Pionierii

Interesul pentru ketamină s-a răspândit inițial în România mai ales în grupurile de tineri nonconformiști, interesați de experiențe limită, precum studenții la Filosofie și Arte și grupurile notorii de fani ai muzicii punk și rock din centrul Capitalei. Ingrid, absolventa unui liceu de tradiție din București, în vârstă de 30 de ani în 2014, care a comercializat ilegal ketamină în București pentru mai bine de zece ani, își amintește că a consumat pentru prima oară ketamină, în paralel cu canabis, în jurul anului 2000, prin intermediul grupului de prieteni punkeri care se strângeau în zonele Parcul Tineretului și Teatrul Național. Ingrid adaugă fanii muzicii hippie și techno printre genurile de consumatori și adaugă: „Am văzut cu stupefacție că poate prinde și la maneliști, poate prinde la oricine”, în completarea ideii că utilizatorii aparțin tuturor categoriilor sociale, un loc comun pe care îl repetă adesea traficanții, polițiștii sau psihiatrii în legătură cu consumatorii de droguri.

Și unii din fanii împătimiți ai echipelor de fotbal, așa numiții ultrași, sunt bine reprezentați printre consumatorii de ketamină. Bogatu relatează în amintitul interviu pentru Vice cum și-a început cariera de traficant: „Cerea lumea prin cartier: «Bă, tu ce ți-ai făcut, ce-ai luat?». Și le spuneam: «Stați, mă, că vă fac eu rost», că lumea nu știa de farmacie. Țineam praful în ouă de-alea de plastic de la Kinder. Îl prăjeam și le arătam: «Uite domne’, ketamină, droguri, așa se vinde, așa vine». Lumea credea că suntem cei mai tari, știi? Noi nu știam că de fapt nu e panică, așa că le ziceam la toți că e panică. (…) Da [se lua de la farmacie], era Vetased și Ketamine 10 cu capac verde la 10 ml. Am găsit un moș pe la 1 Mai și eram pe el toată ziua. Ne trezeam, haide mă, bum-bum. Nu puteam să-l fac oriunde, trebuia să găsim casă liberă, du-te la ăla, du-te la ălălalt. Am prăjit și acasă o dată. Atunci eram cu meciurile, eram în galerie, mă duceam prin deplasări cu Ultras, cu galeria. M-a prins mama: «Ce faci, dom’le, aicea?». «Taci, dom’le, că mâine e meci cu Steaua, fac fumigene. Prafu’ ăsta îl iei, îl bagi în țiplă și-i dai foc, ai văzut cum iese». N-a mai zis nimic.”  

Notorii sunt în acest context două situații pe care le întâlnim la mulți dintre consumatorii veterani de ketamină. Una este procurarea substanței direct de la farmacie, mai ales dintr-o anumită farmacie veterinară care se afla în preajma anului 2000 în zona Pieței Romană, punctul zero al epidemiei naționale a consumului de ketamină, dar și din alte farmacii, de la Piața Domenii sau zona 1 Mai. Deja în anul 2000 unele dintre farmaciile veterinare de cartier aveau afișe în fereastră care precizau: „Nu vindem ketamină!”. 

Ingrid relatează cum și-a început ea cariera de dealer, probabil localizând anul ceva mai târziu decât în realitate: „Eu găsesc business-uri în orice. Pur și simplu mi s-a părut că aș putea să fac un business din asta. A fost exact în perioada în care începea să nu se mai găsească. (…) Prin 2003, să zicem, oricine ar fi căutat în momentul ăla o modalitate din care să facă din asta un business ar fi reușit, n-a fost ceva special la mine, trebuia doar să te sesizezi atunci, când încă se mai putea, încă se mai găsea în anumite locuri, să-ți faci din asta o combinație. Se găsea în tot Bucureștiul, aș putea să spun că încă se mai găsea și în Romană, la farmacia de la Romană (…). Eu știam pe vremea aia, avem câteva sute de prieteni (…). Eu am avut dintotdeauna un spirit întreprinzător și estimam că asta o să ia amploare pentru că eu știam câți oameni consumă și îmi dădeam seama că lucrurile deja se pierd puțin câte puțin, că n-o să se mai găsească și, mai mult decât atât, eu pe toți oamenii ăștia îi știam”.

