Hipster, sinecdocă. Turnura moralistă în războaiele globale cool (Partea a III-a)
2 iunie 2021
Ciprian State
Campionatul mondial de distincție, faza morală
Pe măsură ce imperativele autonomiei și expresivității se impuneau în cultura de tineret, etosul și stilul de viață ale hipsterilor alfa inițiali – majoritatea erau hipsteri trust-fund, adică făceau parte din clasa superioară și erau sponsorizați de părinți – se democratizează și sunt adoptate de tinerii din clasa de mijloc, iar distincția obținută exclusiv pe criterii estetice și de rafinament își pierde din relevanță. Treptat, după criza financiară globală din 2008, răspunsul establishment-ului liberal la creșterea flagrantă a inegalităților la nivel global (James K. Galbraith, 2012) nu a fost o redistribuire mai echitabilă a resurselor economice, ci implementarea unei bule morale (și moraliste) în plan cultural, similară cu bula imobiliară de la originea crizei din 2008. Astfel, politicile identității, afirmate inițial în Administrația Clinton și împinse mult mai departe în Administrația Obama, au presupus ignorarea comunităților muncitorești, a fostelor zone industriale, a mediului rural și mic-urban, concentrându-se pe obiectivele de diversitate rasială și multiculturalism, feminism, drepturi LGBTQ. Comunitățile neglijate de „deplorabili”, caracterizate din perspectiva progresistă de o cultură retrogradă, rasistă, homofobă și machistă, tratate cu dispreț moralizator, au fost astfel aruncate în brațele populismului reacționar (Wolfgang Streek, 2014; Thomas Frank, 2016; Nancy Fraser, 2017).
Chiar dacă în contextul românesc numărul ONG-urilor din domeniile democraţiei, drepturilor omului şi bunei guvernări rămâne relativ constant – în jurul a 4% din total, iar numărul angajaților lor și ponderea veniturilor lor în total cresc cu 0,4 puncte procentuale între 2013 și 2015 (Mircea Kivu, 2017) –, declinarea locală a politicilor identității din centrul capitalist a însemnat o creștere a vizibilității publice a acestor teme, iar în câmpul cultural hipster, o grefare a activismului și moralismului organizațiilor nonguvernamentale pe strategiile de distincție bazate pe gust. Astfel, hipsterul local începe să nu mai fie caracterizat doar de sprezzatura aristocratică, ci și de superioritate morală: ignorarea stării deplorabile a păturilor sociale de jos poate fi justificată, mai nou, de adâncirea în păcatele reacționare ale etnocentrismului, homofobiei și machismului. Simțul comun popular, marcat de reminescențe din paradigma morală creștină, vede sărăcia ca fiind cauzată de gratificarea imediată, lipsa planificării sau alcoolism. În cheie neoliberal-reacționară, stoparea mobilității ascendente a claselor de jos este explicată prin aceleași păcate, la care se adaugă infracționalitatea, corupția, proasta guvernare. Mutația moralist-progresistă nu mai impută săracilor lipsa înfrânării, ci o înlocuiește cu rezistența la modernizare și persistența în mentalități „medievale” din cauza cărora este oprimat Străinul, Celălalt, Victima: femeia, minoritățile sexuale și rasiale, mediul înconjurător. Astfel, discursul meritocratic neoliberal susține că face dreptate victimelor, că împuternicește femeile, romii și minoritățile sexuale, că are grijă de mediu, în același timp educând masele retrograde înspre asumarea responsabilității individuale și de grup (culturale).
În câmpul hipster bucureștean, apar două spații dedicate acestei minorități avansate cu profil libertarian-cosmopolit, preocupată de aspectele etice ale societății de consum: pe de o parte, Manasia, cu profil mai bobo, unde se întâlnesc membrii clasei creative aflați mai sus în ierarhia bazată pe venit, și, respectiv, Macaz (închis între timp), dedicat minorităților sexuale și tinerilor cu simpatii și angajamente de stânga. Esențializând din perspectivă politică, Manasia este un local majoritar USR-PLUS, iar Macazul reprezenta Demos. Efectul de cool al celor două comunități – în realitate, nu foarte bine delimitate, existând suprapuneri și pendulări semnificative – are o sursă comună: autonomia individului în luptă cu imaginatul primitivism cultural al societății. Granița ideatică dintre cei doi noi poli cool se stabilește prin raportarea la o altă autoritate, aceea a capitalului financiar: dacă majoritatea celor care frecventează Manasia este prietenoasă cu (o parte din) mediul de afaceri, filosofia Macaz era asumat anticapitalistă, antielitistă, iar membrii comunității aveau o extracție de clasă mult mai diversă. Liniile de demarcație și suprapunerile dintre aceste fracțiuni hipster, de centru și stânga, sunt surprinse perfect în două evenimente politice: pe de o parte, protestele împotriva guvernului PSD începute în ianuarie 2017 aduc împreună mare parte din vechii crai – hipsterii „old money” – și hipsterii centriști ai claselor creative sub umbrela idealurilor de bună guvernare și anticorupție, în timp ce hipsterii de stânga refuză asumarea acestor proteste, fiind văzute doar ca o luptă între capitalul transnațional și cel local, luptă irelevantă pentru săraci. Pe de altă parte, în campania împotriva referendumului propus de Coaliția pentru Familie, segmentele progresiste din punct de vedere cultural se unesc pentru a boicota dușmanul comun religios, care, parțial, are de partea sa „craii de Curtea-Veche”.
