În anii 2000, generația indie a ieșit în centrul orașului pentru a-și lua și ea binecuvântata porție de libertate. Pe drumul de întoarcere s-a rătăcit.
A fost o perioadă de câțiva ani, mai ales în prima jumătate a anilor 2000, când, în București, oricine mergea pe Motoare sau în Lăptăria lui Enache, Expirat ori Hanul cu Tei putea fi dintr-o trupă, prieten cu cineva dintr-o trupă sau, dacă nu, măcar să fi băut o bere cu cineva dintr-o trupă indie. Eram convinși că participăm la ceva important, așteptând, ca să parafrazez un vers al celor de Omul cu Șobolani, „să se întâmple ceva”. Seară după seară, weekend după weekend, concert după concert și party după party, fără să știm că în cele din urmă multe dintre acele trupe ne vor dezamăgi și majoritatea acelor locuri vor dispărea sau vor deveni de nerecunoscut peste noapte.
„After much consideration and conversation, I can scientifically conclude that 2007 has been a stinker for rock music. Indie is a thriving lifestyle concept perfect for selling products and therefore artistically long dead and more discernibly derivative than ever”, scria Ben Myers în The Guardian. În același an, Sufjan Stevens decreta: „Rock and roll is dead. Rock and roll is a museum piece. It has no viability anymore. You’re watching the History Channel when you go to these clubs. They’re just reenacting an old sentiment”.
Probabil deloc întâmplător, din același 2007 pornea și seria debuturilor în limba engleză ale celor mai titrate trupe indie românești: byron (Forbidden Drama, 2007), Grimus (Panikon, 2008), The Amsterdams (Adolessons, 2009) și The Mono Jacks (Now In Stereo, 2010).
Ce a însemnat, totuși, indie-ul românesc până la ele, dar și după? Încerc să adun cât mai multe nuanțe.
„Elibera-v-aș!” Comodificarea alternativului
Cu palincă strecurată înăuntru fără prea mari emoții și câteva beri din banii părinților, ne strângeam în Expirat să vorbim despre muzică („Hai, mă, că e cam de căcat Coldplay!”, „Ai ascultat The Strokes?” ori „Să-mi bag pula în Vama Veche și muzica lor pentru fetele de la ASE!”), scăpați din cartiere, blindați cu tot ce se putea între Nirvana, Placebo, Limp Bizkit & Linkin Park, manele și Paraziții. Și, bineînțeles, cu noul indie. Toate luate la grămadă de pe MTV, MTV2, Atomic și MCM.
Tot Centrul Vechi era, de fapt, o ruină alternativă: părăsit de establishment, ocupat de lumpenproletariat și o cultură alternativă nemulțumită de statutul economic al părinților, nerăbdătoare să accelereze capitalismul pop prin elaborarea unor rețele de cunoștințe și locuri asemenea.
Manele și hip-hop – în cartiere. Alternativ – în miezul Capitalei. Mai bine de atât nici nu se putea pentru proaspăta clasă creativă bucureșteană, care ne-a luat ochii cu o revistă, Academia Cațavencu, gâdilându-ne orgoliul că, dacă o citeam, eram mai deștepți decât alții. Sau cu sloganul unui post de radio, Guerrilla, care promitea să ne „elibereze” (de incultură, sanchi!), deși spațiile pe care le-a gentrificat, transformându-le în așa-zise „avanposturi” culturale, au devenit, paradoxal, bătrânicioase, scumpe și ermetice – poate că a fost mai bine că La Motoare s-a pierdut între timp, ar fi ajuns astăzi un fel de Control unde ar fi venit Șerban Pavlu cu gașca. Sau, mai rău, Ada Solomon să rezerve trei mese de ziua ei. În fine, cam după ce Tudor Chirilă a venit de mână cu Andreea Raicu printre mititei cu muștar și Skol la pahar, lucrurile n-au mai fost la fel: milenialii s-au cam retras de pe Motoare, Gen X își găsea primul loc de joacă economic cultural – niște ani mai târziu, se va întâmpla același lucru cu Expirat și Control: brusc, apăreau termeni occidentali ca parteneriat, private party și, mai ales, branding.
De fapt, cultura alternativă își va pierde rând pe rând spațiile de expresie și rendez-vous, iar altele noi vor apărea tot mai rar. Cauzele sunt multiple și polivalente: de la o criză economică la una dintre cele mai largi prăpăstii intergeneraționale (mileniali vs. Z) sau de la vechi forme de comunicare (print) la altele noi (social media). În plus, acutizarea individualismului & singurătății, dar și înlocuirea „clubului” cu mallul vor face ca Gen Z să fie aproape absentă din Centru (ce-i drept, îi poți găsi în față la Burger King-ul de la Universitate). Drept dovadă, Centrul a devenit de vreo zece ani aproape exclusiv un spațiu de consum pentru 30+.