Brandurile farmaceutice întâlnite cel mai adesea în România până în 2014 erau Vetased, medicament românesc certificat de Institutul Pasteur și produs la o fabrică specială în Filipeștii de Pădure, județul Prahova, Ketaminol, de producție germană, Ketamine 10, de producție olandeză, Calypsol, brand românesc destinat medicinii umane. Prețul unui flacon cu 20 de mililitri de soluție de ketamină la farmacie era în preajma anului 2000 în jur de o 100.000 de lei, pentru ca apoi să se dubleze și să se cvadrupleze, în timp ce prețul la negru, de la dealeri, a crescut și el de la 800.000, la 1.600.000, ajungând să depășească 400 de lei în 2015 pentru un flacon de 20 ml. Dar farmacii veterinare dispuse să vândă ketamină fără rețetă se găseau, rareori ce-i drept, chiar și în anul 2007, când D.E., altă consumatoare și dealeriță din București, procura ketamină de la o farmacie aflată în zona Lujerului din Militari cu 600.000 de lei per flacon de 20 ml, pentru a-l vinde cu 1.600.000.

O a doua situație tipică, din primii ani ai epidemiei de consum de ketamină până astăzi, este distribuția făcută simultan de dealeri pentru un număr mare de consumatori. Dacă procurarea heroinei sau canabisului este aproape întotdeauna o afacere în doi, cât mai discretă și mai rapidă, traficanții de ketamină își luau libertăți pe care aceștia nu și le permiteau. Bogatu relatează pentru Vice: „Vara stăteam numai pe hidrobicicletă. Sunau: «Unde vin, mă?». «Unde vrei tu, în Herăstrău pe marginea lacului». Veneau, pac, dă-mi banii, ia sticla! Era la fel când făceam tarabe, gen toată lumea la un singur loc. Le ziceam: «Băi ăștia cu telefoane, cu acarete, deoparte! Care-i cu banu’ fix, primu’!»”. Astfel de „tarabe”, întâlniri cu un număr mare de consumatori într-un loc și la o oră anume, când consumatori din grupuri diferite de cunoștințe aveau ocazia să se cunoască între ei, au avut loc din primii anii ai răspândirii masive a consumului, 2003-2004, până în prezent, când traficul și posesia de ketamină sunt infracțiuni. La o astfel de „tarabă” am asistat în septembrie 2014, când un grup de 10-15 persoane, majoritatea studenți și tineri artiști, s-au întâlnit cu Bogatu în Piața Victoriei, mai întâi pentru a-i da banii, iar la întoarcere l-au ambuscat pentru a-și primi porția cuvenită de ketamină, înghesuindu-se pentru întâietate la a primi substanța. Aceste întâlniri de grup par să fi devenit mult mai rare în perioada 2010-2013, iar revenirea lor în 2014 era semnul unui reviriment al interesului pentru această substanță.

Spre deosebire de traficul de heroină și de traficul de droguri ilegale în general, persoanele care procură ketamină pentru consumatori se bucurau în trecut de mai multă încredere din partea acestora, fie că erau cunoscuți sau aproape străini (cu toate astea, în general e nevoie ca un consumator să fie introdus la dealeri pentru a putea cumpăra, iar contactele se oferă cu zgârcenie pentru că sunt surse de eventual profit). „Țepele”, cazurile în care persoana care trebuie să furnizeze ketamina contra cost pleacă cu banii și nu se mai întoarce, și furturile sunt mai rar întâlnite decât în cazul comerțului ilegal cu alte droguri. La rândul lor, consumatorii au în general un cod de comportament diferit de al dependenților de heroină, aparțin adesea unor familii cu venituri peste medie și sunt educați, se comportă politicos, principial, răbdător pe cât posibil și au încredere în dealeri, motiv pentru care probabil și aceștia sunt relativ de încredere. Desigur jocurile de putere obișnuite dintre dealerii din rangurile superioare, cei din rangurile inferioare și simpli utilizatori au loc și în cazul comerțului ilegal de ketamină, fiecare încercând să controleze, să profite de și să-i manipuleze pe ceilalți în interes propriu, doar că au mai degrabă caracterul nonviolent al unor relații de afaceri legale. Des întâlnită este însă situația în care cumpărătorul este nevoit să aștepte ore întregi un dealer care este și consumator și care nu sosește prompt la întâlnire pentru că deja este intoxicat și nu mai poate nici măcar vorbi la telefon. Ca în cazul altor droguri, consumatorii dependenți sau constanți ajung adesea să distribuie sau să vândă ei înșiși cantități reduse de ketamină pentru a-și putea acoperi parțial consumul. După 2010, dar ocazional și înainte, a devenit comună situația în care ketamina procurată este îndoită cu apă. Acest lucru este înlesnit și de faptul că actualmente substanța este vândută „vărsat”, adesea în seringi de plastic de 10 ml, mai degrabă decât în flacoanele originale. Dar și înainte de 2010 unii dealeri obișnuiau să înțepe flacoanele sigilate pentru a înlocui câți mililitri de ketamină cu apă, astfel încât sigiliul flaconului să pară neatins. Frecvența crescută a îndoirii după 2010 se datorează atât scăderii ofertei și creșterii prețului, care îi face pe consumatori să cumpere cantități mai mici, cât și, potrivit dealerului Bogatu, faptului că substanța este adusă din Bulgaria, iar pentru a nu fi descoperită la trecerea graniței flacoanele sunt golite într-un alt recipient.

