Mihai Țapu citește printre rândurile unui portret vizual făcut de regizorul Alexandru Badea unor artiști singulari ai scenei globale de muzică contemporană din ultimii 50 de ani, Ana-Maria Avram și Iancu Dumitrescu.
Am fost la ambele proiecții din cadrul TIFFului de anul acesta dedicate documentarului Magnificent Sky (r. Alexandru Badea, 2023), care, foarte pe scurt, urmărește cuplul de compozitori Iancu Dumitrescu (n. 1944) și Ana-Maria Avram (1961-2017). Înainte de asta, îl văzusem pe Iancu Dumitrescu performând de două ori, în 2023: o dată în București, în cadrul unui proiect Image and Sound, unde a compus muzică pentru primul lungmetraj de ficțiune românesc (Independența României, 1912), iar altă dată la Casa Tranzit din Cluj-Napoca, unde a coordonat un masterclass la finalul căruia a susținut un concert live cu participanții. Totuși, ar trebui să precizez de la început că mă simt dublu descalificat să scriu despre documentarul lui Alexandru Badea – nu sunt nici critic de film, și cu atât mai puțin critic de muzică. În același timp, nu pot să nu mă gândesc la câteva întrebări pe care mi le tot adresau prietenii pe care i-am convins să vadă documentarul cu mine, cum ar fi: de ce sau ce îmi place, mai exact, la muzica lor, cum pot separa muzica de discursul incoerent sau, pe alocuri, chiar problematic al lui Iancu Dumitrescu, unde mai e experimentalismul unei astfel de muzici astăzi etc. Ar fi mai bine, deci, să pun aici un disclaimer: este foarte posibil ca textul care urmează să fie prea puțin o analiză a documentarul Magnificent Sky și a muzicii lui Iancu Dumitrescu și a Anei Maria Avram, și prea mult o încercare de a face ordine în întrebările schițate brut mai sus, despre propria mea raportare de zoomer la o nișă muzicală puțin discutată, transpusă într-un documentar care îi face dreptate în moduri pe alocuri imprevizibile.
Să începem cu câteva lucruri evidente din Magnificent Sky. Cu toate că e prezentat ca un documentar despre cuplul de compozitori Iancu Dumitrescu – Ana-Maria Avram, cea din urmă pare să fie tratată mai puțin. Nu o spun ca o critică, ci mai degrabă ca o dare de seamă. Motivul acestei absențe este clar și structurant în economia documentarului: Ana-Maria Avram a decedat în 2017, iar multe dintre filmări par să fie ulterioare acestei date – cât despre soțul ei, Iancu Dumitrescu, nu doar că pare o persoană cu care ții greu pasul din cauza debitului verbal ridicat și a lipsei de sens a unora dintre frazele sale, ci cel mai dificil devine când începi să fii atent la ce spune mai exact. De multe ori, ideile lui par scoase din Noica sau par ingredientele precise ale etno-naționalismului contemporan: doar muzica românească știe să spună „adevărul” și să „plângă”, pentru că ea trăiește în „conținut” și nu în „forme” (ca muzica vestică); doar în România și cu românii se simte Iancu Dumitrescu în largul lui să vorbească despre muzică, pentru că „în Apus” i se pare că vorbește doar cu „animale”; asta nu e de mirare, însă, dacă ne gândim la legătura ancestrală dintre traci și Orfeu (această ultimă parafrază nu apare în Magnificent Sky, dar a fost spusă de Dumitrescu după proiecția filmului Independența României de care aminteam la început). De aici și până la discuții misticoide despre energiile și „ideile” care se află peste tot în jurul nostru nu e cale lungă, iar Dumitrescu cade adesea în astfel de perorații, în special în materialele în care își amintește de Ana-Maria Avram – deși ele nu erau străine gândirii lui nici înainte, după cum atestă interviul acesta din 1995. Cine zice că, dacă va ajunge mai popular în cercurile culturale tinere, Iancu Dumitrescu nu va fi recuperat ca un precursor notabil al unei anumite filiere teoretice nonumanist-primitivist-vitalist-misticoide?