Turnura moralistă a elitelor globale, ilustrată de nivelul fără precedent în istorie al inițiativelor filantropice ale corporațiilor și obligativitatea responsabilității sociale corporative în mediul de afaceri transnațional, este considerată de critica de stânga un fel de „spoială” (whitewashing) sau „escrocherie filantropică” (Linsey McGoey, 2015). Jurnalistul Anand Giridharadas, fiul unui fost director la compania de consultanță McKinsey, scrie în Winners Take All (2018, Prologue, para.9):
Nu se poate nega faptul că elitele contemporane s-ar putea să fie printre cele mai preocupate social elite din istorie. Dar, în același timp, sunt, prin logica rece a numerelor, printre cele mai prădătoare din istorie. Prin refuzul de a-și risca modul de viață, prin refuzul ideii că puternicii ar trebui să sacrifice ceva pentru binele comun, se agață de un set de aranjamente societale care le permit să monopolizeze progresul, după care să ofere firimituri simbolice dezmoșteniților – mulți dintre care nu ar fi avut nevoie de aceste firimituri dacă societatea ar fi funcționat corect.
În aceste condiții, deturnarea atenției dinspre problema taxării și a inegalităților sistemice spre responsabilizarea individuală sau comunitară capătă forma unei curse a înarmării morale, ilustrată de fenomenul „semnalizării virtuții” în media sociale. Astfel, odată setate standarde pentru comportamentul normativ prin intermediul media adresate tinerilor (Lauren Alfrey, 2010), membrii clasei de mijloc urbane încep să își semnalizeze pe Facebook calitățile morale și apartenența la o comunitate virtuoasă, prin advertizarea contribuțiilor lor sau promovarea unor cauze sociale și umanitare. Pe lângă formele benigne ale slacktivism-ului social promovat de Facebook (Evgeny Morozov, 2011), prin introducerea posibilității de a promova donația pentru o cauză preferată precum un cadou de ziua de naștere, opțiune adoptată în masă de tinerii urbani, apar și exemple hilare, ca în cazul unei tinere care anunță că se află la un centru de transfuzie pentru donarea de sânge și cere membrilor rețelei sale să nominalizeze un fericit beneficiar. Nu ni se explică însă cum ar face departajarea în cazul în care ar fi mai mulți doritori.
Pentru un tânăr din mediul urban, supus forței gravitaționale a influencer-ilor din diverse subculturi online și a presiunii sociale de grup, diferite forme de slacktivism devin aproape obligatorii – schimbarea pozei de profil în semn de susținere pentru o cauză și participarea sau măcar pelerinajul rapid la proteste. Astfel, hipsterul, în sensul extins, de tânăr educat din clasa de mijloc urbană, se identifică cu imaginea idealizată a unui reformator luminat, ce se opune nonviolent satrapilor autoritari de extracție medievală, reprezentați de PSD sau de masele retrograde. Esența acestui complex artistico-civic-antreprenorial de influențare a culturii de tineret este suprinsă ideal de lista promovată de revista DOR cu ocazia Centenarului României a celor „100 de oameni care vor defini România de mâine și de peste câțiva ani”, aleși „nu […] în funcție de notorietatea și vizibilitatea lor, ci de contribuția lor susținută la un «mai bine» comun” (DOR, 2018). Lista este formată din „antreprenori sociali și filantropi care ajută comunități defavorizate, […] educatori dedicați sau specialiști în domeniul sănătății, care-și fac treaba în ciuda lipsurilor din sistem, artiști cu mintea înfiptă în realitățile prezentului și arhitecți care schimbă fața României”. Analizând sumar distribuția pe domenii de activitate a numelor promovate, putem contempla compoziția societății ideale a elitelor creative: 20% artă, 10% producție de cunoaștere, 20% antreprenoriat și 50% oengiști care ameliorează simptomele negative sau preiau fostele atribuții ale statului aflat în contracție.