2000-2010, epoca de aur

Revenind la începuturile acestei subculturi, primele rapoarte naționale privind situația consumului de droguri, realizate pe atunci de Brigada pentru Combaterea Crimei Organizate și a Corupției, menționează primul caz al unui consumator masculin de ketamină în categoria de vârstă 19-24 de ani în 1999. În anii care au urmat, consumul de ketamină s-a răspândit cu repeziciune, atingând cercuri din ce în ce mai largi de populație. Am putea delimita oarecum artificial două perioade de expansiune, din anul 1999 până în 2005 și din 2005 până în 2010, și două perioade de contractare, din 2010 până în 2014 și ulterior. Dacă într-o primă fază accesul era restrâns, chiar în perioada în care substanța se putea procura la liber din farmacii, iar consumatorii constituiau grupuri restrânse de inițiați în consum, după 2005 fenomenul a luat amploare și s-a format o piață neagră de ketamină, consumul atingând proporții epidemice într-o perioadă care a culminat în anul 2008, odată cu apariția substanțelor noi cu proprietăți psihoactive, el trecând ulterior în mainstream, la cunoștința unei proporții semnificative de elevi și studenți din toate categoriile sociale, mai ales în București. După 2009, piața neagră de ketamină s-a resimțit serios în urma concurenței magazinelor legale, iar 2010 a adus trecerea ketaminei pe lista drogurilor de risc, substanțe a căror posesie și comercializare constituie infracțiuni la legea 147/2000.

Alături de farmaciile veterinare, veterinarii au jucat un rol important la începuturi și pe perioada în care piața ketaminei a luat amploare, ei fiind cei care au avut acces la substanță pe baza rețetelor completate cu informații fictive. Cel puțin unul dintre consumatorii cu care am discutat își procura ketamina direct de la un medic veterinar din București, care însă era deosebit de precaut și nu era interesat de câștiguri mari, vânzând cantități reduse unui cerc foarte restrâns de consumatori de încredere. Zvonuri potrivit cărora unii dealeri ar fi avut acces direct la angajați ai Institutului Pasteur sau chiar ai fabricii de ketamină din Filipeștii de Pădure nu au putut fi verificate, dar cantitățile impresionante pe care le plasa Ingrid traficanților mai mărunți conferă oarece credibilitate acestor zvonuri. Potrivit lui Ingrid, în perioada de maximă înflorire a traficului, ea vindea peste 400 de flacoane pe lună – o valoare cu amănuntul pe piață la acea dată de 60.000 de lei, profitul ei ca intermediar într-un lanț de distribuție fiind după aprecierea mea undeva la o treime din această sumă –, care ajungeau la un număr între 1.000 și 2.000 de consumatori, dintre care în jur de 300 de clienți constanți. Dacă câteva flacoane lunar pot fi lesne justificate de un medic veterinar, baxuri de zeci și sute de flacoane sunt mai greu de justificat, cu toate că în unele cazuri de trafic depistate după 2010 și raportate în mass-media putem întâlni medici veterinari implicați în acest tip de trafic de dimensiuni semnificative.

