La Câmpu Cetății se văd hiperobiecte lăsând în urmă dâre verzi. Un cursant relatează.
Vara nu se termină în septembrie. Mă rog, suntem martorii acestei schimbări climatice de câțiva ani buni deja. Toamnele sunt vizibil mai scurte, pline de aversiuni subite și catastrofe meteorologice, iernile fără zăpada din trecut par să constituie o normă anticipată, iar primăverile au ajuns într-un punct al imersării aproape instantanee cu cel mai călduros anotimp al anului. Într-o notă puțin mai optimistă, vreau să spun că vara la care mă refer aici nu este una temporală, ci mai degrabă o vară simbolică, dacă vreți, a ceea ce rămâne cu noi după o surprinzătoare trecere a timpului canicular. Iar când mă gândesc la câteva dintre highlight-urile personale din acest an, școala de vară Linia Verde este evenimentul care, fără îndoială, transpare în topul acestora.
La începutul lunii august, într-un spațiu care, în ciuda arșiței resimțite, părea să fie înghețat într-un timp destul de imprecis, m-am găsit după îndelungate ore petrecute pe drum în Câmpu Cetății, satul care găzduiește școala de vară Linia Verde. Pe lângă cadrul idilic, Vármező a fost un loc ideal pentru un refugiu de o săptămână din haosul sufocant, la propriu, al orașului. Mi-aș dori să evoc succint o comparație făcută de unul dintre colegii pe care i-am cunoscut în cadrul școlii, Paul, care, la masa rotundă destinată impresiilor finale, a asemănat experiența în sine cu heterotopia foucauldiană. Ceea ce, privind retrospectiv, nu mi se pare nicidecum o exagerare. Luând, spre exemplu, una dintre noile heterotopii, după cum le identifică Michel Foucault, și anume cea a „satului de vacanță”, în Câmpu Cetății resimt și acum o anume „nuditate primitivă și eternă” (Foucault, 66). Nu mă refer la sensul ad-litteram al sintagmei, ci mai mult spre direcția semantică a unei nudități redate de dezinhibare, ingeniozitate de gândire și, de ce nu, exprimare neîngrădită.
Tema în jurul căreia s-a centrat școala de vară a fost, după cum anticipează chiar numele, tranziția verde, precedată de trei concepte cheie: descentralizare, debranșare, descreștere. Iar dacă spațiul micro în care ne aflam constituia o lume superbă, orientarea tematică nu a eșuat în a ne scutura puțin din fantezia locativă, ridicând semnale de alarmă necesare în ceea ce privește tulburarea cu care lumea macro, de data asta, se confruntă zilnic. Prin intermediul atelierelor și panelurilor variate în subiecte, am început demersul treptat care poate conduce cu adevărat către o schimbare – conștientizarea problemelor înconjurătoare de mediu în actualitatea lor, depășind clișeele și locurile comune care încep să domine discuțiile purtate pe teme ecologiste. Voi face o scurtă trecere în revistă a subiectelor dezbătute în cadrul primelor două zile, destinate prezentărilor teoretice: „Standardul nZeb” de construcție și arhitectură, „Logica exploatatoare a relației cu mediul în jocuri video”, „Efectele revoluției AI asupra mediului”, „Energia și entelehia lumilor speculative”. Fiecare specialist în parte a reușit nu doar să ne familiarizeze cu diverse noțiuni și concepte de operare & interpretare, ci chiar să ne aprindă deseori beculețe deasupra capului ori să provoace ochiul critic în multiple situații. Drept atestare, mă pot gândi la nenumăratele discuții alături de colegi, purtate fie imediat după asistarea la paneluri, când puteam vorbi la cald, fie seara, în jurul focului de tabără, la măsuțele de la intrarea din sala de mese sau chiar în trambulina care ne oferea un inexplicabil sentiment de protecție.
