După Revoluție: grunge la MTV – metal, Humanitas și floricele hippie în stradă
7 septembrie 2021
Adi Schiop
În deceniul zece – adică perioada dintre 1990 și 2000 – tineretul cu atitudine al țării stătea cu retina lipită de MTV.
Chiar dacă MTV-ul favoriza pe față grunge-ul și alternative-ul, date pe post în heavy rotation, și pensiona discret metalul, chiar dacă difuza un desen animat, Beavis and Butthead, în care se făcea un mișto sângeros de metaliști, în România deceniului de după Revoluție zona indie n-a făcut trend semnificativ. Rock-ul metalic, cu toate metastazele sale – speed, trash, death, goth etc. –, a rămas în continuare la putere până la începutul anilor 2000. Greu, greu de tot s-a despărțit România de metal – și atunci când a făcut-o, deja vremurile începeau să se schimbe; scena indie se topea lent în electro.
Hippie, metal și Depeche: două subculturi surori și un frate vitreg
Pentru mine, MTV-ul a însemnat casarea și trecerea metalului în rezervă, aruncarea lui în ridicol ca yesterday cool și muzică de dinozauri optzeciști care se iau prea tare în serios. Un timp, postul de muzică a încercat să joace și capra, și varza – exista o emisiune de grunge și alternative, Alternative Nation, difuzată la o oră rezonabilă, și una de metale, împinsă tot mai târziu în noapte, până a dispărut în neant. În plus, hiturile din zona grunge & alternative erau difuzate toată ziua, laolaltă cu pop și rap. Metastazele metalului – deloc sau rareori; de pildă, Metallica, după albumul din ‘91, ultimul care a mai rupt, tot mai greu reușea să prindă spațiu la MTV. Ce să mai vorbim, zici MTV, zici grunge, după cum remarca și Paul Breazu. Pur și simplu, în Vest vibe-ul epocii era cu totul altul, anii ‘80 păreau cretini și kitsch, atât în secțiunea pop și disco, cât și în cea rock, adică de metal. Rock-ul de felul ăla devenise nefrecventabil, retrogradat la muzică de camionagii și șantieriști, cum aveam să descopăr în Noua Zeelandă, unde am încercat să emigrez la începutul anilor 2000: din echipa de zugravi cu care lucram, trei erau cu metalele grele, unul cu hip-hop-ul. Ceea ce, în definitiv, punea metalul la locul lui: machismul genului, atitudinea lui paseistă care glorifica incontinent Marii Eroi Bărbați evidențiați în războaie sau obscurantismul satanist mergeau mai bine cu white trash-ul. Metalul nu s-a evidențiat prin atitudini progresiste, dovadă stând anexarea lui ulterioară la extrema dreaptă.
Pentru generațiile mai noi, e greu de înțeles câtă miză identitară avea muzica pe care o ascultai în acele vremuri; una din primele întrebări pe care le puneai cuiva pe care îl cunoșteai la o bere era „Ce muzică asculți?”. Răspunsul cel mai prost pe care îl putea da era „Mai multe, nu am un gen anume”. Sau: „Orice e muzică bună”. Când cineva îți dădea răspunsul ăsta era clar că nu se pricepea la muzică, adică nu era interesat de muzică sau n-avea gusturi; era, deci, fie un autist care fetișiza cultura înaltă, fie un individ mainstream care, la sfârșitul zilei, prefera pop-ul de discoteci, muzica mainstream care rupea topurile. Fiindcă muzica nu era doar despre muzică. Ea venea cu un întreg set de valori și poziționări, iar opțiunile muzicale trebuiau să poată fi argumentate. Individul-Conștient-de-Sine-și-Locul-Său-în-Univers trebuia nu doar să adere la un gen muzical, ci și să dețină Instrumente Conceptuale capabile să-l analizeze. Multe, foarte multe discuții se purtau despre muzică și clipuri – că poți să fii metalist fără satanism, că The Doors nu e hippie, că grunge-ul nu e împotriva sistemului, ci doar în afara lui. Acum, în epoca Internetului, subculturile muzicale s-au diluat, iar culturile tinerilor s-au diversificat până la anihilare: în afară de muzică, există anime-uri, horror-uri asiatice, jocuri video, grafitti, skateri, stânga etc. Internetul e un hangar mai mare decât depozitele de gadgeturi identitare și cool ale Amazonului. Însă atunci, în primul deceniu, muzica făcea regulile identității cool.
