Undeva-n capătul unui cartier mărginaș al Timișoarei trăiește o comunitate de oameni al căror botez etimologic are legătură cu Egiptul și care folosesc ca blazon o harpă. Vlad-Marko Tollea, jurnalist din același oraș, i-a cunoscut pe unii dintre ei.
CAPITOLUL I: REVEDEREA
Batem la poarta lu’ Esti.
„Sunt Bianca*, fiica Luciei* și-a lu’ Sergiu*, mă mai țineți minte?”, întreabă o brunetă înaltă, de etnie română, o persoană cât vreun metru și mai jumătate de pe-atâta. Hai, maximum 1,60. Pare că-i de etnie romă, dar e o prejudecată mare cât o Capitală Europeană a Culturii. În tot acest timp, un grup de bărbați stă cârd în jurul unei calești și-i dau din aparatele de cizelă, pentru a o recondiționa. Așa ajung s-o cunosc și eu pe Esti, adică Estera, în Plopi, pe când soarele apune după turnulețele unei căsoaie. Arșița lui Cuptor a fost cam blândă azi, deci pe 2 iulie, cam pe la 20. E vreme bună de-o revedere.
Bianca o știe de când era mică. „Ba, cum să nu!”, se bucură femeia în rochia lejeră, văratecă și florală pe-un fundal bleumarin închis ca Marea Neagră. Se pune să-și plângă morții recenți. Îi preia din stare și i se umezesc ochii. Dar la final se bucură de revederea după ani și ani – și să mă cunoască. „M-am născut în Germania în 1992, la Dachau”, îmi povestește Bianca. „Apoi am fost pusă, împreună cu părinții, să ne întoarcem.” Motivul a fost că autoritățile din Germania nu mai ofereau azil politic, că, „practic, în România e democrație acum”, le spunea angajatul statului. O poveste ca sute altele auzite de la cei plecați imediat înainte sau după Revoluție în căutare de țări adoptive, ca o recurență a unui blestem marcat în pașaport ori în cartea de identitate. Bianca a revenit în Plopi în 1993. „Sau pe la finele lu’ 1992.” Și-au găsit locul într-o căsuță de colț, unde intersecția dintre străzile Calistrat Hogaș și George Topârceanu le ține înnodate perpendicular și azi. În anarhia anilor postdecembriști, Sergiu – cum îi place să-și alinte tatăl –, mai antreprenor din fire în sensul punk, împreună cu Lucia (aceeași poveste, dar în ceea ce o privește pe mama ei), a pus bazele unui discobar într-o clădire secundară din curtea gospodăriei, care era deschis orișicui. Disco se făcea în serile de weekend, c-un mix de toate cele-n vogă de pe-atunci, plus din cele trecute. DJ Bobo – unu’, Bogdan, din zonă, nu celebritatea internațională elvețiană care ne teroriza cu chihuahua lui – începea seara cu „de toate”, își amintește Lucia. „Depindea de starea de spirit” a lui DJ Bobo cel Bogdan. „De obicei, era muzica anilor ’90.” Pe măsură ce seara progresa, se ajungea la punk, registrul new romantics, sau pop, rock și disco. Sau, pe alocuri, electronică, mai ales câte un „Pump Up the Jam” sau „Push It”, la solicitarea tineretului.
Din septembrie 2010 însă, familia Biancăi a decis să vândă tot. A dat Plopiul timișorean pe Graz, Austria. Fiica lor a ales să se întoarcă în România în iulie 2016. Pe-atunci, deja erau demolate și casa, și discobarul, dar nu și legăturile sociale. Contrastul dintre Bianca și Esti e ca de la cer la pământ, și nu doar prin diferența de înălțime. Dar asta nu-i o piedică în a se lua în brațe după ani și ani, de a depăna amintiri și de a se bucura de revedere.
CAPITOLUL II: VIZITA
Un om în Crocs și cu blugi scurți, pătați cu vopsea albă, urmărește liniile unduite ale caleștii c-un trafalet, pe care ocazional îl stoarce de un grătar din plastic. Caleașca e aproape gata, de un verde-pădure care să contrasteze cu jantele și căptușeala roșii. Așadar, sunt cu Lucia și Sergiu tot dincolo de poarta lu’ Esti, însă de data asta e acasă și Sandu, soțu-su’, care e tocilar. Tocilăria e una dintre îndeletnicirile de bază ale ghipterilor, și are sensul literal al cuvântului: ascuțitul de cuțite sau cam orice obiect cu care neatenția ar duce la sângerare. Sandu, de exemplu, lucrează în Piața Iosefin din cartierul timișorean cu același nume. Zilele astea acolo e o hală care reprezintă doar o amintire a vechii piețe, în locul căreia acum stă, evident, o parcare. Dar prin ’90-2000 era o piață mare, unde se vindeau de la produse alimentare și flori, la animale (pești, păsări, câini), cereale, „țigări-țigări” (cum făceau reclamă dealerii neautorizați) gen Ronson și scule uzuale, casnice, importate de la chinezi. Stabilesc cu Sandu că îi fac cândva o vizită ca să-i discutăm meseria în plină acțiune, adică în zilele săptămânii, între 8 și 12, hai, poate 13, dar sigur nu mai târziu. Copiii sunt undeva la masă, în spatele de tot al curții, după un paravan. Nu vrem să-i deranjăm de la prânz, așa că-i dăm înainte prin cartier. În Plopi, dacă ești ghipter, ai unul dintre următoarele nume de familie oficiale: Wuchinger, Buchinger sau Hauer.
