„Hey, Michael, ce părere ai despre Turnul Eiffel?”
Ziarist francez, către Michael Jordan, aflat la un meci amical în Paris
Cea mai drăguță formă de autoalienare: să urmărești orice sport, în general, dar, mai ales, să urmărești un sport la care nu se uită nici dracu‘ în jurul tău. Mă rog, sunt câteva zeci de mii de fani români, dar nu se compară cu fotbalul. A început Campionatul European de Fotbal, o să mă uit ca să am ce vorbi la o bere. Însă în aceste zile se joacă play-off-ul NBA-ului american, cele mai intense săptămâni pentru campionii acestui sport. Iar despre baschet nu vorbesc cu nimeni, niciodată. Pentru că nu mai pot.
Impulsul inițial
La 13 ani n-am mai jucat fotbal, am rămas lângă coșul de baschet până la 18. Am ajuns un jucător bunicel de maidan. Și cam atât. Mă mutasem la cel mai bun liceu din Focșani, totul respira a optimism al clasei de mijloc acolo. Iar baschetul făcea parte din acea schemă nouă. Deși eram destui copii din mediul proletar, așteptările erau de la „clasa de Informatică” să livreze o generație desprinsă de grijile muncitorești ale orașului. Iar baschetul era sportul sfârșitului istoriei, de ani ’90. Așadar, mi-a plăcut baschetul la modul aspirațional. Acum îmi place la modul evazionist.
Jordan
Al doilea detaliu despre începutul anilor ’90 – au fost anii de vârf ai lui Michael Jordan. Nu prea se vorbește în termenii ăștia, dar de actori și sportivi te îndrăgostești. Le absorbi mersul, gesturile, vorbele. Iar, la 12-13 ani, oricum te poți îndrăgosti obsesiv și rapid de multe ființe și creaturi mediatice. România trecea și prin primii ani de consum năvalnic, apăreau, printre altele, și primele meciuri pe la televizor cu Jordan pe teren. Omul părea că vine dintr-o altă tehnologie; nu existau camere de luat vederi pentru înregistrarea corectă a „plutirii” jordaniene.
În 2020 a apărut documentarul Michael Jordan. Cântecul de lebedă, găzduit de Netflix – cu o traducere idioată a titlului; de ce să traduci „last dance” cu „cântec de lebădă”, pe care înțeleg că-l emite pasărea când moare?! Mai ales că antrenorul Phil Jackson chiar așa și-a numit ultima campanie cu Chicago Bulls, The Last Dance, iar treaba asta avea un sens. Mă rog… Filmul a fost un soi de compensație de pandemie, după ce NBA-ul fusese blocat. Campionatul și, apoi, play-off-ul aveau să să fie reluate după câteva luni – joc în „bulă”, o sală fără spectatori, teren înconjurat de ecrane. Campionatul a fost câștigat de LeBron James cu Los Angeles Lakers. Finalista a fost surpriza: Miami Heat, numită „campioana bulei” pentru că s-a descurcat foarte bine în acea sală goală.
În caz că tot ce știi despre bachet este Michael Jordan
NBA e în avangarda schimbărilor din sportul american și global, schimbări care vor afecta curând și fotbalul european. Scandalul declanșat recent cu acea superligă a bogătanilor în fotbalul european mi s-a părut o prostie cap-coadă. El se văzuse deja prin anii ‘70 în bachetul american, când NBA a tot înghițit alte competiții până ce a devenit forma supremă și unificatoare de făcut bani pe toată America de Nord. Până la urmă le-a reușit. Sper să iasă și în Europa. Ai adolescenți din Pantelimon care țin de mici cu Arsenal și Liverpool, de ce ne mai aburim atâta cu fotbalul național?! Și de ce să pretindem că nu jucăm în capitalism când jucăm până și țintar în ritm capitalist?! Mai bine am ști din avans pericolele. Problema cu NBA-ul este că în jurul acestei ligi gravitează enorme mașinării de stors copiii de vlagă. Dacă n-ați văzut Last Chance U: Basketball de pe același Netflix, ar fi bine să ne amintim puțin că sportul profesionist iluzionează milioane și chinuie zeci de mii de tineri talentați, dar care cad învinși, din diverse motive, pe parcurs. O schemă piramidală cu multe deziluzii și ratări.
Era jucătorului
Apoi, trebuie să înțelegem corect că „epoca Jordan” a însemnat câștigarea unei autonomii extraordinare pentru jucători. Nu pentru orice jucători, ci mai ales pentru cei din top. Michael Jordan a început să vândă bascheți ca nimeni altul, iar acest sport, deși nu a fost niciodată cel mai popular în SUA, s-a dovedit a fi cel mai eficient comercial și cel mai ușor globalizant – vinde de sparge echipament sportiv, e în trend de trei-patru decenii și nu dă semne să scadă. Se vând acum tenișii cu numele sportivului pe ei. Nu mai porți Nike sau Adidas. Porți KD‘s, Kyrie, Curry etc.