Prin urmare, pop-ul mainstream, muzica de discoteci, nu se califica ca subcultură, n-avea discurs de legitimare în spate. Pornind de aici, se poate afirma că trei subculturi au dominat primului cincinal din anii ‘90: metal-ul, hippie și Depeche Mode. Două erau deja prezente în comunism – hippie și rock-ul mai mult sau mai puțin influențat de heavy metal. Cultura hippie era tolerată de regim – în anii ‘80, folkiștii de la Cenaclul Flacăra au ciugulit câte ceva din zona aia: pacifismul, munții, natura, dragostea. Rock-ul metalic a rămas proscris, probabil din cauza izului dark și obscurantist, regimul tolerând doar soft rock-ul naționalist în siaj Phoenix sau pe cel tuns și cumințel, cu pacea și dragostea dintre popoare. Armoniile metalice ale trupelor apărute la sfârșitul anilor ‘80 erau mai mult insinuate, strecurate ca șopârle.
Depeche Mode a apărut ca o cometă în peisaj: deși pezentă încă din anii ‘80 pe scena internațională, în România a explodat și a rupt la începutul anilor ‘90 – spre jumătatea deceniului s-a dizolvat în curentele emergente ale alternative-ului și electro-ului.
Hippie și metal
De fapt, ambele subculturi, și hippie, și metal, s-au potrivit de minune profilului 90s, cu oameni care, „după 45 de ani de represiune ateistă”, s-au aruncat la tot ce înseamnă spiritualism și metafizică – în zona culturii înalte, Cioran, Noica și Eliade se scoteau în tiraje astronomice la Humanitas, laolaltă cu mistici și existențialiști ruși ca Berdiaev și Șestov, părintele Galeriu apărea în prime time la emisiunea lui Vartan Arachelian, absolvenții de Poli și Fizică se duceau în masă spre secta yoghină a lui Bivolaru. Chiar și din SF, genul literar cel mai apropiat de „materialismul dialectic” (pentru că își bazează speculațiile pe știință, iar știința își bazează explicațiile pe refuzul cauzelor extranaturale), cea mai discutată carte a epocii a fost Dune a lui Frank Herbert, care iese din zona SF-ului hard, bazat pe speculații științifico-tehnologice, à la Asimov, și își desfășoară contrafactualele într-o zonă mistico-parapsihologică.
Or, coborând din perimetrul culturii înalte spre youth culture, atât metalul, cât și hippie aveau deschidere spre spiritualisme – hipioții atârnau de partea luminoasă a chestiei, cu yoga, Jesus Christ Superstar, nudismul eliberator, iar metaliștii, ca băieți răi ce erau, cu satanismul, damnarea metafizică, vikingii și Al Doilea Război Mondial. Eu eram student la Cluj în anii ăia și mă înțelegeam mai bine cu hipioții, chiar dacă după muzica lor, cu excepția The Doors, nu mă dădeam în vânt. Maghiarii erau în general hipioți (sau poate că nu neapărat, m-oi fi nimerit eu cu ei în cămin) – băieții erau slabi, bărboși și cu părul lung, cu figuri cristice; se îmbrăcau cu blugi trapez de la second hand. Fetele se îmbrăcau tot așa, cu gioarse second; aveau niște rochii oribile, șleampete și lungi până în pământ. Spre deosebire de metaliști, hipioții își găseau iubite – în contextul macho al epocii, hipioții făceau figură de tipi sensibili și empatici, genul care te cucerește prin învăluire, devenindu-ți prieten și înțelegându-ți problemele. Nu apăsau deci pedala diferențelor de gen.