„Țițo, sunt Lucia! Mă mai știi?”, întreabă mama cu păr alb a Biancăi, care știe să vorbească, emoțional, pe limba mai oricui. „Da’ cum să nu mai știu?!”, răspunde pe-o voce tremurândă Țița și ne primește la ea în curte. „Tu mi-ai fost alături atunci când s-a dus fata mea, Agatha”, spune cu durere, dar totodată cu apreciere. Pe Lucia n-a mai văzut-o de 15 ani. Iar acum, săraca ghipteroaică oricum nu prea mai vede bine. Dar i-a recunoscut vocea instantaneu.
În ziua în care am fost eu pe la cea mai bătrână ghipteră, erau în vizită Stanca, Toni și fiul lor, Denis. Erau reveniți din Düsseldorf pentru câteva zile și s-au bucurat și ei să-i vadă pe părinții români ai Biancăi, mutați în Graz, dar tot reveniți în vizită. Cred că dacă nu eram eu acolo se putea vorbi exclusiv în germană. Ridurile de pe față îi arată anii celei mai bătrâne ghipteroaice încă printre noi. Țița? Pe ea o cheamă, de fapt, Ana Wuchinger. „E o tradiție la ei prin care bătrânii le dau porecle celor mici, în general nepoților”, îmi detaliază Bianca. Așadar, copii ei au primit și ei botezul: Stanca e, de fapt, Carmen Hauer, Loredana e Dana, Babule e cine-mai-știe-cum, la fel și Japonia sau Gruia. Agatha, sau Aghate, care a avut nenorocul să părăsească lumea asta și pe care bătrâna o plânge și azi, avea și ea o poreclă. Lui Șpechi, de exemplu, i-au zis așa de la termenul sud-tirolez speck (șuncă, în general afumată), că era bine hrănit încă de mic.
În lucrarea sa Conflict Resolution among Peaceful Societies: The Culture of Peacefulness, antropologul Bruce D. Bonta oferă posibile indicii cu privire la această practică jucăușă. Studiul analizează felul în care grupurile sociale restrânse din vremurile tribale au fundamentele culturale care contribuie la menținerea păcii, prin punerea accentului pe rolul comunicării, al empatiei și al valorilor comune în rezolvarea conflictelor. Practic, Bonta dă exemple prin care oamenii care trăiesc sau trăiau în triburi își rezolvă conflictele prin adunarea generală. Apoi urmează roasting-ul, un fel de dezumflare a ego-ului celor care deviază de la normele sociale, performat în primul rând de bătrânii înțelepți ai grupului. Toate acestea ca mecanism de menținere a păcii și a unei relative ordini egalitar-ierarhice. Pe scurt, e o soluție prin care se bate un pic obrazul metaforic al persoanei din centrul atenției prin glume și joacă, dar fără închisori, coerciție în sensul modern al practicilor sau alte forme punitive serioase. Iar asta rezultă în general într-o armonie pașnică. Tot Bonta explică modul în care comunicarea joacă un rol important. Nu se pune problema doar de a vorbi, ci și de a asculta cu adevărat și de a încerca să înțelegi perspectiva celeilalte persoane. Acest lucru duce la evitarea crizelor majore. Cartea analizează, de asemenea, modul în care liderii din aceste societăți dau tonul. Dacă cei mai importanți sunt în favoarea păcii și a cooperării, acest lucru se răsfrânge în jos. Prin urmare, aceste societăți își învață semenii să gestioneze conflictele de la o vârstă fragedă. Este ca o educație pentru pace. Pregătesc următoarea generație să fie zen în ceea ce privește gestionarea problemelor. Să fie atribuirea de porecle tot un soi de apropiere socială și de creare a unei ierarhii mai egalitare decât în societățile actuale, individualiste, hipercompetitive și dense în mod implicit? Lucia mi-a zis odată așa: „Tot veneau ghipterii la noi la discobar. Și niciodată nu s-a pomenit să se iște scandal din cauza lor sau să se lege cineva de ei. Mereu s-au comportat respectabil, nu era nimic diferit în comportamentul lor”.
În aceeași seară, Bianca iese de la lucru și trece pe la Țița, tot cu părinții ei. Bătrâna le detaliază arborele genealogic și felul în care s-au ales cu numele ăsta neobișnuit, dacă îl auzi în România. Pe rând, ea explică așa: „Tată-miu, c-o devenit Wuchinhger, să vă spun ceva: bunica mea a fost Lorich Barbara”. Începe să povestească pronunțând numele de familie drept „Loris”. „Lorich… ăla e nume nemțesc sută la sută, nu-i austriac”, o întrerupe Lucia. Țița o aprobă și continuă să explice că tatăl Barbarei, recent născută atunci, dar „ca să aibă copilul certificat” a dus buletinul surorii ei. „Îți dai seama? Că ea a fost înscrisă Barbara ca prenume și Wuchinger cu numele de familie”, nu Lorich.
