Cum ne-am petrecut sfârșitul unei lumi și începutul alteia.
Când, în era dial-up, The Web Club se înălța în locul unui Internet Café, Bucureștiul se pregătea pentru o poveste cu care se va întâlni cu adevărat peste vreo 10 ani. Era 19 martie 1997, iar clasa creativă, urcată și ea pe emoția transcendentală a primei schimbări de semn politic de după Revoluție, se pregătea să meargă, de-a bușilea o vreme, către Paradis. În clubbing-ul alternativ, Web-ul a fost primul dintre ele. Nișat, un pic trash, trendy. Orașul în sine începea să cultive item-uri care se suprapuneau congruent pe un cuvânt descoperit recent de media, cool – muzica și filmele se luau de la Hollywood Music & Film; dacă prestai în advertising/media, puteai avea în buzunar deja un Bosch 607 și o cartelă Connex Go!; The Prodigy bifa a doua oară România, după ce în ‘95, la puțin peste un an de la lansarea iconicului Music for the Jilted Generation, umplea Sala Polivalentă – cine a fost acolo și-a asigurat gloria perpetuă. Până la SMS, MyX, Marea Eclipsă de Soare și Atomic TV nu mai era chiar atât de mult. A doua parte a anilor ‘90 producea, odată cu accederea la putere a așa-numitei „opoziții anticomuniste”, schimbarea de paradigmă într-un București însetat de revanșă și coolism. Busolele opiniei publice și mantrele unei societăți civile influente și monodirecționale trăgeau cu înverșunare clopotele schimbării cu orice preț.
În perioada aceea, The Web Club seta, paradoxal pentru etosul individualist al momentului, un sens comunal pre-Ecstasy – ciuperca, faimoasa ciupercă-logo și organicul erau mai importante decât chimia și sinteticul. Înainte ca această bulă minusculă să se transforme, Web-ul încerca să aibă o nuanță anticonsumeristă, dar nu devenea decât foarte greu spațiu politic, lipsindu-se bine mersi de hardcore pentru a flirta cu un hipioțism up-to-date, cluster fecundat Do-It-Yourself, mariaj de mai-mult-Vest și mai-puțin-Est, apelând, poate, fantezia utopianistă a vreunui Paradise Garage transplantat peste noapte aici și opunându-se într-un mod pasiv primelor încercări de organizare clubistă. Dacă vreți, TWC a fost ceea ce nu mai putea să fie în acel moment Studio Martin. DJ Sleek, unul dintre primii veniți, o spunea mai bine într-un interviu acordat în 2014 Ioanei Moldoveanu, de la Vice Romania: „La finalul anilor ’90, Vasile (DJ Vasile, n.a.) l-a cunoscut pe Ion (Ion Liberopoulos, proprietarul The Web Club, n.a.). Noi tocmai terminasem un soi de perioadă suflată cu aur în Martin și căutam o casă nouă. Pentru mine, Web-ul a însemnat Acasă”. TWC a fost, dacă e să folosesc sintagma lui Hakim Bey, o „zonă autonomă temporară” care a performat astfel în opoziție cu mainstream-ul pop – sună paradoxal în contextul în care personaje importante ale Web-ului ajung să aibă legături intime și cu schemele Generației Pro, și cu Atomic TV, dar nu e –, dar și cu primele schimbări dintr-o arie proximă, cea a clubbing-ului. Se adunaseră acolo și atunci cei pe care Simon Reynolds, în Energy Flash: A Journey Through Rave Music and Dance Culture, îi arăta cu degetul: „În fiecare eră pop, apar acei hipsters care caută un fel de condiție artistică superioară pentru muzica pe care o iubesc. Și, în fiecare astfel de eră, muzica-artă validă este definită în opoziție cu gunoiul lipsit de sens, care e ori prea bine finisat și comercial, ori prea abraziv și antimuzical, dar în orice caz privit ca fiind imatur și lipsit de profunzime”. Într-un articol din 2005 pentru B-24-FUN, citat de Raluca Nagy și Cristina Plecadite în „Identități de noapte. Clubbing și clubberi în București”, Jean-Lorin Sterian, jurnalist și scriitor, închidea cercul propriei dezamăgiri, descoperind cu surprindere hipster-ul local: „The Web este frecventat de muzică electronică și fanii multiplelor sale subcategorii. În același timp, acest club este locul în care artiștii se întâlnesc împreună cu persoane care doar mimează zgomotos talentul. (…) Web este un loc plin de fumuri, atât în adevăratul sens al cuvântului, cât și la figurat. Este un loc pentru drogați, ciudați, snobi, aroganți, blazați și talentați. Toată lumea este interesantă în Web. Oamenii par decupați din videoclipuri, sunt mereu aranjați și cu părul coafat și se comportă ca și cum o cameră invizibilă le supraveghează în mod continuu accesoriile”. Nu eram deloc departe de anul în care, coincidență sau nu, Web-ul urma să tragă obloanele, iar Douglas Haddow să scrie, în revista canadiană Adbusters, textul care va aprinde scânteia – „Hipster. The Dead End of Western Civilization”.