Pe lângă asta, hipioții apreciau muzica de calitate, adică jazz-ul și blues-ul, și insistau să te convingă ce mișto e – „Hai, te rog, mai încearcă piesa asta de la John Lee Hooker!”, „Jan Garbarek ai ascultat? E altfel, sigur o să-ți placă!”. Și martor mi-e cerul, am înghițit casete întregi de jazz și blues de la colegii de cameră maghiari, și nimic, ca butucul. Nici în ziua de azi nu-mi place.
Altminteri, hipioții erau cetățeni finuți și potoliți, spre deosebire de metaliști, care plesneau de atitudine și opinii pe care le exprimau vocal, le urlau pe la mese, unde te plictiseau cu discuții despre Răul din lume, ciuma roșie, ce bărbat strașnic a fost Ion Antonescu și ce proști sunt discomanii și „Mamă, fii atent aici ce riffuri scoate din chitară Kirk Hammett!”, ziceau și apăsau pe butonul de rewind la solo-ul monumental de chitară al lui Hammett…
Distracția lor predilectă era să-i maimuțărească sarcastic pe cei care ascultă dance – dar glumele erau proaste spre foarte proaste, ironia și mai ales autoironia n-au fost niciodată între calitătile metaliștilor, miștoul pe care-l făcea Mike Judge cu Beavis and Butthead era întru totul justificat. Umblau în haite compacte de masculi – se mai nimerea, ce-i drept, și câte o tipă băiețoasă printre ei, de regulă mai corpolentă –, iar preocuparea lor de căpetenie era să se îmbete și să povestească a doua zi despre cum au făcut-o lată.
Evident că îngroș niște tipuri ideale și că în lumea reală lucrurile erau mai amestecate – metaliștii, de pildă, dădeau o înaltă prețuire înaintașilor de la Led Zeppelin sau solo-urilor lui Jimmy Hendrix, iar hipioții nu aveau o problemă cu metaliștii, recunoșteau că muzica pe care o ascultă nu e comercială și e de calitate. Erau, în plus, și curente mai vechi ale rock-ului – rock progresiv, glam rock, hard rock – spre care atât metaliștii, cât și hipioții aveau apetențe. Punk-ul, pentru ambele subculturi, juca într-o zonă gri, acceptată totuși de unii metaliști ca parte din istoria genului, însă îi lipsea virtuozitatea, interminabilele solo-uri de tobe sau chitară; e drept că punkerii „nu făceau muzică comercială”, dar erau „varză ca instrumentiști”. În plus, între metaliști și hipioți domnea pacea și înțelegerea, fanii se tolerau și respectau reciproc, în definitiv erau parte din aceeași istorie rock and roll prestigioasă, cu armonii divine scoase din chitara electrică. Cum însă orice identitate de grup are nevoie să se definească (și) prin opoziție, printr-un dușman, metaliștii, partea mai activistă și mai puristă a continuumului rock, a găsit în discomani, fanii muzicii dance, dușmanul – belit și forfecat ritualic în discuțiile la bere ale haitei. Nimic nu te face să te simți mai inteligent decât un dușman pe care-l vezi imbecil, e monedă curentă asta în discuția subculturilor: 15 ani mai târziu, hipioții și rockerii s-au coalizat împotriva maneliștilor, Vama Veche devenind prima „zonă liberă de manele”.
În fine, Depeche
Până în a doua jumătate a deceniului, atât rap-ul, cât și muzica electronică erau percepute, în România, ca parte a scenei de pop – ziceai rap, ziceai MC Hammer și Vanilla Ice, doi dansatori foarte buni și cam atât. Nu se vedea încă mesajul din spatele muzicii, doar beat-ul de computer și coregrafia din clipuri. Tupac avea să fie recuperat mai târziu, iar Love Parade avea să facă modă spre sfârșitul mișcării berlineze. Pentru ca muzica electronică să câștige legitimitate contraculturală, trebuiau mai întâi să rupă breakbeat-ul, trip-hop-ul, Bjork.
Și Depeche Mode sărea din schema rock, fiindcă armoniile erau de sintetizator; mai mult, albumele lor până la Music for the Masses (1987) sunau cuminți și disco. Or, ținând cont și de faptul că piesele lor era difuzate intens în discoteci și spărgeau topurile generaliste sau că postere cu Gahan apăreau des în reviste muzicale de fete, un fan purist de metal putea liniștit să rămână la ideea că DM bifează toate trăsăturile odioase ale pop-ului mainstream.