Undeva în cartier mai există încă una dintre acele comori ale moștenirii ghipterești: o harpă. Ea reprezintă unul dintre simbolurile lor – nu doar în sine, ci și ca respect față de neamul lor. Asta pentru că pe fiecare piatră funerară, la căpătâiul celor trecuți, există așa: nume, dată și o harpă care să-i distingă de restul locatarilor veșnici. Ea este prezentă indiferent dacă aceștia au fost depuși la Cimitirul de pe Calea Buziașului din Timișoara, cel din Deta ori în alte locuri din Banat – regiune din țară în care s-ar fi stabilit ghipterii în perioada inter- și postbelică. Doar aici și nu în altă parte.
Colonia Slavic, unde locuiește Țița, e o stradă în ziua de azi. Una curbată, care urmează curgerea Begăi și care se află fix înainte de pancarta ce taie „Timișoara” și cea care semnalizează intrarea într-o comună alipită, Ghiroda. Dacă mergi pe jos de la Țița în stânga vreo juma’ de kilometru pe Strada Canalul Bega, dai de patru duplexuri de-un etaj, superbe (în funcție de gust) și aproape identice, crem-pal, cu garduri din imitație de piatră, de zici că-s trase la xerox. Dacă n-ar fi mașinile negre SUV, cu logo-uri nemțești, să diferențieze de-un Fiat Bravo mic și gri parcat în fața unei case mult mai încolo, ai putea să juri că și oamenii care locuiesc în ele sunt trași la xerox. Dacă faci dreapta de la poarta Țiței și treci în așa-zisa „Ghiroda de dincolo de Bega”, dai de alte vile, care mai de care mai nouă. Dar măcar sunt diferite. Lumea alege să stea pe străzi cu nume de animale, precum Zimbrului, Fazanului sau Șoimului, abia asfaltate sau în curs de, în primul rând datorită proximității față de oraș, dar și pentru că dezvoltarea în Ghiroda, mai ales asta nouă, are loc în forță. Explicația bunăstării la nivel administrativ e simplă: Aeroportul Internațional „Traian Vuia”, care deservește Banatul, plătește tribut consiliului local al acestei comune.
La Țița însă nu dai de apă curentă. Noroc că-i o fântână publică chiar vizavi de casa ei.
CAPITOLUL III: ORIGINEA
Țița zice că ei se trag din sinti, din câte știe, de-aia nu s-au identificat vreodată ca romi. „Ar fi fost un râu în India, Sindi sau așa ceva, și cică de-acolo ne-ar veni numele rasei.” Sinti reprezintă un subgrup din familia popoarelor migratoare venite din India, din care fac parte și romii. Membrii acestui subgrup etnic se găsesc mai ales în Germania, Franța și Europa Centrală, așa cum îi identifică etnografii Elena Marushiakova și Vesselin Popov în „Historical and Ethnografic Background; Gypsies, Roma, Sinti”. Conform Enciclopediei Internaționale a Lingvisticii, publicată de Oxford Reference, subgrupul ar număra 200.000 de persoane în Europa. O lucrare publicată de Institutul pentru o Societate Deschisă estima că doar în Republica Federală Germană trăiau între 70.000 și 150.000 de romi și de sinti. O altă sursă, Refworld, estima în 2008 că o treime din romi sunt chiar din această ramură etnică a marii familii.
Dacă ar fi să-i plasăm temporal, sinti au sosit în Austria și Germania în Evul Mediu târziu, ca parte a migrației romilor din Subcontinentul Indian (conform Deutsche Welle), împărțindu-se în cele din urmă în două grupuri: Eftavagarja („cele șapte caravane”) și Estraxarja („din Austria”). Au ajuns în Germania înainte de 1540, afirmă autorii cărții The role of the Romanies: images and counter-images of ‘Gypsies’/Romanies in European cultures, Nicholas Saul și Susan Tebbutt. Cele două migrații au avut sorți diferite. Eftavagarja au ajuns în Franța și Portugalia, unde au devenit cunoscuți drept „manouches”. În Brazilia, li s-a atribuit termenul de „ciganos” (de la italianul „zingaro”). Estraxarja s-au stabilit în Italia și Europa Centrală și de Est, în principal în ceea ce sunt astăzi Croația, Slovenia, Ungaria, România, Republica Cehă și Slovacia, adoptând în cele din urmă diverse nume regionale, după cum consemnează Kristóf Szombati în The Revolt of the Provinces. Anti-Gypsism and Right-Wing Politics in Hungary. Așadar, nu se poate ști cu claritate din care călători se trag clanurile Wuchinger, Buchinger și Hauer. Dacă e să ne luăm după Lucia, Bianca și poveștile Țiței, ei ar proveni din Munții Pădurea Neagră – așadar, s-ar încadra ca descendenți ai caravanei venite și stabilite inițial în Germania.