Mai există în discursul compozitorului un filon aproape previzibil, dacă ne gândim la perioada lui de formare, anii ‘60-’70: anticomunismul. Nu mi-aș fi imaginat să iau apărarea anticomunismului prea curând, dar tind să cred că perspectiva lui Iancu Dumitrescu poate fi nuanțată în acest caz. Principalele lui nemulțumiri față de regimul comunist din România – nu mă refer și la comunism într-un sens mai teoretic, pentru că Dumitrescu nu pare să aibă o concepție sociopolitică mai complexă – țin de aspectele practice ale muncii lui de compozitor. Atât în Magnificent Sky, cât și în alte interviuri, Dumitrescu amintește de lipsa instrumentelor muzicale din acea perioadă și de discriminarea pe care regimul o făcea împotriva oricărui gen de muzică văzut ca prea „experimental”. Era nevoit, în vremea comunismului, alături de alți colegi de generație, care urmau să formeze așa-numita „Școală spectrală din România” (Horațiu Rădulescu, Corneliu Cezar, Costin Miereanu etc.), nu doar să își procure instrumente din diferite baruri sau restaurante, ci și, poate mai important, să modifice acele instrumente în așa fel încât ele să redea sunete complet diferite de cele obișnuite. Frustrările, dar și mândria cea mai mare a lui Iancu Dumitrescu pare să vină din ambivalența contextului social în care s-a maturizat muzical – în lipsa echipamentului propice și într-o cultură care l-a marginalizat, a reușit să „tortureze” instrumentele în moduri inovatoare, ajungând să creeze o muzică mai mult decât respectabilă la nivel european, care să poată sta alături de compozițiile unor Karlheinz Stockhausen, Pierre Boulez etc.
Ar fi greșit să ne imaginăm că postura regizorului Alexandru Badea față de Iancu Dumitrescu e una elogioasă. Magnificent Sky reușește să devoaleze și să surprindă disonanțele care par să stea la baza întregii gândiri a lui Dumitrescu, fie că ne referim la muzică sau nu. Badea nu intervine „verbal” în documentar. Nici măcar atunci când este clar că Dumitrescu sau Ana-Maria Avram i se adresează în mod direct, regizorul nu dirijează niciodată la un nivel simplist, de interviu, discuțiile. În schimb, într-o manieră audiovizuală mult mai propice subiectului tratat, Alexandru Badea aranjează (non-narativ, nu știu dacă mai trebuie menționat) diferitele fragmente filmate în așa fel încât să pună în scenă iraționalitatea uneori ironică care structurează gândirea lui Iancu Dumitrescu. Tocmai pentru a nu ascunde contradicțiile, Iancu Dumitrescu însuși este arătat, înainte să își înceapă unele dintre tiradele exemplificate mai sus, numindu-și credințele și discursurile „nonsensuri” sau „bâlbâieli”. Într-un alt moment, autoevaluându-și importanța în climatul cultural autohton, Dumitrescu afirmă că lucrurile făcute de el pentru cultura (muzicală) română nu au mai fost făcute de nimeni, doar pentru a conchide că trebuie să rămână, totuși, rațional legat de importanța lui. Chiar dacă bănuiesc că în ambele cazuri este vorba mai degrabă de o falsă modestie din partea compozitorului, mai important mi se pare efectul demitizant creat de păstrarea secvențelor autodenunțative în documentar. Pe lângă „autocritica” amintită, apare și un moment relevant pentru elucidarea relației încă tensionate pe care Dumitrescu o are cu perioada comunistă. În timp ce Ana-Maria Avram discută diferențele dintre maturizarea ei profesională și cea a soțului său, Iancu Dumitrescu intervine abrupt pentru a o acuza că minimizează greutățile prin care trecuse el în tinerețe. Nemaiputând să îi oprească remarcile din ce în ce mai vocale, Ana-Maria Avram, vizibil deranjată, încheie interviul și lasă în aer discuțiile despre propria ei formare profesională. Dacă există o critică sau o disensiune (și tind să cred că există, în subsidiar) la adresa pozițiilor lui Iancu Dumitrescu, ea nu apare explicit, ci transpare la nivelul cinematografic cel mai important, cel formal, adică prin montaj, prin construirea cadrelor, prin alegerea de a abstractiza anumite imagini până la dispariție etc.
