„Let’s leave while it’s still amazing!”. O vacanță tripantă la Ibiza
13 iulie 2021
de Cristina Iancu
Două fete din Drumul Taberei, un cadou de absolvire de liceu, un plan aproape bulletproof, o listă de petreceri făcută pe un caiet dictando și o cameră de 8 MP.
În toamna lui 2008 aveau să se-ntâmple lucruri în lume. Primul vehicul privat al SpaceX, Falcon 1, ajungea cu succes pe orbită. Prima piesă din dominoul financiar mondial se lipea de podea. Spotify se lansa timid. Termenul de Bitcoin tocmai era coined in, iar Statele Unite își alegeau primul președinte de culoare. Cam tot pe atunci, cele mai tari telefoane aveau camere de 3 MP, iar eu și Lori decolam spre Valencia cu primul low cost românesc, care deschidea cerurile pentru popor. La fel ca vârsta cu care ne confruntam, 19 ani abia împliniți, 18 ani aproape terminați, un liceu de tocilari proaspăt absolvit, un BAC concluzionat cu o medie mai mare decât greul cu care ne-am târșâit tenișii în drum spre aflarea ei, direct după o petrecere la Arenele Romane. În plus, câte un loc la buget la ASE, motiv pentru care taxa de o mie de euro pentru primul an devenea argumentul și sponsorul principal pentru prima și singura noastră excursie la Ibiza. O călătorie care avea să deschidă o serie de trip-uri muzicale manifestate în afara propriilor granițe – ale țării, zic.
***
Revenind, două copile, îmi zic acum, o destinație neașteptată, vă puteți gândi. La fel s-au gândit și ai noștri. Dar pe atunci părinții nu aveau Facebook, telefoanele nu însemnau Internet, informația circula altfel, iar dacă persuasiunea era o materie de BAC nu luam 10 doar la Economie. Pe scurt, erau deja doi ani de când ieșeam la petreceri, aveam la activ un grup de acțiune bine închegat și nenumărate excursii interne pe bază de muzică spre Cluj, Bacău și, desigur, Mamaia. În grup organizat, am convins noi că mergem și de data asta, plus că o prietenă bună abia se reunise cu ai ei în Castellon, pentru facultate, devenind astfel o primă gazdă ipotetică și paravanul perfect. Întinsesem o plasă de siguranță imaginară de necontestat, iar ei au picat în ea. Doar noi știam că o să fim fix de capul nostru, care stătea bine pe umerii celui mai mare plan conceput până atunci. Păruse el imposibil până când ne-am trezit în toi de noapte pe puntea unui feribot care părăsea Denia, o localitate aflată la un drum cu autobuzul de o oră și jumătate de Valencia, sub cel mai adânc cer cu stele în care privisem vreodată.
***
De ce zic că stătea bine capul ăsta? Pentru că o emisferă emisese planul, o alta – regulile. Da, da, reguli! Urmează o mărturie pixelată – pozele cât de cât OK nu sunt făcute cu telefonul, ci cu o cameră digitală de 8MB – a unui trip în Ibiza, care putea să fie orice, dar a fost ce eram: un perpetuu contrast, la unison, între noi, între noi și ceilalți, între ritm și lume.
Acum, drumul cu feribotul a fost unul de neuitat și pentru că ne-a dus în altă parte decât unde trebuia să ajungem. De unde era să știm că, pentru niște techno, noi tre’ să ajungem prin coclaurile deșertificate din San Antonio, nu în Port d’Eivissa?! Așa că a mai urmat o oră într-un autobuz de noapte, timp suficient să ne dăm seama că Ibiza nu era deloc doar despre Amnesia și DC10. Am coborât în mijlocul unei petreceri de stradă, la care părea că se răsturnase o căruță cu popor englez – intoxicat mai degrabă cu alcool și trance decât cu orice altceva – care se uita la noi ca la niște extraterestre trăgătoare de trollere. Unele mari de tot, cât pentru 11 zile și 10 nopți. Aveam să petrecem o săptămână la un hotel all inclusive plin de familiști, cu program de stretching și deșteptare strigat la portavoce în fiecare dimineață – „Aaaay arriba y abajo!” –, ales pe sprânceană de către mamele noastre ca având cel mai bun raport calitate-preț. Practic, să ne știe mâncate și cu un acoperiș deasupra capului. Dar până la check-in-ul regulamentar ne despărțeau trei pătrățele de calendar. Timp în care, teoretic, urma să fim găzduite de familia prietenei noastre. Dar practic, cu troller-ele după noi la o pantă cu o înclinație sâcâitoare de 10-15 grade, ne croiam drum printre raver-ii sezonieri ca să găsim cazare. Nu se lucra pe Booking.com pe atunci. Nici pe Waze. Nici pe Google Maps. Esențială s-a dovedit tehnologia transferului bancar via carduri ING. Primele noastre carduri, ajungem mai târziu și la
capitolul ăsta.