În studiul Sosirea în Europa, din cadrul proiectului „Educația copiilor romi din Europa”, girat de Consiliul European, se descrie migrația romilor și a sinti din Imperiul Bizantin între secolele 14 și 16. Conform sursei, acest grup de pelerini se prezenta ca provenind din (regiunile actualmente grecești) Epir și din Peloponez, denumite colocvial în acele vremuri drept „Micul Egipt”. Astfel, se specula de către autorii mileniului trecut că așezământul Gyppe, situat lângă Methoni (greacă: Μεθώνη, italiană: Modone, venețiană: Modon), în peninsula peloponeziană, ar fi sursa de proveniență a romilor și a sinti. Prin urmare, acest „Mic Egipt” fusese confundat un timp, de către cronicari, cu adevăratul Egipt, adică țara aflată pe cursul fluviului Nil. Din cauza acestei erori, argumentează autorii lucrării, „termenul «egipteni» – cu diferitele lui variante, «gypsi», «gitani», «egipteri» – este folosit până în zilele noastre pentru a-i desemna pe romi”. Iar de la adaptarea termenului germanic „egipter” în românescul „ghipter” nu a mai fost decât un pas.
„Eeeeeeh, eu mă știu cu oamenii din Plopi de foarte, foarte mulți ani. Maică-mea e prietenă cu Țița și mă tot roagă s-o duc pe la ea, da’ n-am mașină”, îmi spune la telefon Mircea Barbu, jurnalistul rom de la Radio România Timișoara. Încă de pe vremurile-n care ieșeam de pe băncile liceului, el realiza emisiuni în limba romani pe postul public de radio despre îndeletnicirile persoanelor cu care împarte etnia. Mircea a auzit de ei și s-a dus prin anii ‘90 cu un reportofon pe bandă magnetică să înregistreze interviuri cu liderii comunității. Tot la Țița a ajuns, și la soțul încă-n viață. „Dar, știi, noi nu suntem romi.” La auzul acestei afirmații, jurnalistului i-a picat fața. Dar să fie atât de diferiți unii de alții? Să fie o încercare de a evita o stigmă nedorită? Sau o diferențiere care provine din migrația diferită a celor din subcontinentul indian în funcție de vremuri diferite? Și, la urma urmei – de ce harpa?
Țița mă primește în casa ei modestă, albă, unde are o masă, un aragaz pe butelie, ceva mobilă cu foto-amintiri și un pat subțire pe care-și petrece nopțile. „Pentru neamul nostru de ghipter, cum se spune, harpa a fost instrumentul cel mai bun și cel mai frumos și antic al nostru. Pe care ei îl făceau cu mâna lor”, își amintește ghipteroaica. Manufacturarea avea loc la mâna străbunicului lor din Gad – un sat timișean spre actuala graniță cu Serbia, cunoscut pe vremurile habsburgice drept Fodorhausen, denumiri folosite alternativ de bătrână. „Era la un kilometru unde stăteau ciurdașii. Știți ce-s ăia?”, la care dau din cap negativ. „Care aveau grijă de cai, de vaci, de grău.” „Noi toată vara umblam cu circul, și iarna era vreo singură casă, cred că cu vreo doișpe-treișpe căși ale lor. Țin minte că era o fântână cu un vălău de unde se adăpau animalele. Ei bine, iarna primeau din toate recoltele agricole: cucuruz cu căruța, grâu, cartofi și bani! Iar atunci străbunicul cânta la harpă. Mari muzicanți, copiii lor știu să cânte.” Un alt loc amintit de ea drept sală de concerte pentru ansamblul ghipteresc este la Resataurantul Padeș din Făget. „Acolo s-a stabilit familia lui.” Îl chema YaYa (Wuchinger) pe cel mai mare dintre cei trei frați, care se ocupa cu crearea instrumentelor de la zero. „Făceau zatele (n.r. – corzile) harpei pe-atunci din mațe de vițel spălate, lăsate la uscat pe timp de vară și învârtite bine la sfârșit.” De-acolo, susține Țița, ar veni acel „ton adevărat, nu ca acum – plasticuri”.
Riter sau Ritel era un alt frate harpist de care-și aduce amintei. El ar fi fost din Ungaria, ghipter unguresc. Erau ca un soi de frați vitregi, împărțind sângele doar cu un singur părinte. Dar îndeletnicirile și pasiunea pentru muzică i-au strâns mai tare decât relația de sânge. Și ei aveau harpa ca moștenire. Conform legendei orale, stră-străbunicii acestui trio fratern erau printre primii care s-au apucat. Și, în acele vremuri, ar fi fost lăutari atât de buni încât erau chemați pe la casele boierilor „sau chiar în castel, la rege”, după cum îmi predă Țița mitul care ar da un sens total devenirii harpei drept un simbol – ba mai mult, ca un soi de blazon heraldic al neamului lor de sinti.
CAPITOLUL IV: BÂLCIUL
„Duminică, 22 octombrie, între orele 11:00 și 19:00, așteptăm toți cetățenii să participe la Ziua Cartierului în Plopi. Vă invităm să ne bucurăm împreună de o zi spectaculoasă din care nu vor lipsi muzica și dansurile populare, zumba și activitățile pentru copii”, anunța cu tam-tam comunicatul Primăriei Municipiului Timișoara un eveniment pentru toți plopenii.