Locuri și faze
Hanul cu Tei, în care coborai pe o scară imediat după ce intrai în gang din Lipscani pe porțile din fier, era un beci clarobscur pe cât de confuz, pe atât de mișto. Mergeam ca la terapie, când mi se lua de mesele ca la nuntă sau de mutra lui Dobrovolschi la toaletă pe Motoare. Nu se asculta muzică românească. Sau cel puțin nu-mi aduc aminte să fi auzit vreodată. Mixul era punk, grunge și alternativ. Iar ca țoale clienții fideli erau mai degrabă grunge și, ei, bine, metal, pentru că și în capul nostru era o varză: unii dintre noi habar n-aveau că Iggy Pop („The Passenger” se asculta obsesiv acolo) a fost într-o trupă sau că un tricou cu Iron Maiden merge purtat chiar și când tu de fapt asculți Ramones, Placebo sau, mhm, Staind. Apropo, punkerii se mai înmuiau la manele, alternativii o ardeau de cele mai multe ori pasiv-agresiv.
Apoi, nimereai mai întâi în Club A, o ciorbă de studenți și X-eri fără pretenții de Web, veniți să agațe vreo „metalistă” pe Guns’N’Roses sau vreo „ciudată” cu teniși pe The Kooks. Un mix generos de 18-35 ani și ieftin de votcă + suc de portocale. Dacă știai niște dub sau goa, puteai trece și prin micuțul & anticapitalistul Kool Kat, unde puteai fuma liniștit un „cui”. Aveai Fire și Mojo, dacă făceai stânga pe Covaci, iar dacă continuai pe Șelari aveai „Triunghiul Bermudelor” drum’n’bass: Revenge, Suburbia și Goblin – zona unde azi sunt Subway și Calif. Iar spre Cișmigiu, se știe, Expirat – o ciorbă mai spirituală decât Club A și Fire, unde se auzeau de la Suede la Coldplay și E.M.I.L., și hardcoristul Underworld, probabil cel mai antipop loc dintre câte au existat în oraș.
„Toată lumea, mâinile sus!” Perioada romantică
Toxic, al celor de la AB4, apărut în anul 2000, și Mâinile sus!, al doilea album OCS, scos în 2002 – cu, poate, cea mai britpop copertă din muzica românească: actrița Ana Ularu topless, cu coatele acoperindu-i sânii, purtând o pereche de jeanși cu talia joasă și ruptă – sunt bornele milenialilor indie ca mine.
Vița de Vie erau cam la fel de preindie ca Vama Veche, ZOB, Implant Pentru Refuz și Sarmalele Reci, dar asta nu înseamnă că scena nu-i asculta. Vank erau un fel de Vama Veche de cartier, fără metafizică, ne erau cam tuturor simpatici. Iar prețiozități precum Kumm sau Urma nu asculta nimeni dintre cunoscuții mei. Nu-mi aduc aminte pe cineva să fi zis vreodată la vreun party: „Bagă și tu aia de la…”. Până la urmă, o zice și Mani Gutău, vocalistul Urma, într-un interviu pentru Suplimentul de cultură: „Urma nu a fost niciodată o trupă de nișă. E o muzică pe care o ascultă cu drag și părinții mei, care au crescut probabil cu Adriano Celentano și Anda Călugăreanu”.
AB4 aveau un look introvertit, OCS erau mai degrabă spirituali. AB4 era alienare, OCS era indignare. De aceea, AB4 se asculta în general la bloc, era o chestie intimă, iar cântecele OCS erau majoritatea pentru plajă sau Motoare: „E lună plină,/ Cine e de vină?”.
Dar, pe lângă particularitățile fiecăreia, cele două trupe pot reflecta câteva sentimente comune, dincolo de postmodernismul tragicomic al trinomului Timpuri Noi – Sarmalele Reci – Vama Veche: hedonismul („Și vreau să strig, să-mi fac pe plac,/ Să sar în sus, să dau din cap,/ Să fac ceva numai al meu,/ Să mă transform, să nu mai fiu eu” e primul refren al casetei Toxic – albumul avea să fie relansat un an mai târziu pe CD, iar în locul acestei „Să”, prima piesă folosită avea să fie o colaborare cu Verdikt, „Nu-ți fă griji”), nihilismul distrat („Poate zâmbesc prea mult,/ Poate nu știu s-ascult,/ Dar, de ce vă uitați la mine?/ Nici eu nu mai știu ce-i bine” – „7000 km în aer”, OCS), existențialismul adolescentin („Fac orice ca să mă simt mai bine,/ Eu sunt cel ce trăieşte în tine,/ Uită-te doar în oglindă mai bine,/ Eu sunt copilul, copilul din tine” – „Copilul rebel”, OCS) sau autovictimizarea politică („Mult prea sătul,/ Îți e destul/ Și nu mai vrei / Să îi mai vezi / Sau să îi crezi / Deloc pe ei” – „Mult prea”, AB4).