Un eveniment cu implicații majore pentru sănătatea publică și pentru politicile publice este trecerea în masă a consumatorilor de ketamină de la consumul intranazal la cel prin injectare. Aceasta s-a produs începând cu anul 2004, iar într-un an sau doi majoritatea consumatorilor, mai ales veterani, dar și cei care debutau în consum în acea perioadă, erau consumatori de ketamină prin injectare, în general intramuscular și foarte rar intravenos. Motivul principal pentru această trecere este foarte probabil intersectarea consumatorilor de ketamină cu cei de heroină, care consumau deja în România heroina prin injectare, și transmiterea fulgerătoare a acestui mod de consum de la unii la ceilalți, ulterior răspândirea lui rapidă în interiorul subculturii consumatorilor de ketamină. Un alt motiv este faptul că substanța a fost disponibilă sub formă de soluție în flacoane farmaceutice, fapt care făcea mai lesnicioasă injectarea decât prizarea. Cu toate acestea consumul intranazal a rămas comun printre utilizatorii ocazionali sau mai prudenți; se poate spune că o majoritate a consumatorilor constanți sau dependenți au devenit consumatori prin injectare, în timp ce o majoritate a celor care au consumat ketamină cel puțin o dată au făcut-o prin prizare. Această transformare a expus consumatorii infecțiilor transmisibile prin sânge, o parte dintre ei infectându-se în anii care au urmat cu HCV și HCB – deși folosesc mai rar decât consumatorii SNPP sau heroină la comun seringi, consumatorii de ketamină folosesc adesea în comun același flacon –, iar în prezent fiind la risc crescut de infecție cu HIV, aceste cazuri înmulțindu-se în ultimii ani din cauza consumului de SNPP.

În jurul anului 2007, an de vârf al răspândirii subculturii ketaminei în București, mai multe epicentre de trafic au apărut în oraș. Pe lângă ketamina vândută de Ingrid în centrul și nordul capitalei – zonele Ștefan cel Mare și Aviației –, prin intermediari, au apărut zone de trafic în cartiere din estul și sudul orașului, precum Titan și Berceni, aici făcând carieră ca dealeri mai mulți tineri de genul „băieților de cartier”, dar consumatori și vânzători ocazionali locuiau și făceau afaceri în mai multe zone din București. O parte dintre aceștia procurau Ketaminol din Bulgaria, unde farmaciile nu cereau rețete speciale pentru a vinde ketamină; în Bulgaria încă se poate cumpăra ketamină de la unii medici veterinari, mai mult sau mai puțin pe sub mână, în 2021. Un dealer cunoscut din zona Berceni care aducea ketamină din Bulgaria trecea sub pseudonimul Tiger, iar un număr de consumatori alternau între acesta și oamenii lui Ingrid, motiv pentru care am întrebat-o pentru un interviul realizat de mine și publicat online în 2011 pe platforma Think Outside the Box dacă crede că orașul era oarecum împărțit între ea și cei din sud care dădeau ketamină și dacă exista și o altă împărțire decât cea geografică: „Din Berceni luau cei tineri şi genul de cartier, iar de la oamenii tăi lua lumea bună. Sau lua fiecare de unde era mai la îndemână, mai ieftin şi mai puțin diluată?”. Răspunsul ei a fost următorul: „Nu, cred că fiecare cum îi era mai la îndemână sau în funcție de produsul pe care îl prefera. N-a existat niciun fel de împărțire până în 2007. După aia a apărut puștiul din Sud. Am încercat să ne înțelegem la faza cu pauzele. Pentru că oamenii mai aveau nevoie și de pauze, din când în când, de două-trei săptămâni, să își revină, să nu o ia razna complet, dar el se pare că nu avea scrupule și, când am încercat să dau eu pauză, el chiar scumpea sticlele. Eu eram cu altele pe cap și am neglijat pe moment, apoi am divizat distribuția în două zone, dar între timp deja mai apăruseră și alții în afară de cei din Sud, se diversificase oferta, se făcuse tot mai pretențioasă cererea, calitatea serviciilor trebuia îmbunătățită, adusă la înălțimea normelor europene care tocmai intrau în vigoare [râde]. Dar oamenii erau din ce în ce mai bolnavi, pentru că acum, cu toată bunăvoința mea, nu mai puteam să dau pauză, nici dacă îi încuiam pe toți «marii dealeri» în beci, pentru că fiecare avea subdealeri, subsubdealeri, și din cinci consumatori, cred că unul era și dealer. Chestia asta a ajuns la un apogeu şi trebuia să se termine cumva, şi într-adevăr s-a terminat la un an jumate. Dar din cauza legalelor”.