Acest 22 livrează o zi caldă, însorită de octombrie. Îi întâlnesc pe Bianca și pe Seba pe terenul de fotbal de vizavi de Școala Generală nr. 4, flancat de străzile Jules Vernes, Tata Oancea și General Magheru. Mă pun jos lângă un grup de femei rome care stau la taclale la câteva sute de metri de bâlciul organizat de autorități. Samira, blondă foc, se foiește în brațele lu’ maică-sa. Are doar vreo cinci-șase ani și nu vorbește. Îi e prea rușine. La fel și celelalte femei, care mă cam privesc cu scepticism. Îmi spun că au venit în Plopi ba de lângă Hunedoara, ba că alta e „nemțoaică de la Maramu’”.
Rogovina e printre cele mai vorbărețe dintre ele. Are 52 de ani și, la fel ca Esti, poartă o bluză înflorată cu trandafiri. Femeile mă iau un pic la mișto, dar râdem cu toții. Se simte că sunt ușor stânjenite să vorbească cu mine fără bărbați de față. Așa că „ce vă râdeți atâta?”, întreabă cea mai în vârstă. „Mai bine să râzi decât să plângi”, răspunde poznașă una dintre tinere. Îmi dau seama că trebuie să merg mai spre bâlci și să discut cu bărbații. Unu’ stă la coadă la mici. Alții stau cerc în jurul omului care pare cel mai respectat dintre ei. „El e primaru’, spune unul dintre ei. „Trăiască PSD-ul!”, îmi spune el. Râdem. „Nu suntem de la PSD, suntem de la presă”, îi explic omului. Dar cum apare și Seba cu aparatul lui cât un tun, se sparg care-ncotro.
„De la care presă sunteți?”, întreabă primaru’ care nu e primar. „De la un proiect câștigător al Capitalei Culturale”, îi răspund și-i detaliez cam ce vrem să facem. „A, păi, eu nu-s primar. Nici consilier. Dar ar trebui consilierii să facă pe-aici, că trotuare n-avem nimica, n-avem…” Omul își spune ofurile, și are dreptate. Plopiul este un cartier mărginaș al Timișoarei. Acum există două mijloace de transport – autobuzul 21 și Express 8 – care aici au capătul de linie. Acum vin mai des, cam din oră în oră, alternativ, dar când locuia Bianca pe-acolo era doar 21. „Pe-atunci, până prin 2009, era asfalt în cartier doar pe traseul autobuzului ăsta. Plus Strada Canal Bega.” Ea îmi mai povestește că n-aveau canalizare, ci fosă și fântână. Iar gazul nu venea prin țevi, ci era adus cu mașina sau cu căruciorul, în butelii. „Cu căruciorul mergeam toți și-l luam toți de la un magazin care nu era deschis conform unui orar, ci trebuia să mergi și să strigi la poartă. Și venea o persoană din familie și-ți deschidea, că mereu era cineva pe-acasă. Era pe lângă biserica catolică, parcă, care între timp s-a desființat.” Așadar, gaz, străzi și canalizare – pauză. Măcar curent era. Dar în Anul Domnului care a oferit Timișoarei, Vrezpremului și Elefsinei titlul de Capitală Culturală există toate aceste facilități. Însă tot au rămas în urmă față de zona centrală Capitalei, unde se instalează pepiniere supraetajate, turnee de volei pe plajă sau evenimente oficiale de deschidere și închidere.
În Plopi, măcar a ajuns un soi de bâlci semi plictisitor, cu mici, bere, clătite uriașe și DJ de muzică house foarte comercială. Așa că nu mai stăm după vreo zumba sau dans popular, ci o luăm prin cartier. „Străzi pentru comunitate”, laudă evenimentul unul dintre afișe, care indică orele acestuia, 15-19, și peste care stă scris cu markerul „Ateliere pentru copii: 11-14”. A fost amplasat cu câteva zile înainte pe o stradă din apropiere. Dar publicul e cam apatic. Mai degrabă adolescenții se duc pe teren, la un fotbal, o miuță, ceva. Continuăm la pas și ajungem la casa lui Esti și a lui Sandu. „Bună, e cineva?”, întrebăm de la poartă, cu un volum care să bată până-n curte. Liniște totală însă. Or fi pe-altundeva, cine știe? Trecem mai departe și oprim în fața uneia dintre cele mai impunătoare clădiri, pe care stă trufaș numele: „PALATU RAITAN”. În fața lui, două persoane de vârsta la care au nepoți își văd de treabă. Doamna și domnul Răitan își udă plantele dimprejurul casei impunătoare. Domnul e ocupat, însă bătrâna, îmbrăcată într-un tricou lejer, negru, cu picățele pastel, înțelege despre ce e vorba. „Ce casă frumoasă, maiestruoasă aveți! Cum e înăuntru?” „Doriți să intrați și să vedeți?”, întreabă femeia. O astfel de oportunitate, unică în viață, nu e de refuzat. Doamna Răitan ne explică de ce s-a înălțat atât de sus stabilimentul. Practic, ei au creat ditamai căsoaia pentru copii, dar aceștia au plecat și s-au stabilit peste Ocean. Ea e umplută doar cu ocazii foarte rare, iar durerea din această poveste se simte din cuvântarea mamei despre fiii rătăcitori.