Războaie globale cool
Această triadă a surselor de capital simbolic poate fi privită ca un corespondent secular al transcendentaliilor creștine – Artă/Frumos, Morală/Bine și Cunoaștere/Adevăr –, transpuse în logica publicitară capitalist-neoliberală, mediată apoi de înțelepciunea de stup a rețelelor sociale. Într-o societate în care viteza de schimbare capătă accente patologice (Hartmut Rosa, 2013), principiul structurant al obținerii capitalului simbolic devine logica trend-ului (Timothy Taylor, 2009), care te obligă să identifici schimbările culturale relevante pentru menținerea prestigiul social. Fracțiunea clasei de mijloc preocupată de aceste dinamici culturale a fost denumită de Elizabeth Currid-Halkett, specialistă americană în studii urbane, „clasa aspirațională”, un concept similar cu cel mai cunoscut de bobos al lui David Brooks. Spre deosebire de oligarhii bogați și clasa de mijloc, care și ei pot cumpăra „chestii”, clasa aspirațională se distanțează de aceștia prin „zelul cu care membrii ei acumulează cunoaștere și o folosesc pentru a forma valori responsabile din perspectivă socială și ecologică”, iar acest consum aparent neostentativ este „un semnal al filosofiei de viață și al sistemului lor de valori” (Elizabeth Currid-Halkett 2017, p.19).
Clasa aspirațională locală pare să fie reprezentată de eșaloanele privilegiate ale clasei de mijloc profesional-manageriale, opuse feudalismului PSD și oligarhilor de școală veche, caracterizați de consum ostentativ. Unul dintre respondenți, Cătălina, manager cultural independent și marketer freelance, încearcă să descrie astfel clasa aspirațională română:
Caracteristica lor esențială cred că este interesul pentru tot ce este nou și futurist, însă au și o conexiune cu trecutul. Sunt experți într-o chestie nișată și, chiar dacă nu activează într-un domeniu artistic, sunt interesați de și consumă artă, afișează un look specific. Au mers la studii în străinătate, unii se întorc, li s-a trezit simțul civic și simt nevoia de a schimba, de a contribui. Sunt supereducați și foarte buni în ceea ce fac, privilegiați într-o anumită măsură. Au interese variate, dar intră în profunzimile acelor domenii, sunt generația slash: contabil/designer, IT-ist/voluntar, filosof/barista. Cred că un cuvânt mai potrivit pentru ei ar fi cel de polimat.
Într-o astfel de accepțiune, este dificil să îți imaginezi pe cineva care să nu vrea să fie polimat. Totuși, în context local, ca și în cel american, acest capital simbolic este instrumentalizat ca o altă formă de meritocrație – morală, de data aceasta – pentru justificarea inegalităților și prezervarea statutului social sau, în cazul a tot mai puțini norocoși, pentru mobilitate socială ascendentă. Întrucât caracteristici personale precum calitățile morale, carisma, rafinamentul, acuitatea percepției sau cunoașterea sunt motivațiile pentru care admirăm și respectăm indivizii – și, prin urmare, surse de putere socială – membrii societăților ultracompetitive sunt cu atât mai motivați să le obțină și, de multe ori, tentați să le mimeze. Mai mult, pe lângă respectul cvasireligios de care se bucură tehnocrația, deținerea de cunoștințe și de abilități relevante pentru scopurile indivizilor oferă avantajul puterii sociale a expertizei. Puterea exemplului și cea dată de expertiză sunt cele două forme de putere socială considerate meritocratice, pe lângă cele conjuncturale, autoritare sau neutre ale constrângerii, recompensei, informației și autorității legitime (Bertram Raven, 1992). Această reanimare a mitului meritocrației (Immanuel Wallerstein, 2011) clasei profesional-manageriale implică însă atât ocultarea privilegiului de clasă – pe care îl presupun capitalul cultural moștenit din familie în socializarea timpurie, capitalul financiar investit în studiile afară și timpul liber necesar urmării proiectelor de dezvoltare personală –, cât și părțile mai controversate ale capitalului ei simbolic.
Astfel, sociologii Bradley Campbell și Jason Manning vorbesc în The Rsie of Victimhood Culture: Microaggressions, Safe Spaces, and the New Culture Wars (2018) despre doctrine motte & bailey, o analogie la tipul de fortificație medievală formată dintr-o colină întărită (motte) și curtea sau satul ei din vale (bailey). Ideile dificil de apărat atunci când sunt atacate argumentativ (idei bailey) sunt abandonate, iar susținătorii lor se concentrează și promovează aspectele mai sigure și mai acceptabile social ale ideilor lor (colina întărită). În cazul clasei aspiraționale, părțile eludate din treimea simbolică se pot referi, în unele cazuri din mediul artistic și hipster, la consumul de substanțe psihotrope, poliamorie și ocultism, cel puțin până la normalizarea lor și în societatea românească. Din perspectiva moralei, partea nevăzută a unei fracțiuni din mediul oengistic ține nu neapărat de altruism, cât de o ocupație lucrativă sau de lobby-ul pentru privatizarea serviciilor încă publice. În fine, domeniul cunoașterii presupune, de cele mai multe ori, o cunoaștere tehnică și instrumentală carateristică Tehnopolului (Neil Postman, 1992), ce ignoră atât tradițiile, cât și cultura umanistă.