***
Acum am ajuns la hostel, ne-am cazat și, deși nu mai dormiserăm de 20 de ore, am lăsat troller-ele, ne-am schimbat și am ieșit iar afară. Ne-am luat ceva street food, ne-am găsit un colț în care eram aproape inobservabile, dar din care puteam să observăm multe. Prea multe. Jumătate de oră nu am putut să ducem la capăt o frază, pentru că, pe măsură ce începeam câte-o „Uite-l p-ăla!”, „Doaaamne, uite-o și p-aia, fraaaate!”, altceva și altceva, și altceva mai interesant, mai intrigant se întâmpla în perimetrul nostru, al celor două fete din Drumul Taberei ajunse în Ibiza. Travestiți pe tocuri înalte și deloc silențioase, vânzători care vindeau sub felinare, nu după colț, nu doar fețe transpirate sau maxilare încleștate din Studio Martin, ci corpuri schimonosite, târându-se în dansuri ciudate la orizontală, pe asfalt. Și toate astea fără muzică, fără întuneric. Fără alți ochi făcuți mari doar din mirare în afară de ai noștri. Fără să facem vreun pas stânga-dreapta, se derulau în fața noastră niveluri de prăjeală care băteau orice poveste a unui prieten despre un prieten. Și-n mod ciudat, nimic nu părea periculos, amenințător sau altfel decât normal pentru încă o seară. Aia a fost prima doză șoc de click bait pe care am servit-o vreodată. Și puține lucruri ne-au mai șocat după. Ceea ce a fost numa’ bine – pentru tot ce a urmat, am putut să ne redirecționăm energia spre a încerca să înțelegem. Din sesiunea asta scurtă și intensă de observație antropologică am știut a doua zi încotro s-o luăm. De unde se iau țigările, de unde se iau biletele pentru petreceri, de unde una-alta. S-a-ntâmplat chiar să identificăm un român printre bodyguarzii de la Soul Train, un club plin cu blonde pline, îmbrăcate în rochii mulate de nylon alb, care dansau urcate pe mese pe ce-mi vine acum să zic că erau ritmuri diluate de funk, dar se prea poate să fi fost reggaetoane; plus patru-cinci tipi care comercializau într-un hol combustibil pentru sufletul petrecerii. Compatriotul ne-a cerut buletinele, ne-a vorbit frumos, ne-a explicat cum stă treaba. Era și ăsta un film coming of age, după câte trăsesem cu bodyguarzii de la noi. Ba chiar, cu o mișcare scurtă din cap, ni i-a indicat pe băieții care deal-uiau foarte relaxați, dar inflexibili la negociere pastile și prafuri, aparent cu binecuvântarea patronului. Apoi, ne-am dus să cumpărăm bilete conform calendarului nostru de petreceri, făcut cu două luni în urmă pe un spate de caiet dictando.
***
„Let’s leave while it’s still amazing!” scria un băiat într-un articol pe care îl găsise Lori, despre un closing party din DC10. Un paradox care ne-a pus prima întrebare ce nu aștepta răspuns, ci invita să fie trăită. Lista noastră începea cu două party-uri la DC10, dintre care unul pentru aniversarea de 10 ani a Circoloco, un party Monza, o petrecere Cocoon la Amnesia cu oamenii de la Minus, nu mai știu cine la Privilege, dar Troy Pierce puțin mai în spate, în Coco Loco Room. Ah, și o seară de travestiți și KISS impersonators la Space. ‘A din urmă a fost improvizație, pentru că trebuia neapărat să ajungem și acolo – ascultaserăm ceva set mișto din Space. Că, de descoperit, așa descopeream: din set-uri, pe Soulseek, la party-uri, pe Myspace, cu ochi alunecați prin borsete cu CD-uri. Singurul loc de care ne-am ținut departe a fost Pacha. Era ceva cu cireșelele alea, nu tocmai pe gustul nostru.