„Pe vremea când stăteam acolo, familia Răitan era singura familie de romi din cartier. Erau foarte respectați și nu-i vedea nimeni ca fiind diferiți, la fel cum nu erau văzuți nici ghipterii. Casa aceea e acolo de când mă știu”, îmi povestește Bianca. Le mulțumim din suflet pentru primirea călduroasă. O luăm spre Colonia Slavic și tot la Țița ajungem.
Ea ne poftește pe scaunele de plastic sau nuiele. Lângă masă, are o butelie de gaz pe care o folosește drept suport pentru ligheanul în care spală vasele după înfruptările de vară. „Eu m-am născut în 1945. Fix pe 9 mai, când a fost «victoria»”, își începe ea povestea vieții. „Noi umblam la circ, și atunci mai venea poliția la noi – muzică, dansuri – și atunci întreba pe fiecare „Când v-ați născut?”. La care ea replica, cu mândrie: „Eu-s din ‘45, 9 mai. Sunt fata lu’ Ceaușescu și-a lu’ Stalin”. Bianca își aprinde o țigară. „Oriunde mă duc în Plopi, Sergiu m-a învățat să spun că-s fata lui și a lu’ Lucia.” Împreună cu Țița, își descarcă sufletele despre cei din familii care s-au dus. Ghipteroaica vorbește sacadat din cauza stării de sănătate, dar starea de sănătate psihică îi permite. Are o memorie brici și o voce groasă și sacadată. Asta nu o oprește să fumeze în continuare. Ca o doamnă.
CAPITOLUL V: TOCILARII
„Salut, tu ești Vili?”, întreb un tip în timp ce mă apropii timid de el. Stă lângă o mașinărie aparent ciudată, verde, cu o roată de câțiva țoli buni, legată la o pedală care se acționează din picior. Suntem în Badea Cârțan, o piață din cartierul timișorean Fabric – un teritoriu în care totul și nimic e de vânzare. La mica-nțelegere.
Vili are o cafă-n mână și-un Pall Mall în colțul gurii. „Spune!” Pentru că primesc confirmarea, îi explic tot proiectul ăsta cultural în care m-am angrenat. „Da, eu sunt!” Însă aflu că Vili din fața mea nu e Vili cel care a pornit tocilăria-n Cârțan, ci unul dintre copiii acelui Vili, Vili originalu’. „Numa’ că lui îi ziceau Vili bácsi.” Nea’ Vili, cum s-ar traduce din maghiară. „Cred că Vili vine de la Wilhelm”, îmi deschide mintea Bianca după ce ajung acasă. Dar, în scopul păstrării simplității, Vili va rămâne numele din poveste. La fel ca restul ghipterilor, e primitor, înțelegător și dornic să-mi povestească. Îl întreb de care Pall Mall fumează. Standard. Așa că revin la el în câteva minute cu un cadou și cu promisiunea că peste câteva zile îi voi da și de muncă.
Zis și făcut. Cu o căciulă-n cap care-l ferește de finalul lui noiembrie, tocilarul din Fabric îmi face o treabă bună cu câteva cuțite personale. Îi plătim, îi mulțumesc și-i promit că ne revedem cândva. A doua zi, onorez cu Seba fotografu’ și propunerea lui Sandu din iulie, de a-l vedea în acțiune, la locul de muncă.
Cum ziceam, Iosefin este acum o clădire cam un sfert, hai cât o treime din spațiul ocupat înainte de piața care-i purta numele. Dar măcar astăzi este supraetajată, pe două niveluri funcționale. La etajul 1, cum intri, urci scările, faci stânga-mprejur și treci de spațiul destinat coroanelor și coronițelor (preț: 25 de lei în sus), de ajungi deasupra porții de intrare, pe-o tablă de lemn stă scris cu vopsea așa:
„SANDU TOCILARU
ASCUT OBIECTE DE UZ CASNIC
FOARFECI
CUȚITE
MAȘINI DE TOCAT CARNE”, alături de orarul de luni până sâmbătă al lui Sandu și de desene ilustrative care descriu vizual aceste obiecte, așa cum a știut autorul afișului mai bine.