Pe scurt, rockerii se simțeau îndreptățiți să-i perceapă ca formație de discomani. Așa se explică pata metaliștilor pe fanii Depeche, confruntările teritoriale dintre cele două tabere, sfârșite nu de puține ori cu bătăi – care însă nu erau iscate de depeșari, ci de rockeri. Depeșarii nu aveau filme activiste ca rockerii, nu vroiau să demonstreze chestii și nici nu umblau în cete ca feciorii la colindat. Filmul lor era mai degrabă individualist și unisex.
Fiindcă Depeche Mode venea din alt film și încă nu e clar de unde succesul lor incredibil în România, incomparabil mai mare decât în Vest – unde, e adevărat, era o formație de top, dar n-a făcut o întreagă mișcare și subcultură ca-n România. Succesul lor a fost cu atât mai surprinzător cu cât nu aveau nicio treabă cu spiritualismul epocii, din contră, veneau pe un film din viitor, cu o clasă de mijloc înghețată emoțional, tânjind, din interiorul alienării consumiste, la apropiere și căldură umană. Albumul cu care a rupt piața românească și a declanșat isteria, Violator, a apărut în 1990.
La ora aia, România nu avea nici consumism, nici clasă de mijloc și începea cătinel-cătinel să se pregătească să experimenteze hedonismul sexual – hedonism care avea să fie tematizat muzical târziu, spre sfârșitul deceniului, cu hip-hop-ul și dance pop-ul. Pe scurt, societate era rudimentară, confuză și gregară, abia pregătindu-se să experimenteze valorile „materialiste” ale consumismului, în vreme ce Depeche dădea glas aspirațiilor unei generații postmaterialiste, fragile, individualiste și însingurate.
Sumarizând, ce ar putea să înțeleagă din Depeche Mode cineva abia ieșit din Coreea de Nord? Cu toate astea, DM a prins rău de tot în România și cred că explicația trebuie căutată în două locuri:
(1) În orice societate, oricât ar fi ea de închistată și primitivă, există un grup de ciudați și inadaptați care nu-și găsesc locul, nu se regăsesc în oferta culturală la îndemână. În societăți gregare precum România primilor ani de după 1989 erau reprezentați de o parte din puștii de la licee bune, dintre cei mai interiorizați, care n-aveau o gașcă sau care, dacă intrau într-una, se manifestau ca genul de tăcut inhibat care la chefuri stă pe margine și privește cum ceilalți se cuplează și se îmbată. Pe scurt, genul care se plictisește cu gașca – „sinele lui trist nu vrea să fie cu gașca”, ca s-o parafrazez pe Ruxandra Novac – și care își depășește timiditatea abia când ajunge student într-un oraș mare, unde găsește suficient de mulți stingheri din același aluat ca grup de suport.
(2) Însă Depeche Mode a prins mai mult decât categoria subțire a nerzilor neînțeleși de la liceele bune, a mușcat, cum observă și Ciprian State, și din fanii de pop mainstream, copii ai clasei muncitoare care ascultau hiturile momentului. Pe ei i-a prins cred sound-ul electronic dansabil, asimilat dance-ului, așa cum și rap-ul în acel prim cincinal era băgat tot pe acolo – motiv pentru care găseai articolele despre Depeche Mode sau vedete rap în revistele de pop ale epocii, precum Bravo. Era deci o muzică cu sonorități pop (i.e. nu rock), pe care se putea dansa și care suna altfel, misterios. Iar armoniile Depeche Mode erau făcute atât de bine încât deveneau inteligibile și pentru categoriile de tineri neinteresate să se definească prin muzică. De aici, din (1) și (2), imaginea aparent contradictorie a subculturii în epocă – percepută ca „snoabă și elitistă” (o spune și Dan Capatos într-un articol), dar cu priză (și) la poporul muncitor, cu background neburghez.