Aceste aspecte controversate, în diferite configurații și permutări, sunt ținta atacurilor blocurilor ideologice de putere cu care neoliberalismul progresist se află în competiție simbolică: neoliberalismul suveranist dezvoltaționist (etichetat drept „iliberal”, neofeudal sau criptofascist) și versiunea reacționară a globalismului neoliberal. Nancy Fraser nu menționează în From Progressive Neoliberalism to Trump—and Beyond neoliberalismul suveranist ca specie distinctă, asociindu-l probabil neoliberalismului reacționar. Totuși, cred că acest concept este relevant, cel puțin pentru Europa de Est și România (dacă nu și pentru țările BRIC), prinse, în diferite proporții, între cele două versiuni ale neoliberalismului global. Făcând o paralelă cu Războiul Rece, putem spune că țările neoliberal-dezvoltaționiste au ca gen proxim Mișcarea de Nealiniere, cu obiectivele ei antiimperialiste și anticolonialiste, ideologia suveranist-dezvoltaționistă fiind o specie hibridă rezultată din grefarea neoliberalismului pe vechea stângă. Chiar dacă în fiecare stat domină doar una dintre aceste trei ideologii, în funcție de forțele social-politice aflate la putere, toate constelațiile de valori biopolitic-neoliberale sunt prezente concomitent, în diferite grade. Lupta propagandistică furibundă de după 2008 dintre aceste Weltanschauung-uri ale diferitelor fracțiuni ale elitelor poate fi înțeleasă în cheia teoriei sistemului-lume capitalist modern a lui Immanuel Wallerstein (2011), aflat în criză structurală datorită constrângerilor asupra acumulării infinite de capital (Immanuel Wallerstein et al., 2015). Fracțiunile claselor conducătoare luptă pentru impunerea în simțul comun al societății a viziunilor proprii asupra lumii (Nancy Fraser, 2017a), având ca obiectiv supraviețuirea lor prin controlul asupra sistemului ce va apărea după perioada bifurcației istorice în care ne aflăm (Immanuel Wallerstein, 2011).
Blocurile contrahegemonice reacționar și suveranist încearcă să propună o versiune proprie de triadă simbolică artă-morală-cunoaștere, care să concureze în piața ideilor (preponderent digitală) cu versiunea prezentă a culturii de tineret, dominată categoric de valorile neoliberal-progresiste. Toate aceste versiuni par să urmărească, printre altele, aproprierea și folosirea ca armă (weaponization) în lupta pentru putere soft a valorii supreme a culturii de tineret, coolness-ul, valoare devenită obligatorie în societățile postmoderne, odată cu tranziția la capitalismul dorinței și al seducției, marcată de fractura din 1968 (Michel Clouscard, 1981). Importanța tinerilor pentru orice ideologie nu poate fi subestimată: pe lângă nevoia de reproducere socială prin tineri a oricărui sistem, idealismul specific vârstei poate fi folosit eficient în diferite „cruciade ale copiiilor” postmoderni în lupta cu dușmanii ideologici. Instrumentarea coolness-lui presupune adaptarea la regulile jocului societății de consum, deci ambalarea lui ca produs comercial – fiind astfel promovat prin strategii de comunicare seducătoare (prin susținerea narcisismului și hedonismului, mai pregnante în adolescență și vârsta adultă timpurie) și convingătoare (aparent autentice și grassroots) –, iar produsul ce se dorește vândut trebuie adaptat la spiritul timpului și concurență, ținând cont de toate caracteristicele sale: puncte slabe, puncte de paritate sau puncte forte și de diferențiere. Având în vedere complexitatea analizei acestor mișcări, mă voi limita la a schița configurația structurală a frontului ideatic, dând câteva exemple, sper, edificatoare, ce pot fi dezvoltate ulterior în analize mai aplicate.