După balustradă, Sandu face literalmente scântei dintr-un obiect de asemenea natură. E îmbrăcat în halat bleu-marin, un pic mai deschis decât avea Esti, nevastă-sa, atunci când am cunoscut-o, și are o bască clasică, cu cozoroc în cap. E cărunt, dar abil. Clientul pe care-l deservește, în trening Adiddas de culoare aproape identică, stă cu brațele încrucișate în fața sa și se uită la felul în care ghipterul își face meseria aproape uitată și esoterică într-o lume în care un cuțit nou e doar la vreo 25 de lei distanță – deci cam cât o coroniță pentru a-l îngropa pe cel vechi. „Da’ voi unde stați?”, ne întreabă tocilarul. „În Timișoara”, îi răspund instinctiv, după care realizez stupidul din răspuns și continui așa, arâtând spre Seba: „Ăsta nu mai știu pe unde stă, iar eu stau în Dacia”. „Eu stau la colț”, zice fotograful. „Și cum de-ați venit la Plopi?”, întreabă maistorul, în timp ce mașinăria huruie metalic. „Păi ne-au spus Bianca și Lucia, și Sergiu despre voi și nu prea mai există meseria asta în Timișoara. Și, de fapt, prin lume”, după care-i amintesc când l-am vizitat acasă. Și adaug că nu prea are cine să o ducă mai departe. „Dumneavoastră sunteți printre ultimii care mai…” – dar fără s-apuc finalul întrebării, îmi spune despre Cârțan. „A, da, la Vili, am stat de vorbă și cu el. Da’ dumneavoastră sunteți printre cei mai experimentați și mai bătrâni, bănuiesc.” „Eu-s mai bătrân”, îmi spune el. „Io și cumnatu’-miu’. Da’ o murit. El lucra în Badea Cârțan”, face el referire la Vili care era Vili cel original. Vili bácsi. „Așa-și spunea el când era beat”, dezleagă cumnatu’ misterul lui Vili cel cu harpă la căpătâi acum. Tocilăria-n Iosefin e mai bună decât în Cârțan. Asta pentru că acolo, în afară de Vili, mai există încă „trei-patru la un loc”, după cum am văzut și după cum zice bine și Sandu.
„Eu fac asta ca să câștig o pâine, că nu am lucrat la stat”, spune bătrânul. „Asta am făcut majoritatea vieții?”. „Nu chiar – îmi recunoaște – dar asta am făcut la bătrânețe, că nu am mai putut să fac altceva. Eu am fost artist. Acrobat.” La fel ca Țița, Sandu s-a ocupat de meseria asta pe care o practicau și străbunicii. „Numa’ noi n-am făcut când eram tânăr. Eram artist, mergeam pe sate, pe la cămine culturale cu atestate de la un maistor din București.” În cadrul circului, rolul lui era să arunce „fetița în sus” și să țină de o scară cât vreo doi baschetbaliști, iar prin scara aia „venea cu capu-n jos, printre spițele alea, ca șarpele”. Sandu putea să stea și în mâini sau „câte trei țineam o persoană în mână, sus”. „Și-o mers așa o perioadă”, până când lumea nu mai venea la circ și la acrobați, cât la distracții de tip Luna Park, cum ar fi cu caruselul, căruia, în Banat, îi zice „ringhișpil”. Prin urmare, după ce s-a lăsat de artele cascadoriei, a pus mâna pe tocilă. O practică de vreo douăzeci-treizeci de ani, deci cam de pe când era Bianca era copil sau, hai, maximum adolescentă.
CAPITOLUL VI: SERBAREA
E decembrie, dar fără zăpadă. În sala de sport a Școlii Generale nr. 4 din Timișoara, doamna educatoare Delia Drăghici e îmbrăcată într-o rochie roșie și îi pregătește pe elevi pentru serbare. Activează în domeniu din 1989. A ajuns în Banat acum șapte ani, de pe lângă Corcova, dintr-o familie de profesori. Bunicii au fost educatori, iar părinții – tot pedagogi. Mama, profesoară de biologie, iar tatăl preda tehnică electronică atât la liceu, cât și la un club de copii. Îmi spune că e un pic emoționată, că e primul ei eveniment de acest soi, dar pare optimistă și zâmbește.
„Mai tușești?”, îl întreabă pe un copil firav și blond. „Puțin”, răspunde mama. Încet-încet, se creează un mix de persoane îmbrăcate destul de comun (blugi, geacă) și persoane în port tradițional rom. Decembrie a venit peste plopeni cu serbări, frig și o posibilitate ca Moșul să-și facă apariția și pe la școli sau grădinițe. E data de 15. Până la 15:52, apare un alt tușitor, de vârstă mai mică, care insistă să stea printre restul copiilor – mai precis, lângă Anais, o fată șatenă și cu cordeluță din care ies doi fulgi de nea, ca niște antene. „Mamă, câți suntem! Nici n-avem loc aici pe băncuțe”, remarcă unul din grupul tot mai numeros și mai vocal. Unul scoate o alună de nu-știu-unde. Eric, un blonduț gelat, se uită în gol, cu mâinile la spate. Mai scoate un zâmbet doar când zâmbește și Tudi, colegul cu dinții câș. Doamna în roșu se apleacă la unul dintre ei. „Ai emoții?”, îl întreabă, apoi îl încurajează c-o să iasă bine. „Uite, seamănă pe taică-su’”, se bucură copiii cu ocazia apariției uneia dintre ultimii veniți, dar în centrul atenției tot mezina Caro este.