Nu neapărat pentru că eram niște arbiter elegantiae, dar știam exact ce ne place. Începea cu Rhadoo, Pedro și Raresh, continua cu Ricardo, Luciano, Richie și Sven și nu se termina cu Tania, Magda, Troy și Zip. Într-o singură seară puteai să trăiești un echivalent a patru-cinci petreceri blană, care se-ntindeau pe două-trei luni de Martin, Kristal sau Mania. În plus, nimeni nu părea să observe câți ani avem. Nimănui nu părea să-i pese de altceva mai departe de muzică. Ce putea să fie mai departe, pân’ la urmă?
Ne aflam într-un hangar-de-avioane-devenit-club-devenit-legendă prin și pentru techno – rezidenți, Circoloco, petreceri de zi și oameni care se mișcau precum un singur corp împreună cu muzica, nu doar ca o consecință a ei. Un industrial firesc, care își lua infuzia de personalitate din figura unui clovn dement care nu emitea niciun fel de pretenții de statut mai departe de cel al unui individ tripat pe tot ce e mai bun. Începând cu muzica. DC10 nu era doar the place to go pentru dans la o petrecere care avea toate șansele să intre în istorie, ci era și clubul în care o vară ca DJ rezident era echivalentul unei centuri negre cu patru dani. Cât despre populație, totul era la fel de relaxat și prea puțin cosmetizat pe cât era și hangarul. Fără ceasuri, lanțuri, outfits atent selecționate spre a face notă aparte. Da, mai vedeai un spate gol, dar și șlapi, boardshorts și, ocazional, câte-o gentuță mică de taximetrist pusă-ntr-o parte. Cam cum aveau polițiștii îmbrăcați în civil care veneau să aprindă lumina în Mania. Ah, și din loc în loc o pălărie. Era ca atunci când pleci într-o excursie mișto, dar despre care știi că o să fie pe tăvăleală. Și asta devenea, treptat, treptat. Intrai acolo în plină zi, dacă o ardeai cetățenește, ca noi, cu programul scris în telefon și cu gândul să nu pierzi nimic. Spațiul era plin pe sfert, cu oameni încă grupulețe, încă sub influența conversației, nu a ritmului. Apoi, pe măsură ce cadența își făcea simțită prezența, cercurile se lărgeau, se întrepătrundeau, lumina naturală începea să scadă și oamenii alunecau spre acea singură petrecere: „Sorry, we are Circoloco!”.
***
Era ceva cu anonimitatea noastră care se topea în ceilalți. Un flow, o imponderabilitate sincronizată cu BPM-ul de tunel. Plecai la drum singur, dar însoțit de tot și toți. Ne întâlneam sus, după ce ne coboram în sincron în slo-mo și explodam odată cu beat-ul. Ani de zile am vorbit despre party-ul ăsta din DC10 și ne-am convins singure că ne băgau clar ceva pe feeling prin coloanele de aerisire. Dar nu, era doar flow-ul și omul. Și ritmul care le lega pe toate. Bine, și mai erau niște unii care se pupau intens în fața noastră, ei fiind singurul obstacol vizual dintre noi și Tania Vulcano, „The indisputable First Lady of CircoLoco and Queen of DC10 Ibiza”, cum frumos articulează Resident Advisor. Dar, după primele secunde de „I’m floating free, I’m floating free, I’m floating free, I’m floating free, I’m floating free…”, nimic nu a mai contat în afară de Closer Musik și „One, two, three”.