Depeche și grunge
Se spune despre grunge că ar fi muzica unei generații, Generația X – nu aș intra în discuția asta, ce anume distinge generația X de cele anterioare, e lungă cât o zi de post. Însă ce e valabil pentru Vest nu e cu necesitate valabil și pentru România – fiindcă în România primului deceniu după Revoluție lucrurile erau clar decalate în raport cu Vestul, cum s-a întâmplat – susține Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc – și cu curentul hippie, recuperat în anii ‘80.
Abia la începutul noului mileniului – sau chiar mai târziu, după 2005, în opinia chitaristului Ovidiu Chihaia – zona indie avea să devină relevantă ca scenă, abia atunci avea să înceapă să se vorbească, la început discret, despre o Generație X românească: e simptomatic că opera-cult a lui Douglas Coupland, Generația X (1991), avea să fie tradusă abia în 2008, la spartul târgului, când în Vest se vorbea deja de emergența unei noi generații, milenialii – „Generația Y”, cum i se spunea pe atunci, dovadă a incredibilei influențe a cărții lui Coupland, care a reușit să seteze terminologia sociologică și pentru generațiile care au urmat. Chiar și discuția despre X-eri a apărut în media românească tot pe la spartul târgului, după 2005, mitologizată ca „Generația cu cheia la gât” (latchkey generation) și descrisă, pe de o parte, prin autonomie (exersată încă din comunism, când copiii veneau cu autobuzul de la școală și-și încălzeau singuri mâncarea etc.) și, ca revers al autonomiei, anxietate existențială și socială, „generația de sacrificiu”, futută la creier de tranziție, de schimbarea de sistem. Termenii comuni în vocabulare (Vest/Est) sunt autonomia/individualismul și anxietatea, originate însă în contexte diferite – în Vest, printre altele, de rata mare de divorțurilor („copiii hipioților”, cei care decontează costurile eliberării sexuale din anii ‘60), iar în Est, de tranziția spre capitalism. Ceea ce ne dă o diferență oarecum suspectă – profilul traumatic al generației e setat în Vest de trecutul copilăriei, iar în Est, de prezentul adolescenței sau postadolescenței. E posibil să fi funcționat și aici un decalaj temporal, ca la hipioții din România în raport cu mișcarea occidentală, așa încât muzica vestică a Generației X, indie-ul, să-și fi câștigat fanii cei mai numeroși dintre milenialii primului val, născuți în ‘80-’85.
Prin urmare, în România profilul generațional al X-erilor e trasat și discutat după 2005, când fenomenul a ars parțial în Vest, unde băltea fericit în armonii brit ușurele – și când aici o parte serioasă din X-eri aveau deja copilași și rate la bancă, cum ar veni, tineri în spirit ca Moțu’ Pittiș. Totuși, manifestările artistice compacte care o semnalează ca mișcare în România apar ceva mai devreme: de pildă, în literatură își face auzită vocea douămiismul – care, cum observă și Costi Rogozanu, are vibe grunge. Iar în zona populară, playlist-urile din Vama Veche sau cluburile bucureștene de rock virează dinspre floricele hippie și soft metal spre hituri de alternativ și breakbeat.
La fel ca Depeche Mode, și grunge-ul venea dintr-un film individualist, depresiv și sceptic, de unde posibilitatea contaminărilor reciproce: albumul de după Violator, Songs of Faith and Devotion, o recunoaște și Gahan, e masiv influențat de grunge. Dar în timp ce Depeche a explodat instantaneu ca subcultură relevantă în România, grunge-ul a trebuit să mai aștepte niște ani, evoluând ca o scenă submersă chiar și după ce DM n-a mai făcut trend semnificativ, isteria consumându-și valurile până spre 1995. Și, după ce subcultura Depeche a sucombat, e destul de probabil ca parte din nucleul dur al fanilor să se fi dus (și) spre alternativ – oricum, pe lângă DM, în depeșoteci se difuzau și piese din Disintegration al celor de la The Cure sau chestii mai darkish din zona goth/new wave. În definitiv, Depeche Mode traducea mesajul grunge într-o formulă user friendly: depresie, însingurare, alienare – dar fără haos punk.