Dacă facem abstracție de discursurile amintite mai sus și reducem „figura” compozitorului, rămâne cea mai relevantă parte din Magnificent Sky: muzica. Totuși, această efasare a compozitorului se poate dovedi mai dificil de realizat decât ar trebui. Într-o discuție după una dintre proiecții, o prietenă profesoară de pian îmi spunea că Dumitrescu nu i se pare antipatic doar prin derapajele misticoide, ci și pentru că singurul garant al muzicii lui, singurul motiv pentru care această muzică poate exista, este el însuși. Cu alte cuvinte, chiar dacă există o partitură (și se pare că nici nu mai există în ultima vreme, dacă e să ne luăm după Chris Cutler, unul dintre muzicienii care colaborează cu Dumitrescu), compozitorul este singurul care știe exact să o descifreze și să conducă muzicienii spre sunetele pe care vrea să le audă. Mă îndoiesc că ar fi singurele cazuri de compozitori-dirijori-dictatori din istoria muzicii, dar ce cred că îi salvează pe Iancu Dumitrescu și pe Ana-Maria Avram de la a fi considerați întru totul dictatoriali este abordarea filosofică specifică pe care o au față de muzică. N-am fost niciodată convins de discursul fenomenologic – din relativ puținele interacțiuni cu filozofia aceasta, mi se pare că, atunci când nu cade într-un discurs mistic, de tipul Heidegger-bătrânul, devine un fundament favorabil pentru un solipsism în care experiențele abia mai pot fi comunicate, deoarece totul este „atât” de personal și de individualizat încât nu poate fi transmis unor alte persoane. Atunci când Ana-Maria Avram și Iancu Dumitrescu vorbesc despre abordarea lor fenomenologică a muzicii, însă, pare să aibă sens; și aici putem găsi și câteva explicații pentru modul în care compun și dirijează cei doi.
În unul dintre voice-over-urile preluate dintr-un interviu, Ana-Maria Avram spune că, diferit față de școala franceză de muzică spectrală, abordarea ei și a lui Dumitrescu nu taxează „greșelile” muzicienilor ca pe ceva capital, care ar trebui eliminat din piesă. Din contră, orice sunet poate fi „corectat” și transformat, iar singurul criteriu pentru adecvarea sunetelor ar trebui să fie „hic et nunc”-ul momentului și posibilitatea pe care piesa o are, dacă compozitorul găsește forma potrivită, de a transcende momentul respectiv. Nu, n-am căzut brusc în misticismele pe care acum câteva clipe le criticam, sau cel puțin îmi place să cred că nu. Simultan, e greu să nu cazi într-o pasă mai reflexivă dacă începi să te gândești la natura muzicii. Întrebările adiacente sunt vechi: este muzica partitura pe care sunt scrise notele, vinilul pe care e imprimată, fișierul flac pe care e stocată? Variațiunile pe tema asta ar putea continua la infinit. Cert este că, deși determinată material(ist), muzica pare la un moment dat să se îndepărteze de simpla ei bază material(ist)ă. Mai mult, la un nivel cu totul abstract, la care aderă Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram, muzica este cu totul autotelică – muzica nu are niciun obiect, niciun referent, niciun scop în afară de ea însăși (v. aici, și acest interviu cu cei doi din 1994). Intrând într-o astfel de pasă reflexivă după prima proiecție a documentarului Magnificent Sky, i-am spus unui prieten, gândindu-mă și la recenta carte a Annei Kornbluh, că muzica este mediul cel mai aparent nemediat, dar, în realitate, supus celor mai complexe procese de mediere. Muzica este o formă în continuă schimbare, influențată și de mijloacele care o produc, și de modurile în care circulă, și de contextul sociocultural în care e făcută, și de (pre)judecățile ascultătorilor, și de concepțiile compozitorilor – dar imposibil de redus la una singură dintre aceste fațete, mereu aflată la întretăierea dintre concret și abstract.