Italienii ăștia fuseseră, de altfel, și singurul episod de agațament la care am fost martore în toată excursia noastră. Nimeni nu dădea ture, nimeni nu scoatea pe nimeni la o țigară, nimeni nu m-a întrebat cum de am cover-ul Dor Mit Oru pe tricou, imprimat la Orhideea. OK, nimeni, nimic :). În orice caz, nimeni nu se băga în sufletul nimănui. Poate doar dacă cereai sau ți se cerea o brichetă. Așa s-a-ntâmplat să vorbesc cu un tip foarte înalt și ras în cap, care avea, probabil, de două ori anii mei și cu care am ajuns din două vorbe să zicem în același timp „Plastikman”. OK, universal language of love for music – nice touch. Mi-a plăcut. „Uhm, wanna get a drink?” „Uhm, nu, ești nebun, asta e regula numărul 1 pentru excursia asta și toate precedentele și toate viitoarele – când suntem pe tărâm necunoscut nu ne despărțim una de alta. În plus, poate n-ai observat, pun băieții noștri muzică acum.” Da, așa cum Simona e azi a tuturor românilor, [a:rpia:r] erau ai noștri. To have and to follow peste tot, acționând, ca antiteză a unor groupies veritabile, în complet anonimat.
***
Revenind la duo-ul nostru, cam așa ne petreceam zilele și nopțile: ziua – farfurii cu munți de cartofi prăjiți la all inclusive și șampanie luată-n cameră în pahare de plastic, că nu dădeau pe mână cristalurile; seara – în autobuze care ne duceau uneori doar pe noi prin praf portocaliu și scaieți din western-uri până la una dintre petrecerile mai sus menționate. Ocazie cu care putem să vorbim și despre costuri. Și să ne reamintim – suntem în Anul Domnului 2008, totul pe o carte. Sau pe un card care miroase a plastic proaspăt embosat. O apă în club costă 10 euro. Echivalentul în Soul Train îți aduce vreo 10 motive pentru care să ți se facă sete. Iar un bilet combo de DC10 ziua + Amnesia noaptea însumează 100 euro, 40 cu 60. Iar dacă la dus iei un autobuz, la-ntoarcere trebuie să lași 30-40 euro la un taxi. Asta, pentru noi, înseamnă că ne cheltuim extrem de repede banii „de buzunar” cu care ai noștri ne-au crezut rezolvate. Că, vorba aia, mâncate eram, găzduite, apoi cazate eram, iar două-trei „concerte” cât aveau să coste? Păi, aveau să coste destul. Așa că, dacă nu m-am dus la liceul din centru pentru că a speriat-o pe mama o verișoară că va trebui să facă CAR ca să-mi ia adidași originali, iată că, patru ani mai târziu, de CAR n-a scăpat, ca să-mi trimită câte o sută-două de euro la două-trei zile. Că, pe atunci, mai oprea și bancomatul din străinătate niște zeci la fiecare retragere. Mulțumim, les mamans, a meritat!
***
Eram pentru prima oară departe de tot ce ne era cunoscut și nu ne simțeam deloc străine. Nici de loc, nici de oameni. Venisem doar cu gândul la muzică în buzunar și totul a ajuns să i se datoreze, pentru că, în dimensiunea asta nouă, muzica ascuțea în noi un nou simț al prezenței. Al puterii. Al posibilului. Poate că era mult fum și ceață, dar străbăteam trăiri cu multă claritate. Cu multă claritate am acționat și la ultima petrecere din Amnesia.
Precum verișoru’ DC10, și Amnesia te frapa de la prima vedere. Și cam aici se termină asemănările dintre cele două cluburi. Spre deosebire de hangarul devenit Mecca underground care nu țin minte să fi avut mai mult de vreo motoretă sprijinită pe cric prin zonă, Amnesia avea propria parcare, cel puțin de dimensiunea sălii mari din interior, cu grad de ocupare 100%. Și nu că nu mai văzusem asemenea parc auto – ba chiar, trecând pe lângă Hanul Drumețului într-o dimineață, calculasem 1,2 milioane de euro din opt mașini parcate. Dar aici erau 80. Partea interesantă e că, nici așteptând la coadă, nici înăuntru nu dădeai nas în nas cu potențialii proprietari. Pentru că Amnesia contura din arhitectura spațiului două lumi clar delimitate, iar balcoanele private, care tronau deasupra ringului și față-n față cu pupitrul DJ-ului, erau complet invizibile privind de jos în sus. Dar, până la urmă, cine apuca să se uite într-acolo, când adevărata provocare era să vezi, măcar, cine pune muzică.