Fenomenul cel mai vizibil la nivel mondial este cel al apariției, odată cu ascensiunea suprinzătoare și câștigarea alegerilor în America de către Donald Trump în 2016, a unei noi specii de hipster, așa-zis alt-lite sau hipsterul libertarian de dreapta. Calitatea de hipster vine atât din aparențele estetice, consumul (contra)cultural și ancorarea în cultura de tineret, cât și din opoziția față de mainstream-ul american, considerat ca fiind dominat de politicile identității și de cultura victimelor. Fracțiunile mișcării se înscriu într-un continuum având ca extreme neoconservatorii clasici, care încă se agață de o bază morală cu rădăcini în creștinism, și alt-right, în care opoziția față de mainstream îmbracă formele radicale ca rasismul, sexismul sau antisemitismul, de unde și eticheta de nipster (nazi-hipster). Hipsterul alt-lite se află undeva la mijloc între neoconservatori, considerați contaminați de corectitudinea politică, și extremismul alt-right. Odată cu începerea epocii Trump, vizibilitatea în media mainstream a acestui concept explodează, iar hipsterul alt-lite devine cel mai de succes produs de export cultural american în cultura de tineret globală, Milo Yiannopoulos fiind probabil cea mai cunoscută figură a acestui curent (Philipp Oehmke, 2017). Întrucât morala curentului alt-lite este ancorată în libertarianismul de dreapta, care fetișizează ideea de libertate, văzută ca autonomie față de constrângerile și normele sociale și, în special, față de stat, multe din manifestările online ale simpatizanților alt-lite par mai degrabă amorale sau animate de o etică nietzscheană a dreptului celui mai puternic. Însă baza morală de susținere a capitalului simbolic al hipsterilor alt-lite este tocmai în ideea de meritocrație și competență, de excelență (à la Ayn Rand) – IQ-ul adepților este una dintre marotele libertarianismului – opusă culturii victimizării și favorizării grupurilor din noile mișcări sociale: feminism, minorități etnice și sexuale. Bărbatul alb, cisgender și heterosexual, intersecția supremă a privilegiului din perspectiva anumitor curente de gândire corect politică, se simte nedreptățit în competiția de piață, întrucât, prin reglementări abuzive ale statului, riscă să fie handicapat, ca un cal de curse, pentru a fi adus forțat la nivelul unor „mârțoage neputincioase” sau „normalăi”. Astfel, compatibilitatea curentului alt-lite cu ideologia consumerist-capitalistă este probabil superioară celei a hipsterului centrist, mai ales în mediile în care resentimentele sunt mai puternice față de favorizarea aparentă de către establishment-ul neoliberal-progresist a grupurilor vulnerabile sau acolo unde curentul moral postmaterialist este mai puțin puternic. Alt-lite vede statul și, uneori, marile corporații transnaționale ca purtătoarele unei ideologii criptocolectiviste opuse individualismului radical, acești puternici actori intervenind cu reglementări inechitabile în libera concurență din piață/societate pentru capital (simbolic) dintre oameni (hipsteri). Hipsterul alt-lite are mai multe în comun cu hipsterul anilor ’90 decât le place centriștilor să creadă, performând același dandism cinic ca părinții lor din epoca timpurie a Vice, înainte ca hipsterul nietzschean să fie marginalizat de cel centrist, iar atitudinile lui – democratizate. Cel mai reprezentativ personaj pentru acest fenomen este probabil Gavin McInnes, fondatorul Vice, care s-a despărțit de revistă în 2008 și a adoptat un discurs etichetat drept de extremă dreapta. În 2016 fondează Proud Boys, o organizație „fraternală proVest pentru bărbații care refuză să își ceară scuze că au creat lumea modernă; altfel spus, Șovinii Occidentali” (The Elders, 2017), aflată în avangarda vizibilă a sferei masculine (manosphere) din cultura de Internet. Pe lângă diferite mișcări ale bărbaților, manosfera cuprinde și comunitatea virtuală a incel-ilor, celibatarii involuntari, care se consideră îndreptățiți la viață sexuală, dar defavorizați de societate care nu compensează lipsa lor de capital sexual. Cultura incel și pretenția ei pentru „dreptul la (măcar) o femeie” pare astfel o consecință reacționară neașteptată a feminismului și culturii victimei din mainstream-ul neoliberal progresist. Astfel, cel puțin o parte din manosfera web poate fi asimilată gândirii reacționare care, conform lui Corey Robin, încearcă să ne convingă că suntem parte din același grup, „făcând privilegiul democratic” și dând dreptul „oamenilor obișnuiți să joace rolul unui lord, acasă, la fabrică sau pe câmp”, iar pe supuși „să îi trateze ca și când ar face parte dintr-un stat feudal” (capitol 4, para.8).