Iar apoi urmează serbarea în sine. Cântece precum „Săniuța fuge”, „Moș Crăciun cu plete dalbe” sau „Dom’, dom’, să-nălțăm” sunt hituri tradiționale la astfel de manifestări din ciclul pre-primar de educație, nelipsite nici cu acest prilej. Printre ele, omuleții își recită poeziile. Fiecare cum știe și cum poate, unii mai hotărât și mai tare, alții încurajați și ajutați de educatoare. Colectivul de 13 cântă și „La mulți ani!” pentru ei înșiși, cu dorința ca 2024 să le aducă noroc și succes. „Iar acum, ia să vedem dacă am fost cuminți și vine Moșu’!” e replica de clișeu după aproape orice serbare.
„De unde vine Moșu’?”, întreabă personajul spre care toate privirile sunt ațintite. Copiii își încearcă norocul: „De la Polul Nord! Din țara zăpezilor!”. E de ajuns ca acesta să insiste. „Dintr-o țară numită La…”, moment în care erupe, la unison, un cor convins de voci: „La Polul Nord!”. La Polul Nord, dar în partea aproximativ opusă trăiește un grup etnic care își rezolvă conflictele în mod asemănător cu triburile documentate de Bonta, printr-un cântec-duel și refacerea legăturilor sociale.
CAPITOLUL VII: SOARELE
Deja e 2024, în prima treime de ianuarie. Dar e cu soare și peste zero Celsius, așa că topeala e un semn prematur de venire a primăverii. Capitala Culturală a Europei a trecut, dar Vili e, din fericire, tot la muncă. Eram stresat că e trecut de 12 și poate nu-l mai prind. Într-adevăr, ajuns lângă tocila lui, nu-i nimeni. Dar o voce îmi taie dezamăgirea din stânga, și-l văd cum vine printre tarabele pieței c-un braț de crengi de brad. Îl ajută pe-un amic să le încarce într-o dubă și apoi revine la post.
„La mulți ani, Vili! Cum îți merge?” Își aprinde o țigară. „Uite, tot pe-aici”, zice zâmbitor, dar continuă să mi se confeseze că „nu prea bine, că o verișoară primară a murit ieri, cam la 65 de ani”. Dar nu se știe de ce, că nici măcar verișorii nu se așteptau. „Îmi pare rău, condoleanțe! Să știi că și mie bunica, de a trebuit să merg până la București ca s-o îngropăm, cu mătușă-mea și celelalte neamuri, chiar după Revelion”, încerc să-l consolez.
Asta-i viața. Mai și mori.
Așa că încercăm să-i dăm înainte în ciuda doliului, iar eu scot trei cuțite și două foarfece din ghiozdan, împachetate de maică-mea în staniol și pungă, că trebuia să i le ascut de vreo două luni, sau cine mai știe. Cert e că trebuie să i le duc rezolvate în curând, că altfel e bai. În timp ce Vili își face meseria profesionist și cu toate discuțiile precedente despre moarte, îmi amintesc să-l întreb de ce fiecare ghipter trecut și îngropat în cimitirul din Plopi are o harpă cioplită pe piatra de veci. Îmi spune că un străbun de-al lui cânta la acest instrument. Era atât de bun, că l-au luat ăia de-atunci în filarmonica Operei Române din Timișoara. Evident, acel bunic nu știa să cânte după note. „Harpa era, cum să zic, model din ăla vechi. A fost cumpărată, cum era înainte, de la niște moștenitori de boieri, cum ar veni.” Din câte știam, această harpă amintită de Vili, după care s-a creat imitația pe care a văzut-o Bianca când s-a dus prin Plopi, ar fi rămas în clădirea operei. Însă Vili îmi spulberă această informație. Spune că aceasta, originala, a rămas la o rudă de-ale lui din Banat. La urma urmei, lucruri de genul ăsta nu se dau, vând sau pierd. Se păzesc cu sfințenie de degradare, profitori sau hoți. Pe cât posibil.
Un vecin cu două tarabe mai încolo vede că dialogăm și se apropie să-l laude pe tocilar. Robi e zâmbitor și tânăr, cu dinții aproape perfecți, și a preluat Florăria Emma, aflată pe aceeași latură vestică a pieței de la mama lui. O perioadă ea a fost la gardienii publici, adică un soi de echivalent al instituției polițiilor locale de astăzi. Dar tot la flori a revenit. O fi pentru că e mereu mai frumos să oferi o floare decât să dai un baston, presupun eu. Nu știu. Cert e că îi iau un buchet Dianei, că și-așa a fost recent ziua ei. Vili își termină treaba, așa că-i mulțumesc frumos și îi achit pentru treaba bine făcută. Plec, dar nu înainte să-i promit că data viitoare trec iar c-un Pall Mall și-o vorbă. Iar maică-mea sigur se va bucura de niște cuțite și foarfeci ca noi, dar totuși vechi, transmise din generație în generație, la fel ca arta tocilăriei sau ca mersul cu circul, care azi înseamnă instalatul de carusel.
Fotografii de Seba Tătaru și Vlad-Marko Tollea
* Numele unor personaje au fost schimbate la solicitarea acestora.
Acest articol a fost realizat prin finanțarea Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Creația nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul ei sau de modul în care poate fi folosită.