Amnesia impresiona prin dimensiune, sonorizare, lumini – spațiul era un spectacol în sine. Dar asta venea la pachet cu distanța de sursă, ceea ce făcea să fie ceva mai greu să îți găsești locul și frecvența pe care să vibrezi. Iar în toată pleiada asta de stimuli de suprafață să și remarci vreo față, vreo ținută, vreun dans era, pentru noi, cel puțin, aproape imposibil. Singura excepție fiind fața DJ-ului român Pagal, cu care ne-am întâlnit în drum spre baie. S-a și clătinat un pic pe loc după ce i-am strigat lui Lori: „Ia uite-l pe Pagal, ce caută aicea?” Deși întrebarea firească ar fi fost ce căutăm noi acolo.
***
Era deja 5-6 dimineața. Strânsesem multe nopți de dans, cheltuisem multe intrări și ne măcinaseră destule gânduri referitoare la scurgerea de lichidități din buzunarele părinților. Îmi este imposibil să-mi amintesc acum, când scriu asta, care dintre noi a zis: „Băi, gata! De azi până poimâine ne descurcăm cu ce mai avem!”. Ca și cum asta ne absolvea de toate sutele precedente. Așa că am răbdat de sete. La propriu. Pentru că, na!, știam de la noi că e de o lipsă crasă de eleganță să bei apă de la chiuveta de la baie. Și-n plus, nici n-aveam o sticlă goală pe care s-o umplem. Ne legănam greoi de pe un picior pe celălalt. Știam că, după ce plecăm, plecăm de tot. Ne retrăgeam treptat de pe linia de mijloc a sălii mari. După piesa asta. După asta. Ne-am oprit încă o dată, aproape de bar. Mai mult de jumătate din club era deja out. În lentoarea asta cu bas înfundat pe spate, pe seceta asta cu gâturi uscate, se aude un „Hey!” din spatele barului. O tipă mișto ne întinde două cola reci, aburinde, perfecte. Și face un semn din cap spre o laterală a barului, cum că uite de unde. Nu ne-am uitat. Doar am mai privit luuuuung sticlele alea două câteva momente și apoi ne-am privit în ochi. Regula numărul 2: nu acceptăm nimic de băut! Zis și făcut. Vis și plecat.
***
Mult timp am vorbit de colele alea două, deseori ironizându-ne pentru închipuita vitejie. Dar adevărul e că n-a fost închipuită deloc. Se zice că un steag de luptă devine ce e abia după ce a trecut printr-una. E o dumă prin care se explică, în teoriile culturii organizaționale, cum sunt verificate valorile. Ei, genul ăsta de recurență permanentă l-a căpătat pentru noi momentul mai sus prezentat. Unul dintre nuștiucâtele acestei excursii, care a rezonat în noi mulți ani după. Asta și ultima noapte dormită sub cerul liber, pentru că metroul spre aeroport își relua abia dimineață activitatea. Ne mai despărțea o noapte de realitate. Sau de viața noastră așa cum o știam până atunci. Și cu ultimii noștri euro din buzunar și decizia că n-aveam să le mai cerem alor noștri vreun ban, ne-am întors în Valencia. Ajunse înapoi pe continent, ne vedeam iar din exterior trăgând greutatea lumii pe roți mici după noi, dar de data asta părând că nimic nu are să ne mai oprească. Acum sau în viață. Am hotărât să acostăm într-un parc, aproape de marea stație de metrou de unde ne începusem acum ani lumină călătoria. Parc dintr-acelea noi – în 2008, cu jucării și tobogane și tot felul de construcții tip cazemată, parcă special proiectate pentru niște ființe eșuate from outer space. Sau măcar din Space Ibiza. Castelul miniatural în care ne-am pus tabăra era o pătrățică de un metru pătrat, fix cât să-ncapă (și să nu le fie neapărat frig) două fete și troller-ele lor cât două case. Ne-am instalat comod, mai aveam ceva-ceva cât să treacă lin timpul până la orele 5, când se pornea din loc metroul. Oftam, ne uitam la stele, inventariam ride-ul care părea că abia a luat sfârșit. Asta până când un nene masiv și cu pasul hotărât și-a făcut apariția în parc. Am înghețat instantaneu. Nu știam dacă ne-a văzut, dar noi am prins exact momentul când a ridicat de pe jos un mare par, o mare cracă de copac și a privit scurt în jur. Am zis deja că înghețasem, nu? A luat parul și a-nceput să-l agite sus-jos și dreapta-stânga prin parcul ăla pustiit de orice altă formă de viață, până când din copacul de sub care se afla a căzut o mare traistă. Apoi a scos din ea o pilotă. S-a-nfășurat cu ea, ne-a privit în secunda doi și a zis „Buenas noches!”. „Buenas noches!”, am zis și noi, din coșmelia noastră colorată, moment în care deja eram cu câte un picior afară, pe pas alert de plecare. Lăsând totuși în urmă o juma de cui de pace, că poate domnu’ avea să se bucure mai mult de el.