Dacă hipsterul alt-lite părea într-o anumită măsură frecventabil, atunci când se opunea doar unor forme extreme pe care le ia în America corectitudinea politică, spațiul virtual este însă saturat de subculturi ale urii alt-right, care combină atitudini rasiste și misogine cu un simț al umorului macabru. Angela Nagle explică în Kill All Normies (2017) – un studiu al culturii Internet, inițiate pe forumurile 4chan și 8chan, care a contribuit la alegerea președintelui Trump – legătura dintre contracultura anilor ’60 și discursul urii contemporan:
Calitățile estetice, considerate intrisec valoroase, care au dominat cultura pop occidentală din anii ’60, cum ar fi transgresiunea, subversiunea și contracultura, s-au dovedit a fi caracteristicile definitorii ale unei extreme drepte online pline de mai vechiul bigotism al extremei drepte, dar eliberată de orice constrângeri morale creștine prin antimoralismul ei nietzschean. Este plină de un dispreț autojustificat pentru orice este mainstream, conformist, simplu. În locul încercărilor patetice de a vorbi limba acestei noi drepte prin „trolarea trolilor” sau mimarea culturii ei online, ar trebui să folosim oportunitatea de a refuza ceva mult mai important care ni se descoperă. Alt-right vorbește frecvent despre închisoarea mentală a liberalismului și își exprimă căutarea a ceea ce este cu adevărat radical, transgresiv și „edgy”. (capitol 4, para.44)
Hipsterul alt-lite nu se opune căsătoriilor gay, ci criptoautoritarismului colectivist al corectitudinii politice. El revendică dreptul de a sfida și transgresa orice limită, jucăuș, ironic, în spirit ludic postmodern, susținând o formă de elitism provocator, în care singura aparență morală rămâne meritocrația radicală. Ironia caustică este folosită pentru a denunța, de pe poziții de autenticitate, masele retrograde, prea sentimentale sau pur și simplu nedotate intelectual. Astfel, puterea lui de seducție stă în a-i face pe admiratori să se considere speciali, ceea ce este și promisiunea consumerismului capitalist, distincție oferită prin consum. Hipsterul alt-lite este astfel cel mai apropiat de hipsterii anilor ’90, dacă nu chiar zombiul resentimentar al aceleiași specii, întors să bântuie, sub forma unui trickster aristocratic, hipsterii centriști care i-au uzurpat tronul și să sucească mințile prolilor înapoi către hegemonia vechilor crai, acum dezbărați de ultimele vestigii ale moralei creștine.
În România, având în vedere că alt-lite se bazează pe individualități puternice și carismatice și că scena locală este formată din rețele, hipsterul de tipul acesta este aproape invizibil. Chiar dacă noul gen este puțin prezent în manifestările artistice, câmpul fiind dominat de hipsterii blocului neoliberal-progresist, în mediul online prezența lui sub forma trolling-ului antiprogresist este mult mai pregnantă. Astfel, au intrat în vocabularul online românesc termeni „încărcați” ca edgy (la limită, provocator), normie (banal, mediocru, corespondent mai vechiului „încuiat”) sau basic bitch (târfă ștearsă), în special în rândul tinerilor care își fac un titlu de glorie din cunoașterea ultimelor trend-uri web în universul memelor și jargonului online, subscriind inconștient la filozofia alt-lite. Totuși, având în vedere atât elitismul libertarian și absolutizarea meritocrației tehnocrate demonstrate în pozițiile membrilor USR, reprezentantul politic al claselor creative, cât și dependența câmpului artistic-hipster de fondurile europene și AFCN, o recalibrare rapidă a câmpului către hipsterism alt-lite este plauzibilă în cazul în care temele finanțate de aceste surse (sau altele noi) s-ar schimba. Forța ideilor alt-lite în cultura de tineret poate fi decodată și într-un vizibil aggiornamento discursiv al unei părți a intelectualilor neoconservatori asociați fostului președinte Băsescu, care, probabil și pentru a-și păstra relevanța în segmentul urban activ, nu au susținut referendumul Coaliției pentru Familie și au început să integreze umorul, laxitatea moravurilor sexuale și memele în postările lor pe Facebook.
Cel de-al treilea bloc hegemonic, cel suveranist dezvoltaționist, reprezentat politic în mod conjunctural de PSD, este cel mai slab jucător pe piața culturilor de tineret ce țintesc clasa de mijloc urbană. Din perspectiva claselor creative și a clasei de mijloc profesional-manageriale, puterea acestui bloc era percepută ca fiind ilegitimă, chiar dacă a fost câștigată democratic. PSD reprezintă politic capitalul local, clasele inferioare și birocrația de stat, în timp ce clasa creativă este angajată în proporție covârșitoare în companii cu capital străin și este anticomunistă și elitistă (Florin Poenaru, 2017). Pentru clasa creativă, PSD este întruchiparea politică a cocalarului parvenit, din cauza slăbiciunii acestui bloc în fiecare aspect al triadei capitalului simbolic, artă-morală-cunoaștere: majoritatea simpatizanților PSD nu au capital cultural, sunt kitsch, ascultă manele sau pop românesc și consumă ostentativ, partidul este perceput ca fiind exclusiv un clan mafiot în urma asaltului discursului media și DNA, susținătorii sunt conservatori din punct de vedere cultural, iar, din perspectiva cunoașterii, PSD pare opusul meritocrației tehnocrate, promovarea în partid și administrație făcându-se pe criterii clientelare.
