Jackass la bord de Aro 244: Gioco di Mano și tumbe în Slujba Securităţii Statului
24 noiembrie 2022
de Ștefan Tiron
Pot sa zic ca am avut parte de un senviș savuros – ţinând cont că deja din 1970 bunicul sudor și bunica taxatoare de bilete aveau de-o parte și de alta a grădinii de la țară, din vestitul sat Cornu, doi generali de Securitate.
Pe atunci, satul de pe Valea Prahovei nu era vestit. Adrian Năstase nu începuse încă să crească găini pestriţe, după care ne fugeau mie și verilor mei ochii – ce vrei, erau altceva decât puii de Avicola sau ăia umflati cu hormoni americani! Practic, acest senviș era format din doi generali de securitate refugiaţi la aer curat, prune, câini-lup și iarbă verde. Poate că ăsta e motivul pentru care n-o să spun chiar prostii când o să vă povestesc mai jos câte ceva despre Gioco di Mano, culegerea de poezii semnată de personajul colectiv fictiv Radu Demetriades, apărută la Editura Dezarticulat, și jocul de societate Gioco di Zaro, care stă să apară la aceeași editură, acest misterios grup de interese diverse.
Despre unul dintre generali știu mai puține; despre celălalt, un pic mai mult, pentru că urmaşii lui sunt încă gard în gard cu mine. Nu prea îi văd, pentru că nu am nici un geam înspre ei. Despre unul, știu că avea o ladă frigorifică mare și plină și că era tare spurcat la gură. Mare bețivan, nu știa engleză, dar și-a trimis copii la studii în America (nu de Sud) încă de prin anii ‘70 sau ‘80 și, ca unul dintre ăștia întorși la vatră, ar fi fost implicat în „Afacerea Țigareta”. Mai apoi, am auzit că omul nostru s-a ocupat de echipamentele de scanare de la aeroport. Celălalt și-a vândut terenul și dus a fost.
Nu văd de ce aș mai racorda Gioco di Mano la ce s-a spus deja în presa online – că e imaginea „tipologică a securistului oportunist, care s-a adaptat, solar și cameleonic, la toate schimbările istorice” (Mihnea Bâlici pentru Scena9); sau că ar fi una upgradată în plin realism capitalism printr-un dezvoltaționismwave ceaușist tropicalia sau developmentwave exotica memetic care „temperează nostalgia” (Alin Răuțoiu pe spectrul.ro) sau care o alterează dibace și plin de şagă calculată; sau, mai precis, „Ostalgia” cu care se dă deseori peste nas perdanților istorici sau celor care își cumpără bibelouri leniniste de la talciocul din Valea Cascadelor și insigne de la Târgul Muzeului Militar, de Ziua Forțelor Armate.
Scurt compendiu de Ostalgie și Tranzitologie
O „Ostalgia” = „Estalgia” care a fost pusă la sertar sau vândută bucată cu bucată de zid pictat în picăţele roz „graffiti original”, cu certificat de autenticitate atașat, așa cum au făcut-o de zor nemții după o reunificare nereuşită, care s-a soldat cu o eficientizare rapidă sub mâna Treuhandanstalt-ului (pe scurt, „treuhand” egal „mână de încredere”), instituție pop-up de mucava a cărei funcție a fost sa facă liberalizarea și privatizarea întregului bun obștesc public de stat DDR cât ai zice pește și fără prea multă tura-vura, după cum se poate vedea în Das Erbe der Treuhand, un documentar ZDF din 2019, scris și regizat de Heike Nelsen şi Florian Hartung. Instituție al cărei șef, Detlev Karsten Rohwedder, fusese asasinat pasămite de către un presupus terorist RAF pe data de 1 aprilie 1991, ca să fie rapid succedat de către Birgit Breuel, politiciană CDU care şi-a căpătat rapid un renume la fel de bun ca Margaret Thatcher în cei 15 ani de conducere conservatoare. Asta cam la un an după ce Doamna de Fier Forjat din combinatele desființate de acasă își lua catrafusele, falsificând încă una din prezicerile lui William Rees-Mogg, care i-ar fi ghicit realegerea. Rees-Mogg era ghicitor de curte veche, cunoscut mai curând ca precursor – împreună cu capitalistul venture James Dale Davidson – al Manualului Tancului, versiunea 1997 a antreprenorilor de pretutindeni: Individul Suveran: Cum să supraviețuiești prăbușirii statului social, carte de căpătâi, se pare, pentru Peter Thiel (și altii), care i-a şi scris o prefață la noua ediție.