Odată cu apariția promoter-ilor care aveau abilitatea de a accesa resurse corporative, interesul brand-urilor de țigări și de băuturi alcoolice explodează, iar scena începe să-și pierde inocența. Nașterea antreprenorului în clubbing, interesat în primul rând de profit, conduce la normarea acestei culturi, la divizarea ei în subgrupuri identificabile ideologic și, în final, la un conflict simbolic latent. Boom-ul economic în România, circumscris cu aproximație intervalului 2000-2008/2009, coincide cu apariția marilor agenții de promoting locale din sfera clubbing-ului: The Mission (2000), Sunrise (2001), Hysteria (2001), Nights.ro (2001). Doar puțin mai tîrziu, în 2003, Premiile Industriei Clubbing, acordate de Nights.ro, statuează impecabil transferul – rave-ul și superclub-ul devin spații de consum, mașinării de (re)producere mercantilă a unei experiențe extatice inițiale, formule controlate și ierarhizate ale „lipsei de control”, locuri de imersiune într-o experiență care integrează, subtil sau nu, advertising-ul. Neoanele pulsează a branding, împreună cu nelipsitele, obsedantele visuals. Experiența trebuie să fie completă, se spune. Iar intrarea pe piață a unui jucător global precum Godskitchen marchează triumfal o eră pe care o poate opri doar Marea Recesiune din 2007-2008-2009.
Atracția irezistibilă a Berlinului, legată cu centurile de siguranță ale primelor zboruri făcute de la București de operatorul low-cost Air Berlin, și noua condiție a clubbing-ului ca trend social coincide parțial cu sfârșitul Web-ului. La mijlocul anilor ‘00 se cern publicurile. Obsesia urbanului – un spațiu salubrizat și sterilizat, colonizat de „bunul gust”, reflectat în neoanele veșnic aprinse ale smart branding-ului, având privirile îndreptate expert către marile uzine de producție a pop culture-ului – în opoziție cu suburbanul, cu mai-puțin-urbanul – „cocalarii” și „pițipoancele”, de fapt, chiar primii sosiți cândva la întâlnirea cu glamourizarea superclubului, sunt îndepărtați ușor-ușor pentru a face loc unui public „ales”. (Apare temporar un glitch de tranziție al sistemului, „pokemonii”, o epifanie youth culture șarjată peiorativ, o primă generație crescută în(tru) club(bing), cohortă care comunica pe HI5 și care a fost H&M înainte de apariția fizică a magazinelor de brand în oraș. Indigoizați, berlinizați, interiorizați, marginali(zați), emoizați în/de club, dispar fără urmă într-o perioadă scurtă pentru a elimina din peisaj ideea unei ciocniri a subculturilor într-o arie care tocmai se pregătea să masifice, să alinieze un public dispus să consume decodat experiența rave). Legitimația de acces, obiectul privilegializării apartenenței, ajunge să închidă o subcultură care, la origine, și-a făcut din deschidere regulă. Ca o consecință indirectă, în 2009 clasismo-rasismele structurale își întâlneau superlativul media: campania Atlasul de mitocănie urbană, a postului de radio Guerilla, intenționa să „civilizeze” prin loop-area elitismului societatea românească.