Totuși, din punctul de vedere al simpatizanților ideilor suveranist-dezvoltaționiste, sursa primară a capitalului lor simbolic este tocmai pilonul moral, unde moralitatea ia forma loialității față de interesele societății în ansamblul ei. Firava intelighenție de stânga folosește mediul digital pentru a populariza noțiuni de bază despre colonialism și economie politică, cum ar fi necesitatea unor instrumente eficiente de intervenție a statului în economie sau taxarea echitabilă a marilor corporații pentru asigurarea dezvoltării. În aceste medii, PSD este văzut ca răul cel mai mic din spectrul politic, fiind singura forță care nu a ignorat complet păturile defavorizate și a încercat o distribuire mai echitabilă a veniturilor. Astfel, în baza sa de putere, blocul suveranist câștigă capital simbolic, în primul rând din perspectivă morală, datorită rezistenței la autoritatea hegemonică a narativei neoliberale globale, care susține privatizarea serviciilor publice și dezaprobă protecționismul economic. În al doilea rând, într-o mai mică măsură, câștigă capital simbolic prin prisma cunoașterii și descrierii publice a modului în care funcționează economia mondială. În câmpul hipster însă, acest capital simbolic nu poate fi obținut pentru că educația economică și politică în rândul claselor creative este precară, iar acolo unde nu este, punctele sunt pierdute din cauza aversiunii față de kitschul și clientelismul blocului suveranist.
Dilema blocului dezvoltaționist este că programul său presupune o minimă solidaritate națională între clasele sociale, în timp ce hipsterii centriști și alt-lite sunt cosmopoliți și caracterizați de proiecte de maximizare a sinelui, definindu-se tocmai în opoziție cu mainstream-ul național. O excepție în câmpul hipster a fost centrul de iradiere cool al stângii academice din jurul Macaz, singura zonă hipster compatibilă cu filosofia hedonistă a tinerilor din clasa de mijloc și, în același timp, ancorată moral și într-un discurs antisărăcie prin redistribuire. Totuși, judecând după evoluția Demos, această stângă modernă nu pare să aibă deocamdată tracțiune în România, chiar dacă insuccesul politic poate fi imputat mai multor factori. La fel ca și în cazul alt-lite, hipsterul de stânga local este mai vizibil în mediul online, unde pagina Facebook a Dezarticulat era până de curând excepția care confirma regula că „stânga nu poate face meme” (The Left can’t meme). Succesul paginii se explică prin critica socială în cheie ironică a contradicțiilor capitaliste în care mulți tineri se pot identifica: precariatul angajaților din clasele creative și industria de servicii externalizate – incertitudine, venituri insuficiente, stres și suprasolicitare – sau falsa conștiință de care ar suferi tinerii ambițioși aflați la baza ierarhiei corporatiste, angrenați într-un improbabil proiect de ascensiune socială.
O altă sursă de legitimitate morală și capital simbolic pentru blocul suveranist sunt majoritatea bisericilor creștine și, în special, BOR, însă filosofia lor opusă hedonismului și individualismului radical le face puțin palatabile pentru cultura de tineret, dominată de ideea de cool. Contactul cu această zonă se face atunci când Biserica își primește înapoi unii fii risipitori, rătăciți în câmpul hipster, aflați în căutare de sens după excese hedoniste. Însă BOR nu poate avea cu adevărat un mesaj compatibil cu actuala cultură de tineret, în condițiile în care își păstrează esența doctrinară și nu virează asumat către o specie locală de alt-right. Astfel, ca răspuns la dilema hedonismului, chiar dacă nu asistăm (încă) la un aggiornamento doctrinar, ci doar la niște practici informale, biserica pare că începe să tolereze tacit consumul de marijuana, experimentarea cu ezoterismul, relaxarea moravurilor sexuale și, nu în ultimul rând, include concerte pop în programul adunărilor internaționale ale tinerilor creștini. Ca răspuns la disonanța cognitivă indusă de asumarea unei filosofii creștine și de nevoia de integrare socială a tinerilor într-un mediu hedonist și narcisist, apare un gen contradictoriu de hipster creștin, care merge la duhovnic, dar nu spune nu unui cui ocazional, este naționalist și, în același timp, activ în clasa creativă. Totuși, condițiile de existență a acestui gen de hipster sunt precare, el fiind amenințat cu excluderea de celelalte specii de hipster, cel centrist, explicit anticlerical și cel alt-lite care se emancipează de remanențele creștine ale părinților lui neoconservatori.