Să nu uităm că 1991 a fost anul Puciului Vodka falit, după care s-a dat drumul terapiei de șoc neoliberale, cea care urma, conform predicţiilor, să nască societatea succesului numai cu forcepsul şi numai din suferința cetățenilor de rând, pe ritmuri de dans cu Elțîn pilit, cu disponibilizări în masă, cu sărăcie peste noapte și cu cea mai rapidă scădere a speranței de viață din orice țară pe timp de pace. Condiții optime, de altfel, pentru consolidarea oligarhiei de mai apoi și pentru tot ce a urmat.
Astfel, dintr-o „lună de miere” nouăzecistă de scurtă durată se va ajunge la un divorţ cu catrafusele puse la mezat, care s-a lăsat cel mult cu safariuri de Trabant-uri revopsite prin Berlin și vizite prin temnițele represiunii comuniste pentru foștii vestici cu putere de cumpărare, cum sugera criticul ideologiei tranzitologice, Boris Buden. Și cu asta am cam încheiat această telescopare.
Agenți spațio-temporali
Revenind la Radu Demetriades și „atenția față de inovațiile formale artistice pare să fie un mod de a înțelege ceea ce urmează” (Bogdan Popa în Observator Cultural) – aș zice că e forțată separarea netă dintre „securistul-socialist-mafiot” și presentimentul catastrofismului iminent, cu masca la purtător și pacient zero receptor de „anxietăți centrale ale lumii din jurul nostru”. În Gioco di Mano desfacem un loz în plic necâştigător pentru marea majoritate – din 1989 încoace. Astăzi poți paria pe dezastre la fiecare casă de pariuri și loterie mai acătării, iar Radu Demetriades poate să joace acolo acel Gioco di Mano, dar nu pentru că e autorul omniscient care le-a trăit, băut, fumat și văzut pe toate, nu pentru că e boss level hiperalergenic mașinisto-machist, ci pentru că e și cel care a împărțit pastile de iod atunci când a aflat că o să fie trimis să se bronzeze la salonul de bronzaj al războiului atomic iminent, infiltrând verzii care protestau în serialul german Dark din 2017 ca un bun agent spațio-temporal care tot încearcă, mai în glumă, mai în serios, să schimbe probabilități, outcomes, rezultante, pariuri istorice, rupând lanțuri cauzale cu bias în favoarea țărilor din nucleul capitalist, care, mioape, tind să vadă un singur sfârșit al istoriei şi un singur sfârşit al lumii, adică al lumii lor, nebâgând în seamă faptul că apocalipsa deja a avut loc pentru mulţi alții, precum indigenii tasmanieni de care amintea H. G. Wells în Războiul Lumilor.
De ce nu putem presupune că Radu Demetriades era prieten cu Vasili Aleksandrovici Arhipov, ofițerul sovietic de pe submarinul B-59 care oprește lansarea torpilei și împiedică conflagrația mondială? Poate asta e menirea lui, din balconul dărăpănat, dar colorat din Habana. Printre cutii goale de melasă din trestie de zahăr transformate în adevărate grădini urbane (nu alea care mijesc pe zgârie-norii din centrele financiare), îl văd cum se reculege fumând trabucuri și numărând sfârșituri de lume: cu inundații și furtuni, cu și fără contrarevoluţie, cu și fără inflație, cu și fără pandemie, cu baroni imobiliari, delir oligarhic și tech-bro patriarhal zburat în Cosmos, cu milioane de followers şi fără, cu naufragiați și năpăstuiți aruncați pe plajele Mediteranei, un pic mai jos de Festivalul de la Cannes și cazinourile din Monaco.