Grunge și punk
Înclin să cred că indie-ul a devenit relevant ca scenă atât de târziu și pentru că în România anilor ‘80 nu s-a consumat punk – iar grunge-ul se reclamă de la punk. Am zis-o, anii ‘80 au fost dominați în România de hippie și rock; nici chiar marile creiere ale generației ‘80, Cărtărescu și prietenii, nu prizau punk-ul – erau cu Beatles, Lennon, Led Zeppelin, iar locul lor estival de pelerinaj (Vama Veche – 2 Mai) era fief hippie, cu nudiști și rochii înflorate. Acuma, de ce nu a prins punk-ul la underground-ul comunist nu mi-e clar – poate pentru că era prea mult haos și anarhism în el pentru societatea noastră patriarhală și mai virginuță așa, poate pentru că era prea radical și politic – iar oamenii acelor timpuri, Ciprian Șiulea dixit, nu știau să gândească politic – sau poate pentru că era prea de stânga pentru o societate care, pe dedesubtul ideologiei oficiale, avea reverii subversive și idilice cu dreapta și liberalismul. Dar asta e deja o discuție cu prea multe necunoscute și contrafactuale și nici nu are foarte mare legătură cu tema mea. Cert e că armoniile grunge sunt preformatate de haosul punk și fără să fi consumat experiența punk e mai complicat să digeri grunge-ul.
În prima mea carte, pe bune/pe invers, vorbesc destul de mult despre relația dintre grunge și punk. Mi-e mai simplu să iau cu copy/paste de acolo: „Puteţi privi grunge-ul ca o prelungire soft a punk-ului, contaminată (în partea soft) cu faze mai hippie, şi construindu-se prin opoziţie cu heavy-metal-ul. În ecuaţia grunge, heavy-metal-ul e the worst, imaginea tatălui păros, castrator şi completamente idiot. Punk-ul din grunge e ca abatorul 5, <>, l mean nici o chestie hippie, nici ultimul uni-koRn, nici iubbirea, nici filozofia zen, nici comunitatea sexuală. Or, ce se-ntâmplă mai departe e ca-n Freud: ca să poată să treacă chestii hippie, trebuie mai întâi să înşele vigilenţa paznicului de la abator – deci chestiile sunt mascate abil, camuflate sub 15 mii de alte chestii, încât să devină acceptabile pt conştiinţa punk. Clar că mitul hippie despre bătrânul vraci indian sau JC Superstar nu trec (<> – grafitti-ul favorit al lui Cobain). Dragostea trece numai în ipostaza minimală a ataşamentului, prietenia. Senzitivitatea e obligată să treacă, pt că lipsa de sensitivitate e echivalată cu cretinismul congenital metalist; dar ca să treacă trebuie camuflată etc etc şi tot aşa, la o grămadă de chestii, nu ştiu dacă am fost destul de clar”.
Grunge și existențialism
Existau firește puști fanatici după Cobain, studenți care vorbeau încă din early ‘90s despre grunge ca despre noua mare chestie – doar că prea puțini și izolați ca să poată articula o mișcare, o scenă; nu exista nici festival local dedicat genului, nici reviste. Posterele și articolele despre grunge și alternative apăreau în revistele de metal, iar trupele cu iz alternativ precum Timpuri Noi sau Sarmalele Reci, cu tot succesul lor mare din epocă, se produceau la festivaluri generaliste de rock, neavând, spre deosebire de metal, festivaluri proprii; cine vroia indie se ducea la Sziget în Budapesta. Și în continuare în România când zici rock zici o chestie care începe de la The Beatles și hipioți și se cam termină cu metal-ul. Indie-ul a rămas cam pe dinafară, ca o chestie evanescentă, volatilă și indecisă, de multe ori cu un picior în electro – cine asculta grunge și alternativ asculta și Bjork, Prodigy, Portishead, Massive Attack, bașca mulțimea de trupe care se jucau fără inhibiții puriste cu sintetizatoare și armonii electro.