Războiul rece dintre narațiunile de distincție simbolică pentru „mințile și sufletele” tinerilor ia forma unei concurențe globale pe bază de seducție. Competiția pentru hegemonia culturii de tineret dintre ideal-tipurile hipsterului centrist și celui alt-lite este lupta dintre doi părinți disfuncționali – neoliberalismul progresist și cel reacționar – care, după divorț, încearcă să își seducă progenitura pentru a câștiga custodia. Creșterea tensiunii geopolitice globale între blocurile hegemonice produce o escaladare generală a agresivității discursive, inclusiv în câmpul hipster: întrucât calitatea de a fi cool implică o detașare ironică față de autoritatea relevantă în câmp, dar fără ca această sfidare să devieze într-un mod radical de la norme, mainstream-ul neoliberal-progresist adoptă strategia diabolizării challenger-ilor, ocultând suprapunerile și continuitățile pozițiilor, astfel încât toți oponenții să fie considerați radicali, iar argumentele lor, exclusiv propagandă. Scos în afara câmpului respectabilității, deci neputând să critice din interior, fostul hipster devine un radical excentric colportor de fake news sau al discursului urii. După ce establishment-ul neoliberal-progresist a ignorat putererea de seducție a curentelor alt-right, ceea ce a dus la ajungerea lor în mainstream, strategia actuală de confruntare intelectuală pare să fie aceea a demolării prin blocarea accesului la rețelele sociale sau boicotul. O astfel de abordare, chiar dacă are avantajul de a nu opera schimbări sistemice, prezintă riscul – în cazul în care critica este credibilă și are relevanță pentru o bază socială mai mare – de a-i crește popularitatea oponentului și de adânci criza de credibilitate a sistemului hegemonic (Michael Burawoy, 2018). Un posibil compromis ar însemna crearea unei noi sinteze cool temporare în care extremele ambelor poziții să fie marginalizate pentru a crea un consens între majoritatea membrilor ambelor tabere. Acest compromis presupune însă identificarea unui dușman comun.
Hipster, quo vadis?
Era hipster globală începe odată cu căderea socialismului, când elitele liberale au proclamat sfârșitul istoriei, contestat începând cu 2008 de apariția iliberalismului. În contextul favorabil al dereglementării neoliberale a artei și a creșterii exponențiale a industriilor creative în noua economie digitală, subcultura restrânsă a unei fracțiuni a clasei de mijloc americane, care rezista modelor și produselor prefabricate ale industriilor culturale, este diseminată în cultura de tineret globală. Industriile culturale, urmate de marketing și publicitate, popularizează în rândul maselor estetica și etosul hipster, via discursuri media despre autenticitate, distincție și rafinament, care s-ar obține prin achiziția unui mix de produse culturale, experiențe și obiecte. Astfel, odată cu restructurarea neoliberală a societății, ce implică comodificarea tuturor sferelor vieții, se ajunge la producția biopolitică a unei subiectivități orientată spre antreprenoriatul sinelui, în care distincția și abilitățile – mai întâi cunoașterea, apoi arta și cultura, urmate de etică – devin surse de diferențiere, active economice imateriale necesare în concurența de pe piața liberă a capitalului uman, atunci când nu sunt folosite direct în influencer marketing sau coaching. Contaminarea cu etosul hipster, dacă nu este voluntară, devine o necesitate pentru rămânerea în competiția capitalului uman și evitarea declasării. Concomitent cu imperativul concurențial, obiectivul oficial al acestor sfere ale vieții rămâne în continuare cel de autorealizare și maximizare a sinelui, ceea ce ne face ambivalenți față de cântecele de sirenă ale capitalismului seducției: vrem să rezistăm lor, dar direcția pe care ne-o dorim este aceeași; căutam „autentic” și „autonom” infinitizarea sinelui, dar, la nevoie, putem vinde rețeta.
Chiar dacă s-a anunțat moartea hipsterului în repetare rânduri, iar cuvântul și-a pierdut relevanța euristică prin tocire și relativizare, hipsterul urmăritor (și cine nu este unul, atâta timp cât mimetismului dorinței și identificarea cu modele aspiraționale sunt universale?) este subiectul neoliberal prin excelență, ideal-tipul acestuia, un prosumer de diferență și experiențe, fiind atât motorul formei tendință a mărfii, cât mai ales pariul pentru continuarea creșterii economice (si a distrugerilor creative) pe care o cere structural sistemul capitalist: hipsterul dărâmă tabuurile tradiționale rămase încă în picioare și permite astfel deschiderea de piețe noi, promițând chiar să transceandă universul fizic limitat și să continue creșterea economică în imaterialul lumilor virtuale, a valorilor-semn, a comerțului cu distincție. Chiar și în cazul în care pariul pe creștere nu va funcționa din cauza multiplelor crize politice, economice, sociale și ecologice, hipsterii alfa pot deveni casta conducătoare a unei noi forme de societate inegalitară, aceea a fascismului democrat, care, conform lui Wallerstein (2011), este unul dintre scenariile logice la capătul actualei bifurcații istorice a sistemului capitalist, pe lângă cel al unui neofeudalism bazat pe ierarhii naturale. În acest viitor speculativ, mobilitatea socială ar fi minimă, iar hipsterii pneumatici, perfecti – artiși, binefăcători, oameni de știință –, vor conduce prin rotație sau cel mult vor fi votați de casta psychic a admiratorilor, în timp ce somaticii, hylics, vor munci pentru overlorzii care le oferă în timpul liber defularea compensatorie în paradisul virtual și psihedelic.
*Articol apărut într-o variantă inițială în volumul Hipsteri, bobos și clase creative (ed. Cartier, 2019)
(Imagine principală: A Saint of the Eastern Church (1868) de Simenon Solomon. ©Birmingham Museums Trust pe Unsplash)