E Radu Demetriades rudă bună cu Netochka Nezvanova?
Pentru că alții i-au făcut deja „Dosariada” binemeritată lui Radu Demetriades și a lui Gioco di Mano într-un context specific fitrat de autotune, trap RO 2020s și melodii pe telefon în parcările din spatele blocurilor, eu o să mă rezum la a-i face portretul-robot colectiv al pseudonimelor, al testelor captcha-ului – ești sau nu ești robotnik roşu? – și al identității colective multiple în epoca furtului de identitate și aproprierii culturale. Nu trebuie să îi găsim o menire viitoare după dezastru sau să îi facem o biografie declasificată, pentru că el, din proprie inițiativă și nesilit de nimeni, pe conturi de TW și, iată!, în publicații de poezie își declasifică ludic, desecretizând continuu, orgiile, excesele și tumbele. Lacunele biografiei lui secrete pot fi completate de fiecare acum. Identitatea lui e aia proteică a falsului în acte, a pseudonimelor și a numelor sub acoperire, dar și, mai mult, a acționismelor și şotiilor deturnării neosituaționiste, de timpuriu comună netartistelor și hacktivistelor notorii, precum programatoarea Netochka Nezvanova, numită în 2002 de revista Salon drept „cea mai înfricoșătoare femeie de pe Internet”.
Radu Demetriades nu e înfricoșător, pentru că e o rudă mai căruntă, bărboasă a Netochkăi N., fără să adopte limbajul ei sacadat și hipertehnologic neiertător-mușcător- inflamator; dar la o privire mai atentă pare tot o „entitate”, o emanație a Netului și a „conspiritualității”, care e spirituală numai în sensul de a fi plină de ghionturi, poante nesărate și usturătoare. Și el, și NN ne fac să înțelegem mai bine de ce în economia de piață a atenției și neatenţiei, îmbinată cu volatilitatea zilnică globală și excitabilitatea hiperactivă, suntem predispuși să credem mai curând în „bad actors”, sosii false și vecinii sataniști din Rosemary’s Baby decât în copiii și tinerii sfârșitului de lume care a avut deja loc, sătui de promisiuni deşarte și de amânarea tranziției verzi şi parcă oricând gata de prank-uri disperate.
Era Netochka o conspirație est-europeană? Era ea o artistă din Noua Zeelandă sau o muziciană islandeză? Speculațiile n-aveau sfârșit; și ea însăși era menită să suscite speculații, pentru că ele o hrănesc și ne hrănesc.
Apocrifele SRI din Deșertul Realului
La fel, Demetriades poate fi un bot obraznic care refuză să își șteargă urmele, să dispară undeva în cloud la pensia digitală de la Călimăneştiul balneo-Discordului. În loc să fie demascat, el e stimulat parcă din acele documente și dezvăluiri senzaționale – apocrife mirobolante lansate de SRI (spune o legendă) prin 2000, cu listarea sectelor de boschetari sataniști veniți, bineînțeles, de peste Prut. Înainte de „sataniştii care ne conduc”, post-truth și meme magick, întâlnisem un grup de tineri liceeni care filmau prin Parcul Tineretului din Bucuresti, mari fani de Troma Entertainment și filme trash, fel de fel de prank-uri și seriale no budget (Saga lui Barbula) cu soldați romani în șlapi și slipi și mumii îmbrăcate în hârtie igienică. Tot ei se semnau și preluau nume conspirative (după erezia aftartodochetistă, din gr. „apthartos”, adică „nestricăcios”, și „dokesis” – „asemănare”) și nume de trupe de metal (Boschetalica) exact din acele documente presupuse SRI, care acum serveau inexorabil drept blueprint contraculturii locale gata să se identifice cu cele mai notorii și paranoide viziuni.