***
Cum varianta spartană de înnoptat în parc nu mai era o opțiune, am început să ne deplasăm spre stația de metrou, despre care țineam minte că are un hotel alături. Dar stai, hotel? Cum rămâne cu ce am stabilit? Ne descurcăm, frate, prea am tras de sărmanele mame. În plus, e late o’clock. Să le scriem la ora asta ar însemna un maximum de panică. Și cine crezi că ne mai lasă vreodată undeva? Am dat ture hotelului până am descoperit câteva scări care coborau în spirală. Nu mult, atât cât să ne ferească de alte perechi de ochi pentru această ultimă seară. Am ajuns în dreptul unor uși închise. Ne-am instalat troller-ele și am dat drumul celui mai greu maraton de tras de ochi din istorie. La un moment dat s-a făcut frig, așa că ne-am scos prosoapele noastre colorate de plajă, ca să ne învelim cu ele. Treptat, ne-a luat somnul. Dar ceva ne zicea că e mult prea periculos să-nchidem ochii. Așa că ne-am pus telefoanele să sune din 10 în 10 minute, ca să fim sigure că nu alunecăm cu totul în neștiință. Să zicem că nu a fost o noapte ușoară. Dar niște îngeri cu uniforme de menajere, pe care până atunci le numeam muchamas, au deschis la un moment dat porțile acelui safe heaven în care ne adăpostiserăm și, pline de mămoșenie, ne-au întins niște… cartoane – da da, ca să ne întindem pe ele, cu prosoapele noastre flaușate cu tot. După o săptămână de trai pe cai mari și party-uri de 1k. Și patru boabe colorate pe care le-am lăsat să cadă pe jos la intrarea de la metrou și le-am strivit cu talpa inscripționată Converse, înainte să pornim spre aeroport. Astea au rămas. Și faptul că au rămas nici nu era o regulă, ci o linie de Pascal embedded în programul oricărui început al nostru, dar mai ales al ăstuia: if exces then zero control then pericol else mișto end. Enjoy!
***
Așa ne-a fost nouă dat. Sau așa ne-am căutat fără să știm. Cert e că Mastercard și momentele lui neprețuite n-o să poată vreodată să ghicească PIN-ul acelor zile care puteau la fel de bine să fie secole de înțelepciune trasă direct din cloud-ul astral.
Revizitând capitolul ăsta de acum două vieți, m-am gândit că poate ar fi trebuit să-l documentez de pe atunci cu de-amănuntul, că s-au pierdut cu siguranță atâtea și atâtea documomente din ce ar fi putut azi să fie o mega-arhivă de trăire nu doar personală. Dar adevărul e că orice secundă pe care am fi investit-o mai departe de cele câteva poze cu zoom ar fi fost doar rupturi de ritm și frânturi de energie eronat direcționată în arhivat amintire versus prezență în trăire. Pe Disco Invaders, în schimb, i-am mutat din portofel în portofel ca pe niște luceferi. Ei erau badge-ul meu de am fost acolo. Un card fizic, cu fețele lor, pe care l-am primit la o intrare într-o seară, devenise pentru mine check-in-ul pe care nu-l vedea nimeni, dar care, mulți ani, a însemnat tot. Nu tot ce aveam, ci parte din tot ce deveneam. Au trecut 13 ani de atunci și, privind înapoi, n-aș putea alege un punct mai bun pe axa timpului în care să se-ntâmple. Atât de puțin bruiaj, atât de puțin despre ceilalți. Atât de mult despre muzică și despre noi. La un moment dat, prin Mania, alături de pupitru și posibil cu un neon de culoare albastru Kent scria „De departe văd aproape”. De departe văd acum și cred că am reușit. Am reușit să plecăm cât it was still amazing.
de Cristina Iancu
Cris Iancu e om de creație, prea-puțin-scriitor și fan tot ce te mișcă.