Aşa că am avut şi noi câțiva ani grunge cum trebuie, în care nu eram stânjeniți de clasa socială din care veneam (cum vom fi mai târziu), ba chiar mergeam către Centru în semn de protest. Centru pe care, în cele din urmă, îl vom părăsi, după ce indie-ul s-a comodificat către spații hip, iar autoritățile, împreună cu bișnițari locali și francize internaționale, au decis să-l transforme în plasă pentru turiști.
Într-o seară, prin 2006, în drum spre Drumul Taberei, am nimerit în autobuz cu câțiva băieți gălăgioși din galeria Stelei, care mergeau spre Cotroceni, pentru că aveau meci cu FC Național. Unul dintre ei nu s-a putut abține, pentru că eram în perioada în care purtam pantaloni largi, „converși” din Obor și un lanț gros în talie: „Ce zici, coaie, ești rocker?”. Zic da, ascult și rock. „Marfă. Știi pe Dan?”. Da, marfă OCS, zic. „Da, frate, OCS, pula mea, bate cupa!”
O mahmureală după care unii s-au trezit că pot face niște bănuți, alții – niște politică, alții – niște business à la carte, disciplinat și scumpicel.
„Monica, singurul candidat con cojones” – Dan Amariei. Paranteză despre scurta și trista aventură electorală a indie-ului românesc
Într-un interviu din 2010 pentru HotNews, după ce delibera că „Inna nu e muzică, e gunoi”, Dan Amariei mai era întrebat și ce părere are „despre artiștii care susțin public un anumit om politic”. Răspunsul său: „Vorba cântecului: e foame! E foame mare. Fiecare știe cât de «artist» e. Și se comportă ca atare”. Tot „ca atare”, doar câțiva ani mai târziu, avea să o susțină pe Monica Macovei și, mai târziu, partidul USR (ba chiar să și cânte în cadrul unui miting din campania electorală a acestuia). Cristian Ghinea țopăind pe cântecul „Cine e de vină?” și strigând la refren că „Dragnea e de vină” (vezi reportajul din 2019 al celor de la Recorder) rămâne cea mai dezolantă imagine a indie-ului românesc.
Giumbușlucuri de logică și „principii” face și Tudor Chirilă. După ce ani la rând a tot propăvăduit că „USR e cel mai decent partid din Parlament” și a intrat în jocul analizelor politice „de poiană” pe social media, anul ăsta, după ce PNL a format majoritate în guvern alături de, oroare!, PSD, încearcă să ascundă, ușor iritat, ce știm de fapt cu toții: „N-am ieșit în stradă să vină la putere PNL, USR sau mai știu eu cine” – via Știri de Cluj.
Poate că Dan Amariei, Tudor Chirilă, Mani Gutău, Adrian Despot sau Mihnea Blidariu au ajuns să facă campanie electorală și din același reflex arogant antipop: la fel ca cititorii Academiei Cațavencu, muzica noastră e mai bună decât a lor, deci la fel și ceea ce votăm, adică USR. Sau, cu alte cuvinte, dacă n-am scăpat de manele, măcar să scăpăm de PSD.
Iar anul 2016, cel al alegerilor parlamentare, a fost apogeul acestei psihoze create în jurul noilor politicieni cool, care trebuiau votați cu orice preț: „Tocmai am aflat că, oficial, ultima zi de campanie electorală a fost ieri și nu mai pot spune la nimeni că votez cu hipsterii ăia care au studiat muzică electronică și droguri ușoare prin străinătate, Cristian Ghinea, Vlad Alexandrescu, Nicușor Dan, Vlad Voiculescu și românca aia simpatică Clotilde Armand, care vorbește bine și franțujeste” – Mani Gutău.
Iar după ce USR n-a reușit un scor mai mare de 10% a urmat un sentiment general că „lupta” ideologică trebuie să continue, mai ales în rândul adolescenților: „E clar, ăștia micii nu au niciun fel de cultură politică sau interes pentru fenomen. Dacă dăm vina pe ei, nu rezolvăm nimic. Sunt la vârsta la care durerea în pulă e cel mai de preț lucru pe care îl au! Vina e a noastră, că nu le-am explicat suficient și pe înțelesul lor cum stă treaba. Nu-i nimic. Data viitoare ne pregătim mai bine și încercăm până ne iese. Asta e datoria noastră post-vot” – Adrian Despot, într-o postare pe Facebook, care ar fi putut fi la fel de bine și din anii ’70.