Cum să găsești, atunci, forma cinematografică potrivită pentru a acomoda o astfel de muzică și de concepție asupra ei? În momentele sale cele mai reușite, Magnificent Sky propune, la nivel vizual, un dublu perfect al compozițiilor care se aud pe fundal. Imagini distorsionate cu un drum de țară nelocalizabil, secvențe colorizate excesiv care pornesc de la Iancu Dumitrescu și ajung, printr-un zoom exagerat, în spațiul dinăuntrul unui bec, animații 3D abstracte (să fie flori care se desfac, parașute care se deschid?) născute dintr-o pâlpâire incontrolabilă, pulsații pixelate care pigmentează cadrul asemenea unor sinusoidale acustice în plină desfășurare. Imagini de arhivă, în care îi vedem pe cei doi dirijând energic în săli de concerte sau în propria casă, certându-se pe teme ideologice, completând fiecare puzzle-ul abordării fenomenologice, jucându-se în fața unei camere vechi, intervievați de persoane cu totul nefamiliarizate cu muzica lor. Între toate acestea, imaginile cele mai „curate”: casa celor doi compozitori în plină reorganizare, în pandemie, cu muncitori care dărâmă baia, scot afară mese din lemn masiv, gunoaie, și un Iancu Dumitrescu recăsătorit, tăcut, melancolic, nevoit să aleagă amintirile pe care le păstrează în noua viață – aici, până și un pașaport vechi și expirat „e ceva”.
În interstițiile acestea atât de mundane, false pauze de respiro într-o compoziție imaginară punctată de restul momentelor în care Iancu Dumitrescu și-ar ridica mâinile spre cer, mai sus și mai sus, se regăsește echilibrul și subtilitatea documentarului lui Alexandru Badea. Mai mult decât o simplă colecție de interviuri așezate după o logică biografică, mai puțin decât un documentarul cu totul experimental, Magnificent Sky are tempoul perfect pentru a îmbia și a intriga privitorii, pentru a construi un liant necesar spre o muzică a cărui potențial rămâne de construit.
Mi-e în continuare greu să (îmi) explic ce anume îmi place la muzica lui Iancu Dumitrescu și a Anei Maria Avram. Ce pot spune, mai degrabă, în final, este de ce mi se par în continuare relevanți și de ce ar merita (re)descoperiți de un public mai larg. Am dat de muzica lor în pandemie, când ascultam haotic tot felul de muzici cu care nu eram deloc familiarizat și pe care nu le-am mai sistematizat ulterior întru totul. Interesul meu principal din perioada respectivă, care s-a păstrat în bună măsură și până astăzi, stătea sub semnul „modernismului popular”, un termen de-al lui Mark Fisher din care am preluat mai ales interesul pentru formă și o încredere destul de naivă în potențialul subversiv pe care forme radicale/experimentale le-ar avea dacă ar fi introduse în cultura populară. La nivel teoretic, cu totul previzibil pentru un zoomer, îmi explic această naivitate formalistă printr-un siaj de genul Fisher(-Jameson(-Adorno)), iar la nivel cinematografic, într-un mod cu totul diletant și heterodox față de documentarul discutat, printr-o legătură de tipul Fox Maxy(-…(-Dziga Vertov)). Muzica rămâne totuși și pentru Fisher, și pentru mine într-o anumită măsură, mediul cel mai propice pentru posibilul scurtcircuit formal popular. Interesul de care s-au bucurat Ana-Maria Avram și Iancu Dumitrescu de-a lungul timpului din anumite zone ale muzicii populare, fie că vorbim de Chris Cutler și Tim Hodgkinson din renumitul grup Henry Cow, fie de mai tânărul Stephen O’Malley din Sunn O))), pare să confirme această ipoteză a posibilei – și necesarei – imixtiuni dintre forme muzicale academice și populare. Poate că ce îi face mai palatabili pe cei doi compozitori, față de alții din muzica clasică contemporană, este tocmai deschiderea lor spre muzică ca atare, fără a mai ține cont de granițele clare dintre muzica cultă și muzica populară și fără a mai pune preț pe partituri și pe un anume fel „corect” de a interpreta. Muzica lui Iancu Dumitrescu și a Anei Maria Avram, pe alocuri misterioasă, pe alocuri vulcanică, pe alocuri abstractă, mereu captivantă, își găsește un acompaniament cinematografic necesar în Magnificent Sky, iar imaginile propuse de Alexandru Badea ar putea fi poarta necesară prin care semințele, în continuare foarte utopice, ale unui „modernism popular” autohton s-ar putea planta.
Documentarul Magnificent Sky va putea fi văzut sâmbătă, 20 iulie, de la ora 21.15, la Amfiteatrul Teatrului Masca din București (Bulevardul Uverturii 14), în cadrul evenimentului CineMasca, un maraton de proiecții în aer liber pe toată durata verii.