Este cu totul remarcabil, deși explicabil faptul că pe parcursul întregii perioade 2000-2008 ketamina aproape că nu a apărut pe radarul oficial al Agenției Naționale Antidrog – ANA, înființată în 2003 prin instituționalizarea Comisiei Interministeriale Antidrog. Singurele mențiuni privind ketamina în cadrul rapoartelor naționale privind situația drogurilor, după 1999 și înainte de 2009, sunt în raportul din 2004, unde sunt menționați din nou doi pacienți tratați de dependență de ketamină și decesul unei femei din cauza consumului de ketamină, care avusese loc în 2001, iar în raportul din 2007 ketamina este menționată o singură dată, ca drog secundar pentru 1% dintre pacienții admiși la tratament pentru politoxicomanie în 2006, fără să fie specificată și ca drog principal de consum. În anii 2005, 2006 sau 2008, ani de vârf ai răspândirii consumului, când forumurile și secțiunile de comentarii ale paginilor web sunt practic inundate de consumatori tineri care se mândresc cu și promovează consumul de ketamină sau își deplâng dependența lor sau a prietenilor, în rapoartele Agenției Naționale Antidrog ketamina practic nu există. O explicație simplă există pentru acest fapt: în toată această perioadă traficul și posesia de ketamină nu constituiau infracțiuni, din acest motiv consumul fiind ignorat atât de Poliție, cât și de ANA. Practic, această substanță nu apărea în chestionarele, studiile și graficele produse de agenție, care nu era interesată de consumul unui drog care nu era ilegal. Că acest tip de consum care nu este infracțional poate intra în aria de interes a rapoartelor naționale o demonstrează cu prisosință raportul din 2009 și cele din anii ulteriori, când are loc explozia drogurilor așa-zis etnobotanice și legale, odată cu care intră în aria de interes oficial al autorităților și consumul de ketamină.

Neoficial, în sensul de neinvestigat sistematic și neraportat, acesta era însă bineînțeles cunoscut Poliției și funcționarilor ANA și înainte de anul 2009. Chestorul Pavel Abraham, șeful ANA în perioada 2003-2008, întrebat dacă avea cunoștință de fenomenul consumului de ketamină, mi-a răspuns: „Știu, știu, știu! Ketamina este relativ un drog nou față de celelalte. Unii au situat-o la limită, știu că a fost trecută pe listă, încă lucram eu la Agenție, la una din sesiunile ONU din martie de la Viena, dar aș vrea să vă spun ceva, știți ce se întâmplă? Nu poți să faci o evaluare obiectivă fără niște mijloace și tehnici foarte bine puse la punct de către cunoscători, deoarece românul consumă ce i se dă. Deci el nu are încă preferințe. El, dacă asta a apărut, ketamina, și s-a născut o rețea, două și piața a mers bine la noi, că n-a fost cunoscută nici de ăștialalți și poate nu a fostă recunoscută nici ca… nu era în perimetru ilegal strict, atunci s-a consumat”.

Pe partea cealaltă, traficanții de ketamină aveau și ei dese întâlniri cu Poliția. Ingrid, care avea în subordine în această perioadă de vârf mai mulți dealeri care cumpărau de la ea en gros, printre care și Bogatu și D.E., are de spus următoarele: „Se știa și era oarecum trecut sub tăcere. Dar se știa, asta era foarte clar. Adică, atâția consumatori, până chiar și cei care mai vindeau mai fuseseră prinși, știam de atâția care fuseseră prinși… eu, personal, nu, dar erau și alții care mai vindeau ketamină care știu că au avut probleme. Pe Tiger [un alt traficant, nota mea] l-au prins când intra în România cu sticluțe”. Iar Bogatu relatează pentru Vice, la întrebarea reporterului „Nu era panică cu Poliția?”: „Niciuna. Prima oară m-au săltat bodyguarzii la club cu K. Ne-au cam căpăcit. Bum-bum, eram praf, pac-pac-pac! «Ce aveți aicea, mă? Cocaină? Droguri?» Apoi ne-au dat drumul. Era chiar în primul an în care s-a deschis Mania la Mamaia. După care ne-au mai prins prin cartier, și cu sticle, și cu praf. Apoi m-au prins serios, direct cu 60 de sticle, la Unirii. Pac, «Stați așa, nu mișcați!». Ne-au întins pe burtă și de sub mine au început să se rostogolească sticle pe trotuar. Dar nu îi interesa K-ul, ne-au întrebat dacă avem heroină (…) Pe urmă a mai fost o schemă, aveam un apartament în zona Unirii și toți care luau K se duceau acolo să-și cumpere. Pac, îi luau pe bandă rulantă. (…) În cercul meu, cu toții avem telefoanele ascultate. Se mai aude «pîrr-pîrr-pîrr», dar bine, se știe asta [râde]. M-au prins de grămezi de ori, o singură dată mi-au confiscat 20 de sticle și nu le-am recuperat pentru că nu știam care-i treaba. Ei au crezut că suntem mai dubioși, dar pe urmă au văzut cu ce ne ocupăm, ne-au luat tot, au băgat la plic și rămăsese să ma duc să le iau înapoi, dar nu m-am mai dus. Luasem bon de înregistrare de la DIICOT”.