Ce-i drept, în zona ascultătorilor de indie muzica nu mai e purtată ostentativ ca o medalie, nu mai e cheie de boltă în construcția identității: la fel ca hipsterii de azi, grungerii refuzau să se definească sub eticheta grunge, adeziunea la o ideologie muzicală era pentru ei o chestie infantilă pentru metaliști proști sau hipioți naivi. Și mai e un lucru în ecuația asta: grunge-ul vine cu un gen de sictir, de scepticism ironic față de orice mare poveste de legitimare sau de „întemeiere”, preferând, pe dedesubt, „autenticitatea” – independența (i.e. distanța) în raport cu discursurile totalizatoare.
De aici mefiența față de discursurile care încearcă să teoretizeze mișcarea, s-o legitimeze printr-un program – un fan de grunge nu și-ar fi pus niciodată firmă de grunger la poartă. În plus, spre deosebire de rapperi, metaliști, punkeri sau hipioți, ale căror outfit-uri săreau imediat în ochi, zona alternativă se cam pierdea în peisaj.
Și tot din circumspecția față de poveștile totalizatoare vine și apatia politică a mișcării, dezinteresul față de angajamentele sociopolitice – spre deosebire de unchieșii net mai activi de la punk. Există totuși grămadă de critică socială – aversiunea lui Cobain față de yuppies e bine-cunoscută –, dar fără gesturi punk de ultraj, fără scandaluri și transgresivitate. Atitudinea politică e livrată pasiv-agresiv, e dată cu manta – și ce lasă să se vadă la suprafață e „anger, apathy”, furia neputincioasă sau sarcasmul.
Acuma, la drept vorbind, cam fiecare subcultură muzicală își face din autenticitate marcă distinctivă. Pentru hipioți, ea vizează eliberarea prin droguri, sex și revenirea la natură; pentru punkeri – eliberarea prin distrugerea regulilor, „orice distrugere e creatoare” (Bakunin); pentru metaliști, care-s mai eroici și cu metodă așa, prin distrugerea ordinii metafizice a lumii, orbecăiala prin neantul nesfârșit al morții lui Dumnezeu. La alternativi e ceva mai complicat, autenticitatea bate mai repede spre un soi de neoexistențialism pe voce mică și dat „în dungă”, I mean plin de accente ludice și absurde cu rolul de a blura pudic anxietatea existențială din spate. Anxietate care izbucnește uneori în pasaje complet destructurate de noise pur, isteric și disperat, ca în „Scentless Apprentice”, „Art Star”, „Personality Crisis”.
Dar, în esență, ideea bate în direcția aia neo-: „eliberarea” e în ieșirea individuală din cercul alienării consumiste sau al imperativelor de succes social, pe scurt, în autism – orb și obținut la orice cost – al independenței individuale; orb, dar în același timp conștient că totul se reduce la existența mea de aici și acum, din care contează doar momentele intense de quality time, reductibile în ultimă analiză la comunicare și intimitate. Nu zoom larg pe societate și politică, ci unul foarte strâns, focalizat pe mine și grupul meu mic de prieteni – de la care aștept nu atât dragoste, cât empatie, să fiu înțeles în durerea mea: „Love, peace, empathy” sunt cuvintele cu care se încheie scrisoarea de sinucigaș a lui Cobain.
Ca temă pentru lucrarea de Master mi-am ales subculturile muzicale, ce altceva?! Pe atunci, nu mă interesa sociologia sau punerea în context social, gândeam structuralist ca un filolog clujean și maximum ce puteam procesa din afară era cognitivismul chomskyan hiperspeculat al lui Culianu. Or, pornind de la frame-ul ăsta dubioșel, ideea mea de la vârsta aia era că subculturile muzicale postbelice sunt „rulate” – în cadre pop și fără nicio intenționalitate – de „programe” deja anunțate și parțial epuizate de curentele culturale ale Modernității postiluministe: hippie bricolează elemente romantice (de unde utopiile reîntoarcerii la natură, paseismul antitehnologic, mitul „bunului sălbatic” indian etc.), metalul rulează bucățele din continentul postromantic (demonismul „revoluționar”, damnarea, amurgul zeilor etc.), punkul – anarhismul avangardelor, iar grunge-ul și alternative-ul – elemente din existențialism; zona indie, scriam eu în lucrare, propunea, printre multe altele, ca personaj recurent un ciudat inaderent la lume, care nu se place pe sine sau își e indiferent sieși – și care-și ascunde vulnerabilitatea sub o comedie cinică sau ironică față de orice posibilitate de salvare. Sexul nu salvează, solidarizarea politică nu salvează, consumul nu poate să acopere vidul, transcendența nu există, iar utopiile comunitare hippie nu mai pot fi crezute. Există, ce-i drept, nostalgie după toate astea, dar nu mai pot fi investite cu realitate și adevăr.
