum spune criticul Simon Reynolds, este o cartografie audio din zona „bântuirii” a unui trecut recent și a unei Londre aproape dispărute. De aici și sunetul fantomatic și melancolic. Cam așa stă treaba și cu flyer-ele noastre – povești trecute despre distracție, tineret și timp perfect ale anilor ‘90-’00. Ele sunt despre felul în care s-au schimbat petrecerile și locantele lor, în care au dispărut și apărut genuri și subgenuri, triburi și stimulente. Toată aceste fantastică dinamică poate fi captată de undeva din inconștientul flyer-elor de club, pe care le poți privi cum vrei: mărturii ale unei culturi vii, distracție și, mai ales, niște superviniete despre cum arată un fragment din trecul nostru recent.
Tineretul britanic, cel care a început să aibă acum nepoți, se plimba weekend de weekend în mașinile părinților, cu pungile pline de Mitsubishiuri, pe una dintre mândriile infrastructurii thacheriste, autostrada M25 din jurul Londrei. N-o făcea ca să admire priveliștea, ci o înconjura de mai multe ori până auzea de departe vreo vibrație de bas, semn că trebuia să facă dreapta și să rătăcească până dădea de petrecere. Într-o bună zi din 1994 a apărut Criminal Justice and Public Order Act, lege care distrugea o bună parte din cultura rave și muta petrecerile din depozite și câmpuri spre cluburi din ce în ce mai profesionalizate. GSM-ul a salvat un pic aparențele, longitudinea și latitudinea locului în care urma să aibă loc rave-ul transmițându-se prin SMS.
Asta acolo, la ei.
Dacă vroiai să ajungi la o petrecere mai de Doamne-ajută în București acu’ 18-20 de ani, legenda spune că trebuia să fii parte dintr-un cerc de insider-i sau să fii în listele de mailing la care se trimiteau flyer-ele pentru petrecerea următoare. Nici poveste de eveniment de Facebook pe vremea aia – hai, fie, poate pe Nights.ro, din 2001, sau pe Feeder, din 2004 –, când să ai cartelă de la Connex era atât de cool încât aproape tot poporul bucureștean tânăr aspira să spargă puținii bani ai părinților pe țoale de la MyX, label-ul de haine pe care-l crease operatorul.
Flyer-ele rave apar în România odată cu cluburile, cândva la mijlocul anilor ‘90, perioadă marcată decisiv de entuziasmul occidentalizării, care vine la pachet, pentru tinerii bucureșteni, cu achiziționarea de semne de distincție. A doua perioadă a clubbing-ului în România, cea din prima parte a anilor 2000, poartă schemele profesionalizării: apar promoter-ii, apar platformele, apar noile cluburi, apar banii multinaționalelor. Puterea de consum era, desigur, în creștere, iar clasa de mijloc dădea și ea semne de existență, chiar dacă încă firave. Flyer-istica explodează, dar apare o distincție clară între zona cu promoting-ul la vedere și cea alternativă, s-o numim încă webistă. Perioada coincide cu apariția marilor agenții de promoting locale din sfera clubbing-ului: The Mission (2000), Sunrise (2001), Hysteria (2001), Nights.ro (2001), rave-ul și clubul topindu-se în marea de advertising și branding, transformându-se, de la câteva scene microscopice, la locuri de consum democratizat. Stimulentele recreaționale explodează în România odată cu deschiderea piețelor economice și de leisure și vin mână-n mână cu globalizarea muzicii electronice și cu primele festivaluri de acest tip – The Mission, Sunwaves. Dacă inițial scena a fost tatonată de apariția câtorva cluburi cu destinație precisă, Studio Martin – 1993, Web – 1997 etc., ce au, inițial, un puternic accent elitisit, dat fie de o dimensiune subculturală, fie de una economică, în prima jumătate a anilor ‘00 scena se democratizează, iar electronica de dans intră în malaxorul consumului de masă. Flyer-ele încep să dispară și sub asaltul broadband-ului și al formulei 2.0 a Internetului. Dar ele rămân o mărturie a trecerii de la criminalizarea unui spațiu al rave-ului neautorizat la comodificarea culturii criminale a vânzării și consumului de substanțe în spații autorizate.
N-or fi inventat românii flyer-ul, dar credem că merită să aruncăm un ochi peste cum se făcea fluturașul de petrecere cândva, mai ales că-i în amintirea unor cluburi și locante care nu mai exită: Web, Studio Martin, Embryo, Casa Tra La La, Frame etc., dar și a unei scene entuziaste și pure. Că, na!, așa-s începuturile.
Mica arhivă de flyer-e aparține unor colecționari români care au și frecventat zona de clubbing a acelor ani. Mulțumim Dana Anghel, Ciprian State, Raluca Nagy pentru împărțirea cu noi a acestor miniarhive!
de Dinu Guțu and Paul Breazu
Dinu Guțu este antropolog și jurnalist cultural. Ultima carte: Perestroika boys (Polirom, 2021)
Paul Breazu este jurnalist, remixer pop cultural și un fel de DJ. În prezent face parte din proiecte care se ocupă cu arheologia muzicii pop din România (Batiscaf Radio, Discotecă, Arhiva de Sunet), cu istoria socială și culturală a comunităților/grupurilor marginale/marginalizate (PARADAIZ), este implicat în producția unor evenimente experimentale (CUCA, MetaOrganum).