Demetriades aproape că vrea să sune ca un program făcut pe măsura interlocutorilor lui posibili și imposibili, când volubil, când mordant, când pe plajă în Libia anilor ‘80, când avuncular, plin de înțelepciuni, arte marțiale dialectice, dar și boacăne animate de un aer viral cu „pepeni chinezești la subraț” – veșnica persiflare a ecosocialistului acuzat că e verde pe dinafară și roșu la interior.
Dacă NN era coderitză de groază, spaima listelor de discuții, teroarea artiștilor bazaţi, cu suprataxe pentru orice client american al softului NATO.0+55 folosit la performanceuri live și vândut de ea lor, se știe că numele ei face trimitere la personajul lui Dostoievski, tradus prin „Nimeni-al-lui-Nimănui”. Aici l-aș adăuga și pe Luther Blissett, care ne demonstrează la rândul lui că identităţile astea sunt de împrumut într-o epocă în care pe TW iţi poţi cumpăra autentificarea şi numele au devenit de mult mărci protejate și înregistrate, iar brandurile sunt rebotezate în niveluri meta.
Dacă Radu Demetriades este securistul postironic lăsat la liber, atunci Luther Blissett este „pop starul și fotbalistul lăsat la liber” pentru oricine poftește și vrea să ducă mai departe practica culture jamming-ului și tactical media-ului fractal. Prezența „agenturilor străine” nu poate fi materie primă doar pentru cărțile prolificului Pavel Coruț, ci este și parte integrantă din irealitatea online – loc în care NSA coexistă cu whistleblower-ii, cu fricile unui nou război fierbinte și cu o lume unde SF-ul, după cum spunea Neil Gaiman în introducerea ediției aniversare a romanului Synners de Pat Cadigan, este mai curând J. G. Ballard și P. K. Dick, nu Asimov sau Heinlein, cum credeau ăia bătrăni.
Gioco și Marele Joc
Imaginea securistului în mentalul românesc este imaginea ţâncului orfan preluat de la orfelinatele lui Ceaușescu, crescut la sânul statului, spălat pe creier, răsfăţat și transformat în unealta brutală a sistemului represiv. Aș zice că imaginea asta neaoşă trebuie transpusă într-un context global un pic mai larg, ca parte dintr-o intrigă în mai multe sezoane de Netflix, mai curând transnațională și geopolitică, jucată pe tot parcursul secolului XIX și XX (și, supriza surprizelor, în secolul XXI!) între marile puteri coloniale în căutare de resurse brute, piețe de desfacere și sfere de influencereală imperialistă.
„Jocul” – acest Gioco italienizant, aproape neomachiavellic – este un eufemism care își lasă amprenta asupra prezentului istoric, dar care s-a jucat din perioada de glorie a Imperialismului Britanic Circumplanetar, directul străbun al lui Pax Americana și urmaşul lui Pax Hispanica („Imperiul unde nu apune niciodată Soarele”), aflat pe atunci în dispută cu Imperiul Țarist pentru inima Asiei: pivotul și nucleul planetar cu rutele lui comerciale modelate de sinapsele și calcifierile traficului internațional. Pe vremea aia, China și India formau doar piesele acestui joc, „joc” care trebuia să explice, printr-o ficţiune imperială, joaca geostrategică băieţească de întrecere masculină pretinzând reguli universale și fair-play ca la un meci amical, dar care vroia să transforme Asia într-o simplă partidă în remiză.