Dacă studentul care am fost are măcar un pic de dreptate cu ideile astea, ipoteza seducătoare că grunge-ul și alternative-ul sunt chestii postmoderniste nu mai stă în picioare. Și, la urma urmei, cu toată mefiența față de marile povești, cu toată apetența pentru ironie și jocuri absurde, cu toată apatia politică, în sfârșit, cu toată simpatia pentru minoritățile sexuale, există acest nucleu dur al independenței personale ca refugiu al autenticității, cuplată la obsesia relaționării la scară micro, într-o manieră cât mai personalizată cu putință: „Nu mă mai iubi și idealiza, încearcă să vorbești cu mine!”. Postmodernismul în forma sa de manual avea să apară mai târziu, cu hedonismul primului val de clubbing: acolo nu mai contează nicio autenticitate, contează doar distracția, suprafața, narcisismul – e suficient să fii un tip tolerant și OK ca să join the party.
În fine, grunge
Am stat 10 ani în Cluj, între 1991 și 2001. În primii doi ani, deși stăteam în cămin în Hașdeu, eram destul de retras – aveam ceva prieteni, dar nu din cei pe care mi i-aș fi dorit, mostly hipioți și common people. Abia în anul trei mi-am făcut niște prieteni cu care am reușit să-mi dau drumul, m-am simțit, în fine, în largul meu. Toți erau din ani mai mici și cei mai mulți ascultau alternative-ul de pe MTV. Pe lângă asta, mergeam împreună la filme ca Trainspotting, Suspecți de serviciu și în vacanțe; când aveam acces la televizor, ne uitam la desenele animate de pe Cartoon Network – Dexter’s Lab, Cow and Chicken, Johnny Bravo. Aceia dintre noi care mergeau spre alte genuri sau pur și simplu nu erau interesați de muzică au ajuns, prin presiunea grupului, să asculte și ei indie.
Însă mica noastră familie grunge din cămin era o biată insuliță în peisajul general – între cei între care mă învârteam, doar „postmodernii”, cum le ziceam – un grup de studenți de la filozofie, din care făcea parte și Ovidiu Țichindelean, și Vasile Ernu – se prinseseră că alternativul face de fapt coloana sonoră a acelor ani. Despre provincie nu mai vorbesc, era jale – în Sibiul natal avea să funcționeze până târziu o rockotecă și chiar și acum mai dăinuie un festival jalnic de rock, Artmania. Grohăielile aveau să facă legea până târziu în Sibiu – și când orașul avea să schimbe macazul, avea s-o facă direct pe clubbing cheap, Scooter și house.
În București m-am mutat în 2004 – și aici am descoperit că toți prietenii mei nou-nouți sunt fani de indie, dar la un nivel 2.0, fiindcă săpaseră mult mai adânc decât mine: ascultau formații sofisticate și obscure, Sonic Youth (my fault, sorry!), Blonde Redhead, Electrelane. Și cu toții, am mai descoperit plăcut surprins, dădeau sastisiți ochii peste cap la jazz, „muzica oamenilor de calitate”, și erau oripilați de metal, expediat sec ca „muzică de proști”. Și, de la un punct încolo, îmi devenise clar că, dacă simțeam o afinitate cu cineva, trebuia să aibă legătură cu treaba aia, „Eu mai cu grunge-ul așa, tu, Costi?”, „Și punk-ul, te rog frumos!”; pe scurt, toți cei care în anii ‘90 ascultaserăm Nirvana și compania ne-am găsit și ne-am legat în fine într-o falangă, am scos capul la suprafață. Toate marile creiere ale generației mele – am descoperit în București – în anii ‘90 trecuseră, izolate și submerse, prin grunge.