„The Web Club, casa muzicii electronice”, spunea, în 2007, titlul unui articol nesemnat din publicația Gândul. Cu doar un an înainte de a se închide definitiv, Web-ul se instituționaliza: „Chiar dacă nu este un loc «fancy» şi elegant, muzicienii care i-au trecut pragul sunt importanţi. Începând cu artişti români precum Şuie Paparude, Aievea sau Sunday People, până la artişti internaţionali. Nu au lipsit nici manifestările cultural-artistice de DJing conduse de Marika (fost rezident al clubului), Dobrică aka Haute Culture, Matze, Electric Brother sau DJ Vasile. De altfel, Web a acordat o şansă tinerilor aspiranţi la meseria de DJ, lăsându-i să exerseze în linişte, cu public sau fără. Astfel, acest club a fost locul în care şi-au început cariera mulţi DJ români”, continuă autorul anonim. Dincolo de exprimarea lemnoasă, rămâne haloul acesta inițiatic și comunal al locului. Web-ul a fost primul, a fost singurul, rămânând referința preferată a majorității DJilor/producătorilor de muzică electronică de aici. Paul Petrache, într-un portret pe care i-l face producătoarei de muzică electronică Borusiade pentru sub25.ro, scria în august 2018: „Pe la sfârșitul anilor 2000 apăruse în București clubul Web, punctul 0 al underground-ului electro made in RO și locul unde și-au făcut mâna majoritatea DJ-ilor de astăzi. Boru glumește că Web-ul a pervertit-o înspre muzica electro. Într-una din seri s-a dus la Marika, care era DJ rezident acolo, și l-a întrebat dacă ar fi OK să pună muzică într-o seară, el a zis că da, iar the rest is history”[5]. Protoistoria aceasta, mitizată ca „punct 0 al undeground-ului electro made in RO”, funcționează ca madlenă proustiană pentru toți cei care au avut de-a face cu Web-ul, fie ei performeri sau public. Criticul de film Cristi Mărculescu, într-un text din noiembrie 2012, acordat publicației Vice, intitulat, cum altfel?, „Ground zero of cool: [remember] the Web Club”, întărește afirmația dinainte: „(…) există locuri, oameni şi fenomene culturale care lasă urme adânci în mitologiile urbane. The Web Club a făcut ceva mai mult de-atât: a definit perimetrul şi a setat standarde pentru ceva ce-a devenit, în cei zece ani de existență, underground-ul urban electronic al Bucureştilor, super-cablat şi destul fason cât să facă istorie.”
În 2008, Web Club-ul se închide, dar el murise de-adevărat ceva mai devreme. Andrei Rusu, parte din proiectul Khidja, marca momentul în acel interviu colectiv din Vice: „(…) cred că ne doream toți mai multe locuri în care să ieșim, la Web nici nu veneau așa multe fete… Noi ne-am transferat la Embryo, unde ne-am făcut de cap. Astăzi cred că Control are multe în comun cu Web ca atmosferă”. Camil Dumitrescu, un alt DJ/producător aparținând primului grup care a populat clubul de pe Bulevardul Ion Mihalache, îl completează: „De la un punct ai fi avut chef să vezi și figuri noi, pentru că absolut TOATĂ LUMEA CUNOSCUTĂ mergea la Web, ajunsesem să stăm la aceleași mese și să avem aceleași discuții. Poate că societatea de la Web devenise un pic prea ermetică. Dar în perioada finală a Web-ului era foarte aglomerat și plin de fețe noi. Atunci mi-a părut rău că au scos masa de biliard, ca să aibă loc toată lumea”. Notorietatea aceasta cât de cât underground începea să viruseze atunci safe space-ul antemergătorilor. Orfanii TWC alunecau într-un vertij care s-a subsumat și căutării unor alternative, și nevoii unui upgrade. Scena aceea microscopică trebuia să (se) (re)producă. În 2004, apărea Avmotional, „o platformă ce urmărește prezentarea și promovarea de producții și inițiative din sfera muzicii electronice, experimentelor audio-vizuale, VJ-ingului și artei interactive, atât românești, cât și internaționale”. Rokolectiv, un „festival de muzică electronică și arte vizuale conexe”, care a devenit în timp un reper pentru ceea ce înseamnă subculturi alternative din clubbing-ul local, și-a avut ediția inaugurală în 2006, la Muzeul Național de Artă Contemporană. Spații precum White House (Cina), La Ota, Casa Tralala, SubBufet, Cool Cat, Test Point, Gossip, Expirat și Other Side, Embryo, Control Club, Fabrica, B52, Traian 42, Atelier Mecanic etc. au fost, parțial sau integral, ori încercări de a atenua agonia micului club aflat în proximitatea Muzeului Țăranului Român, ori modele de reenactement a atmosferei inițiale a Web-ului, ori tentative de a aduce clubbing-ul alternativ în contemporanul imediat, încercând să-l acomodeze cu subcultura care devenea dominantă (freshgoodminimal.ro) sau să-i schimbe pur și simplu semnul, sub presiunea unei schimbări paradigmatice globale condiționate de presiunea așa-numitei hipster culture (chestionabil.ro). În mod simbolic și contrariant, sfârșitul Web-ului este legat de apariția Web 2.0. Bucureștiul însuși își compune morfoza în acord cu nevoile generației Y, cu „retragerea” Web-iștilor din zona de consum clubist și cu avatarurile entertainment-ului urban în urma dramei de la Colectiv.
Articol apărut într-o variantă inițială în volumul Hipsteri, bobos și clase creative (ed. Cartier, 2019)