Deci, pe de-o parte, acest joc era înțeles ca teren concret de joc – moment în care terenul de cricket devine jocul imperial preferenţial exportat peste tot (înainte de fotbal), trasând perimetrul-incintă în jurul căruia armata în redingotă stacojie imperială își ridica barăcile pe terenul nou ocupat. Acest „joc” deschis geopolitic „invită” participanţi de pretutindeni, inclusiv acei soldiers of fortune, mercenarii epocii, care își încearcă norocul peste tot, doborând guverne, visând să se instaureze ca regi și rajahi interimari. Marele Joc e jucat pe nenumărate fronturi și zone de conflict, deseori în țări limitrofe, terenuri de proxy war sau buffer zones precum Afganistanul – locul „celui mai lung război din istorie”, cum zicea un documentar american recent, lansat în 2020 și numit chiar așa.
Pe de alta, deja din secolul XIX nu era o joacă de copii, ci „Marele Joc”, populat însă de copii securişti, de mici spioni precum Kim, personaj creat de Rudyard Kipling, autor care ne-a încântat copilăria cu Cartea Junglei. Kim este prototipul copilului agent special – trăit printre localnici și orfelin, deseori provenit din păturile sărace ale imperiului, locuri de adâncă colonizare internă precum Scoția și Irlanda. În varianta de sfârșit de secol XIX, acest personaj fictiv ideal de subiect colonial se disimulează cel mai bine când este lăsat de capul lui, trăind pe străzi și vorbind toate limbile locale, capabil să poată urmări și folosi toate informațiile culese din zvonuri, spionând facţiuni, folosindu-se de animozităţi interetnice și interreligioase, prevenind pasămite orice disensiune și urmă de revoltă contra Coroanei.
Apatrizi și clandestini
Eu vă recomand să citiți Gioco di Mano pe balcon și să jucați Gioco di Zaro cu colegii de scârbici, dar back to back cu o nouă carte de istorie globală a antiimperialismului, scrisă de Tim Harper și publicată în 2020: Uderground Asia: Global Revolutionaries and the Assault on Empire. Ceau una cu alta? Asta nu știu, urmează să vedeți voi.
Pentru mine, asta a fost cartea anului, mai trepidantă decât orice film de acțiune, roman polițist, intrigă cu agenți secreți, politişti și securişti din capul nostru al tuturor. Nu zic că este o carte impecabilă, dat fiind faptul că autorul ei nu vorbește multe din limbile protagoniștilor (cum recunoaște el însuşi în prefaţă), dar ce încearcă ea este să suprindă felul în care, din Calcutta în Bombay și Batavia, din Hanoi în Shanghai, proscrişii și exilaţii noneuropeni din toate culturile ocupate și teritoriile exploatate și din toate colţurile continentului asiatic dezvoltă o conștiință comună solidară, citesc Jules Verne și H. G. Wells și se axează pe distrugerea imperiilor. Clar, este vorba despre mijloace subversive de ocazie, de nume conspirative, de tertipuri cizelate de un joc deja eminamente internațional extrem de inegal, în care avantajele par să fie mai întâi de partea țărilor coloniale și represiunii nemiloase. E important de înțeles că aceşti subversivi sunt deseori activ „imaginaţi” de serviciile secrete imperiale, de manualele de contrainsurgenţă și de agenţii care tind să genereze la rândul lor un fel de personaje colective, revoluţionari bidimensionali de tip pulp, de comics, figuri sinistre care întruchipează pentru publicul larg oripilat de acasă ameninţarea reprezentată de „eternul Oriental” subversiv, de acestă alteritate fără chip, robotică, voit insidioasă și greu de înregistrat. Panica „invaziei” supuşilor de altădată, a conspirației galbene, maronii și negre are desigur un ecou în actuala teză rasistă a „înlocuirii populaționale”. Cert e că de cele mai multe ori era vorba de o conspirație a femeilor de serviciu, a culegătorilor de pe plantațiile de ceai și cauciuc, a salahorilor și a coolie-lor din porturi, a bucătarilor, a bonelor și spălătorilor de rufe. Cu toate astea, această „amenințare” imaginară capătă corp şi devine scuza perfectă pentru dezvoltarea unor noi sisteme de identificare, repertoriere, catalogare biometrică a subalternilor brusc ameninţători şi nonserviabili care trăiau prin toate capitalele și metropolele marilor puteri. Urmăriți și hăituiţi de forțele represiunii coloniale, obligați să se folosească de toate tertipurile, ajutați de noile tehnologii ale începutului de secol XX, vietnamezii, chinezii, indienii, indonezienii și alte popoare prietene ajung să ţeasă o rețea vastă clandestină, utilizând identităţi colective, nume false, pașapoarte contrafăcute, călătorind ca pasageri ilegali și bucătari de ocazie în scopuri liberatoare.