Cât despre ateliere, mă voi concentra asupra celor la care am participat – mai exact Reprezentarea ireprezentabilului, susținut de către Ana Szel și Liri Chapelan, Tu și cu noi și viitorul electric, coordonat de Maria Martelli. Reprezentarea ireprezentabilului a fost principalul motiv pentru care am optat inițial să particip la Linia Verde, căci, conform descrierii atelierului, promitea un insight către procesul de realizare a eseului video, precum și îndrumare către executarea efectivă a unui astfel de film. Întâlnirile alături de Ana și Liri nu au dezamăgit nici măcar o clipă. Tema atelierului a fost orientată în jurul teoriei hiperobiectului, așa cum o propune Timothy Morton în lucrarea sa, Hyperobjects: Philosophy and Ecology after the End of the World. Pentru a afla la ce se referă, de fapt, un hiperobiect, propun să aruncăm o primă privire asupra definirii conceptului, pentru a-l elucida, dar și pentru a face o incursiune în ceea ce a stat la baza atelierului în sine:
„Un hiperobiect ar putea fi o o gaură neagră. Ar putea fi câmpul de petrol Lago Agrio din Ecuador, sau [rezervația naturală] Everglades [din Florida], […] biosfera sau Sistemul Solar, […] suma totală a materialelor nucleare de pe Pământ, sau doar plutoniul, sau doar uraniul. Un hiperobiect ar putea fi produsul extrem de durabil al activității umane, precum polistirenul extrudat sau punga de plastic, sau suma tuturor mașinăriilor zbârnâitoare ale capitalismului. […] Hiperobiectul nu este o funcție a cunoașterii noastre: el este hiper în relație cu viermii, cu lămâile, cu razele ultraviolete, precum și cu oamenii.” (Morton, 1)
Așadar, conform definiției, surprinderea hiperobiectului în mediul audio-vizual devine – cel puțin – problematică, motiv pentru care miza atelierului consta într-un soi de soluționare a unei astfel de neputințe tehnice și conceptuale de reprezentare. Pornind de la premisa interogativă „este cazul să regândim paradigma imago-centrică sau se pot găsi soluții de reprezentare audio-vizuală a hiperobiectelor?”, Ana și Liri au lansat ceea ce aș numi adevărata provocare a întâlnirilor noastre.
După formarea grupelor între participanți, a început învălmășeala ideilor și intențiilor de realizare a video-eseului. Vorbesc, totuși, dintr-o perspectivă personală, căci nucleul dezbaterilor și al celor câtorva contradicții din interiorul grupei din care am făcut parte – alături de Adnana Greșiță, Călin Boto și Rareș Ignat – a constat întocmai în stabilirea unei teme care avea potențialul de a reprezenta hiperobiectul. Somnul a fost conceptul asupra căruia am căzut într-un final de acord, părându-ni-se cu atât mai interesant procesul extrem de stratificat al actului de a dormi care poate, sau nu, să producă odihnă.
Pentru următoarea etapă (cea de cercetare a arhivelor audio-vizuale disponibile pe Internet), precum și structurarea coerentă a video-eseului, atelierul Mariei Martelli (Tu și cu noi și cu viitorul electric) s-a potrivit ca o mănușă. Cu o atenție constantă asupra detaliilor și cu un ager spirit organizatoric, Maria ne-a dezvăluit pașii care stau în spatele anatomiei structurale a unui video-eseu. În acest sens, aș vrea să felicit organizatorii școlii de vară pentru stabilirea unui liant de comunicare atât de eficient între workshopurile susținute.
Într-un final, preluând informațiile necesare din ambele ateliere, am reușit să materializăm video-eseul prezentat în cadrul ultimei noastre întâlniri. E încă proaspăt sentimentul de fascinație pe care l-am avut în momentul în care am vizionat filmele realizate de celelalte grupe. Surpriza plăcută nu a stat doar în selecția foarte bogată a materialelor video, cât mai mult în adoptarea unor varietăți de teme importante & actuale care merită aduse în prim-plan mai des: doliul planetar, dorință/putere, Internetul și brainrot-ul memelor, limbaj-cod-memorie etc. Pe lângă succesul pe care simt că l-au avut atelierele în plan personal, școala de vară Linia Verde este un loc destinat experimentării la intersecția dintre ludic și sobru. Datorită potențialului său de a „juxtapune într-un singur loc real mai multe spații, mai multe amplasamente” (Foucault, 65) pe care, contrar principiului heterotopiei lui Foucault, nu le-am resimțit ca fiind „incompatibile” (ibid.), ci, din contră, le-am perceput drept spații complementare întocmai prin fluiditatea lor în intercomunicare.
Simt, totuși, că acest text nu ar fi complet fără o mulțumire și mențiune specială acordată bucătarului Sándor Berke, care s-a îngrijit de apetitul și stomacul nostru în săptămâna verde printr-un meniu atât de inedit, încât cu certitudine nu sunt singurul care tânjește și acum după o porție în plus din literalmente orice a fost pregătit de Sándor. Cât despre cele ce urmează, abia aștept viitoarele școli de vară de la Câmpu Cetății!
Surse citate:
- Foucault, Michel: Utopiile reale. Corpul utopic. Traducere de Bogdan Ghiu. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2024.
- Morton, Timothy: Hyperobjects: Philosophy and Ecology after the End of the World. Traducere propusă de Liri Chapelan și Ana Szel în cadrul atelierului Reprezentarea ireprezentabilului. Minneapolis: University of Minnesota Press, 2013.