Noul indie ca afară
În 2008 apărea „nucleara”: Control Club, în pasajul Victoria, în plină criză economică și la începutul sfârșitului pentru spațiile din Centrul Vechi (Suburbia, Hanul cu Tei, La Motoare și multe altele aveau să dispară foarte curând). Pus la cale de doi băieți tobă de muzică, Control era, asemenea Rokolectiv sau Embryo pentru muzica electronică, alternativa la alternativă, iar playlistul Guerrilla părea, pentru prima dată, demodat: Grimes, The xx, Sunn O))), Wild Beasts, Grizzly Bear, Animal Collective, Crystal Catles, LCD Soundsystem, ce vorbești, mă? Ce ascultam pe Hype Machine și bloguri obscure, auzeam acum și la bere.
Atmosfera s-a schimbat brusc. Cunoscuții mei s-au împărțit între cine vine sau nu (sau își permite să vină) la Control, iar cea mai mare parte a indie-ului românesc plonja în noul postpunk revival propăvăduit de The Killers, Editors sau White Lies, sărind peste The Strokes, Arcade Fire și Arctic Monkeys. La fel, grungiștii fie se reinventau (Doru Trăscău, spre exemplu, pornea The Mono Jacks), fie, treptat, nu-și vor mai găsi locul în noua paradigmă: OCS erau desueți și chiar luați peste picior de noul cluster cu iluzii internaționale și sincroniste, Vama Veche se spărgea, din cauza divergențelor „de opinie muzicală”, Vița de Vie a trăit mulți ani la rând doar din single-ul „Praf de stele”, scos în 2007 (ha!) – în același timp, carierele pop ale lui Tudor Chirilă și Adrian Despot creșteau direct proporțional cu distanțarea de noile spații și expresii alternative.
Brusc, aproape toată scena s-a transformat în mimetism (deloc coinicidență că printre membrii trupelor care cântau în engleză erau suficient de mulți cei care veneau din advertising, așa încât acestea să fie marketate aspirațional), iar o căutare aproape nevrotică a „succesului” și „calității” producției a luat locul reprezentării și, implicit, relevanței locale.
Publicul, fie din curtoazie, solidaritate (elitism, chiar) ori curiozitate, a susținut toată treaba. La fel și managementul cluburilor Control, Expirat, iar mai târziu, și doar pentru o perioadă de timp, Colectiv sau The Silver Church (și alte câteva spații cu sisteme de sunet mai decente decât majoritatea trupelor care îl foloseau), cât și al festivalurilor (de la B’estFest la Electric Castle), care au dus în cârcă entuziasmul până la epuizare. „Ce pula mea, mă, am cântat la Londra, erau vreo zece în public și vreo zece promoteri și A&R la bar. Am stat cu unii dintre ei la o bere după concert și ne-au zis că mai sunt zece trupe mai bune decât noi doar pe strada aia, deci despre ce semnat sau succes afară vorbim?”, mi-a zis, prin 2012, un membru al unei trupe al cărui nume îl voi păstra anonim.
Inutil să mai agit cuțitul în rană: totul a fost o iluzie. Robin and the Backstabbers, din outsideri au devenit cea mai relevantă trupă indie din ultimele două decenii. Byron au renunțat printre primii la limba engleză. The Mono Jacks, după ce s-au dezmeticit, au scos cel mai bun album al lor (Ușor distorsionat, 2017). Ba chiar a fost nevoie de câteva reveniri de formă ale unor pionieri, precum Coma („Dor” și „Un semn”, 2016) sau Pistol cu Capse („Undeva, cineva”, 2015), ca să apară printre puținele single-uri memorabile din ultimii 10 ani. Indie-ul românesc s-a prăbușit în nostalgie, nu doar a sentimentelor, ci și a genului. Până acum, același lucru îl face și noua generație, prin nume ca Greetings Sugar, Valeria Stoica sau Zimbru. Deci, e gata din 2007?
Ca bonus, îmi rămân concluziile:
Kumm și Urma erau un fel de jazziști cu nasul pe sus care încercau să facă alternativ, doar că le ieșea ceva între The Eagles și Counting Crows.
La Motoare a fost poate ultimul loc de confruntare intimă & fertilă între două generații.
Probabil cel mai intrigant și excitant concert al perioadei indie rămâne The MOOod la The Silver Church.
Ska-ul românesc a fost de folos doar pentru agățat.
The Mono Jacks ne-a atras atenția încă din 2010: „We’re All Getting Older”.
„Calul din Marlboro” rămâne cel mai bun cântec indie românesc.
Pentru câțiva ani buni, trap-ul a fost noul indie. Şi, într-un fel, încă e.
Mai durează doar câțiva ani până ne vom reconecta la Vest şi la revival-ul post-punk care se întâmplă de vreo doi ani. Sau nu ne vom mai reconecta deloc.