Înțepătura viespii roșii
Atât imaginea cinematică a teroristului cameleonic apatrid cernut prin Cortina de Fier, cât și cea a agentului securist sub acoperire, scufundat în existența consumeristă și capitalistă vestică, însă funcțional și imprevizibil când e vorba să împiedice Marile Jocuri ale momentului, este explorată şi de Oliver Assayas în miniserialul francezo-german Carlos (2010) și, mai apoi, în The Wasp Network (2019). Nu știu pe nimeni în afară de Assayas care să fie în stare să transforme viața lui Carlos Șacalul aka Ilich Ramirez Sánchez, una dintre cele mai iconice, mai controversate și mercenare figuri ale Războiului Rece, figura cult a epocii, într-un fel de Jackass care folosește totul, dar absolut totul în interes personal printr-o golăneală şi bravadă fără limite, aproape tot timpul greu de privit. El e acasă în România lui Ceauşescu și Libia lui Ghadafi, și este în stare să își arunce în aer orice punte ca să scape de urmăritori, inclusiv să se zvârcolească cu cancer la coaie pe o saltea împuțită din Sudan, într-un declin fizic și fiziologic în sincron aproape perfect cu transformările din jur și dărâmarea Zidului Berlinului.
The Wasp Network este La Red Avispa, o rețea cubaneză procastristă de exilați care sunt agenți sub acoperire (de fapt, nu știm asta niciodată) și care joacă rolul azilanților politic ca să poată infiltra asociaţiile anticastriste ce plănuiesc sabotarea industriei turismului cubanez şi, sub îndrumarea CIA, asasinarea lui Castro. Serialul nu numai că este un absolut și minuțios portret al epocii și luptei ideologice, dar exemplifică perfect mizele perioadei și cât de ușor le este agenților sub acoperire socialişti să inflitreze lifestyle-ul capitalist consumerist: un Rolex, haine scumpe, o soție trofeu, o casă de lux și relații cu familii influente.
Artele Marţiale Dialectice
Cred că Radu Demetriades nu este doar un trickster vulgar și un agent provocator greu de plasat și clasat (sau declasat), ci mai degrabă un provocator implicat în miezul problemei şi în inima momentului. Este un tricheur greu de ignorat – pentru că are ceva tragicomic, aproape de Cascadorii Râsu-Plânsului; nu este doar un escapist artist, ci, mai important, un escape artist care dovedeşte o formă de realism social (realism socialist?) în epoca lui Trump și Orban. El intensifică momentul ăsta care poate fi trăit și făcut trăibil mai curând ca o exagerare decerebrată, ca ‘şto bezmetic şi serie de tumbe absurdist-coţcăreşti.
Într-adevăr, tind aici sa zic că Gioco di Mano nu induce acea ostranenie (остранение) aşa cum este formulată de formalistul rus Victor Shklovki și asociată, într-o variantă modificată, poetului și dramaturgului german Bertold Brecht. În locul acelui efect de defamiliarizare progresivă și înstrăinare cognitivă a familiarului ştiut, distorsionat de distanța dintre limbajul poetic și cel vorbit, survine o imersiune în bazinul de acumulare tulbure al lui Radu Demetriades. El nu face satiră, aşa cum pare la prima vedere, pentru că este clar că trăim vremuri în care satira a devenit imposibilă, pentru că orice am vehicula, oricât de exagerat, oricât de aberant și exasperant, poți paria că mâine e deja pus în practică de vreun politician etnopopulist sau nativist local. Tumbele verbale executate în Gioco di Mano au o anumită afinitate cu ceea ce teoreticianul de film Scott Richmond vede şi în cascadoriile Jackass şi în filmul de avangardă, oricât de diferite ni se par acestea ca factură.
Demetriades adoptă un fel de „prosteală critică”, de rostogolire abruptă care nu amortizează picajul, ci ne face participanți și părtaşi – vrem, nu vrem – la aterizarea forţată. În loc de distanţă critică, suntem interpelaţi într-o zeflemea ciuruită de ambivalenţe, fără vestă antiglonţ de atac la persoană, care ne dă brânci într-o actiune improbabilă și absolut debilă, care, cum spune Richmond citându-i pe Walter Benjamin şi Roger Caillois, „destabilizează întâlnirea cu alteritatea” (Richmond 2011). Pe o notă personală – singura mea menţiune pe imdb.com este o foarte scurtă participare în Chuck Norris vs Communism, documentar aproape mockumentar din 2015, regizat de Ilinca Călugăreanu, în care este abordată tema consumerismului socialist, a pieţei negre de casete VHS, a traducerilor de Irina Nistor și zona gri în care proliferau copiile ilegale, furaciunile și acel Scarface menționat în Gioco di Mano.
Citind Gioco di Mano, văd altfel acum lucrurile, pentru că nu Chuck Norris e de menţionat aș zice azi, oricât de cringe si de importantă a fost imaginea lui bombastic-ridicolă pentru memetica globală sau constituţia masculinismului local pre- şi postdecembrist, ci mai curând imaginea cascadorului – cea a lui Jackie Chan (Ciki Cean, în varianta loco). Este de urmărit şi pe viitor exercitarea Artelor Marțiale Dialectice, de abil luptător anticolonial, agent învineţit, sărit prin geam, ieşit neteafăr din nenumărate păruieli prin Cortina de Bambus, descurcăreţ si plin de dume demente, care însă ştie să o încaseze de fiecare dată. El e poate acel agent eminamente estic care face totul în ritm de gaguri și picaje pe viu în derizoriu, perfect calculate şi fără duble, folosind tot ce are la îndemână, tratând situţia de permacriză ca pe un Raid vărgat.
Elvisceau, dank memes si iconicitate pop
Regăsesc acest reflex al „prostelii critice” şi în lucrarea „Elvisceau” (2004) a artistului Istvan Laszlo, asociat în perioada aceea grupului SUPERNOVA, alături de Cristian Pogăcean și Cristian Muresan, și în expoziția Art for the Masses.
Lucrarea prezintă un colaj pe cât de inocuu, pe atât de absurd şi imposibil de eliminat din creier, propriu atât memelor dank, cât și deep fake-ului actual. Poate că azi, când poți să îi pui pe Obama sau Putin, sau Biden sau Xi, sau Deleuze să zică orice printr-un algoritm din ce în ce mai abil și exersat pe pornoșaguri fake cu staruri simulate, nu înseamnă mare lucru. Ţin însă minte că atunci m-a marcat profund Elvisceau când m-a privit; și nici nu mai ştiu dacă era jocul de priviri, completa potrivire sau completa nepotrivire, între chitara, zâmbetul cuceritor al lui Ceașcă, comercialismul neruşinat și muzica de Blue Hawaii pe sunete de steel guitar pe care am început să le aud atunci în surdină.
Da, contează câte discuri vinzi si câte vizite de prietenie faci peste hotare. Fuziunea dintre doi idoli aflați parcă la antipozi îngemănează culte ale personalității care nu vin doar din lagărul socialist, aşa cum am învăţat, ci mai ales din inima industriei media, adulate si adorate de milioane de fane și fani; și aici trebuie sa mă gândesc la spectacolul din 2018 al lui Mihai Lukács, văzut la Macaz, cu scenografia Iuliei Toma, în care Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Ceaşcă își împart o canapea și prime time-ul la TV într-un talk-show blink-blink greu de refuzat.
Elvisceau îl face pe Ceaşcă personaj de Black Lodge din Twin Peaks sau de 1950s revival, perioadă aflată sub spectrul atomic, al transferului de tehnologie atomică prin „spioni atomici” maziliţi, care au diseminat ilicit tehnologia nucleară în scopul echilibrului termonuclear. E perioada actorilor de pe liste negre mccarthyste, perioada de cea mai mare vitalitate capitalistă și de încercuire pop prin icon-uri rock’n roll menite sa decontracteze, maseze și seducă dușmanul ideologic crispat. Fuziunea este tot atât de tragicomică pentru că produce acea sincronicitate discordantă şi brutală în numele căreia Radu Demetriades face poezie și dă cu zarul, rememorând memorii implantate ca în Total Recall chiar din primele poezii Gioco di Mano, frizând familiaritatea mai curând cu antifiguri ale flower power-ului precum Charles Manson, care servesc drept sinistru reper obligatoriu unor trupe de tipul Sonic Youth, dar care induc mişcării hippie în curbă Bell descendentă spasme și revoluţii culturale nechemate.
Dacă pluteşte un aer de bromance nesperat și alternate history revizionist, el îmbină de minune darkside contracultural din anii ‘60, senzaționalism ieftin cu internaționalism fugitiv, mişmaşuri făcute cu mare stil şi franjuri de low culture local. Și asta pentru că atât Radu Demetriades, cât și Elvisceau recunosc actualitatea virajului înspre iconicitate, înspre culte online menite să fie dinamitate sau cel puţin menite să fie AI-cooptabile, deghizând activ influenceri și staruri media cu un aparat de sudură şi electrozi sub, low, mid și high culture.
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Scurtă bibliografie selectivă:
Media
Das Erbe der Treuhand (Moştenirea Treuhand) în 2 părți (partea 1 – „Decolare şi vânzare la preţ redus”, partea a 2-a – „Furie şi Realitate”), ZDF, 2019
The Longest War, 2020
Afghanistan: The Great Game – A Personal View by Rory Stewart, miniserie TV, 2012
The Wasp Network, 2019
Carlos, miniserie TV, 2010
Chuck Norris vs Communism, 2015
Articole:
Mihnea Bâlici, „Moş Crăciunoiu”, Scena 9, 2022
Alin Răuțoiu, „Gioco di Mano: Dezvoltaţionismul ceauşist ca un film de mafioţi povestit în bars de trap”, Spectrul.ro, 2022
Bogdan Popa, „Raport asupra prezentului cultural”, Observator cultural, 2022,
Maria Cernat, „Scapă cineva de cultul personalităţii?”, Baricada, 2018
Katharine Mieszkowski, „The most feared woman on the Internet”, Salon, 2002,
Quinn Slobodian, „The Sovereign Individual on Downing Street”, New Statesman, 2002,
Scott C. Richmond, «“Dude, that’s just wrong”: Mimesis, Identification, Jackass», 2002,
Cărţi:
Gioco di Mano, Radu Demetriades, Editura Dezarticulat, 2022,
Underground Asia: Global Revolutionaries and the Assault on Empire, Tim Harper, Harvard University Press, 2021
How China Escaped Shock Therapy: The Market Reform Debate, Isabella M. Weber, 2021
Kim, Rudyard Kipling, 1901
The Yellow Peril: Dr Fu Manchu & The Rise of Chinaphobia, Sir Christopher Frayling, Thames and Hudson, 2014
Synners, Pat Cadigan, Avalon Books, 2001
de Ștefan Tiron
Ștefan Tiron este absolvent al Facultății de Istoria și Teoria Artei din București. În 2017 a publicat colecția de eseuri Deviere Cosmică & Divergență Temporală la Tranzit Sibiu, colecția Dada. @TironStefan tweetuie despre fabulații xenozoice, biofilozofie, SF, horror și putreștiință.