După startul dat de Jordan, celălalt mare rege al anilor 2000, LeBron James, a instaurat și mai apăsat dictatura jucătorului dominant. Jucătorii excepționali sunt acum echipe în sine. Au detașamente de PR, contabili, avocați. Își fac echipele singuri, în negociere cu patronii diverselor francize. LeBron și-a cumpărat efectiv echipele cu care a câștigat titlul. Să nu ne mai amăgim, s-a terminat cu fidelitatea față de brand-ul vreunui oraș. Eu însumi nu mai țin cu echipe. Țin cu jucătorii Westbrook sau Kawhi Leonard. Și abia apoi cu echipele la care joacă.
Rasism
Să nu uităm că stăm pe un rezervor de trecut întunecat, care se tot uită periodic. Din când în când, câte un patron mai este devoalat ca fiind rasist – așa și-a schimbat patronul Los Angeles Clippers, acum câțiva ani; fostul patron a fost înregistrat de iubită-sa cu niște tirade rasiste. În anii ‘60, un mare jucător povestea cum a început să plângă bunică-său când a văzut că albii îl primesc pe nepot să facă și el duș cu ei în vestiar. Dar liga aceasta rămâne un sport dominat pe teren de sportivii afroamericani și deținut de albi caucazieni. Singurul patron de culoare este chiar Michael Jordan, proprietar al echipei Charlotte Hornets.
Maniera de luptă antirasism – vorbesc de cea vizibilă – e una elitistă, glamour. Oamenii ca LeBron James sunt văzuți ca actând politic, dar, de fapt, el vrea doar să combată rasismul cu business. Nu prea am văzut, de-a lungul istoriei, să iasă ceva din asta, în afara faptului de a deveni un motiv american pentru filmele mainstream. Jordan zicea cîndva că el nu face politică pentru că și conservatorii cumpără adidași. James a înțeles, mai apoi, că poți vinde politic, antagonistic chiar mult mai bine. S-a adaptat, de fapt, vremurilor lui Zuckerberg.
Antirasismul a devenit o chestiune de „să le arătăm noi că îi putem rade în jocul numit capitalism”. Bineînțeles, se face și filantropie; mai toți jucătorii de baschet se trag din familii sărace, de obicei cu mame singure, și ajung să doneze sume mari comunităților din care provin. Însă tot acest avânt de business antirasist, cu față filantropică, îi poate nedumeri, poate, pe unii activiști cu inimile preacurate.
Jordan vindea pe vremea lui și acel zâmbet optimist-arogant, și un cult al muncii, stahanovismul de Vest. Cu LeBron James lucrurile s-a lămurit – totul e pe bani, trebuie să devenim cei mai bogați ca să nu mai avem probleme cu albii. Sigur, banul șterge disprețul rasist, dar doar ocazional și pe porțiuni mici. Dar cine-s eu să-l contrazic pe LeBron?! În fond, același discurs îl are toată marea burghezie de culoare din entertainment-ul american, de la Jay-Z și Beyoncé, la James – o să îngropăm rasismul cu bani, o să aruncăm cu teancuri de dolari în capul fasciștilor albi.
Ce se întâmplă acum?
Cele mai bune echipe se întâlnesc în play-off. Au fost, până acum, niște meciuri minunate. Și niște momente surprinzătoare. LeBron și LA Lakers au fost eliminați de o echipă aflată într-o formă excelentă, favorită să joace finala, pe numele ei Phoenix Suns. Stephen Curry, marele jucător de la Golden State Warriors, multiplu campion și o fiară la aruncările de trei puncte, a fost și el în cea mai bună formă anul ăsta, dar n-a avut o echipă pe măsură în spate. Așa că n-a prins play-off-ul.
Favorite clare deocamdată sunt Phoenix Suns, din Vest, Brooklyn Nets, din Est. Părerea generală este că Brooklyn va câștiga, deși acum sunt la 2-2 cu Milwaukee Bucks. Deocamdată se joacă semifinalele Conferințelor – sferturile campionatului NBA, cum ar veni.
Eu țin cu Kawhi Leonard, deci LAClippers. Dar se cam chinuie echipa asta.
Personajele lui 2021
Chris Paul – 36 de ani, 1,83 m, 79 kg. Joacă pentru senzația Phoenix Suns. Echipa din Arizona avea deja un jucător genial, pe Devin Booker, un marcator excepțional. Dar nu prindea nici play-off-ul până să vină Paul. (Pentru neiubitorii de baschet, Booker e cunoscut drept „iubitul lui Kendall Jenner”). Pe unde a fost, Chris Paul a fost lider sau a distrus echipe. La Houston Rockets n-a reușit să se înțeleagă cu James Harden. Ba chiar s-au certat în plin meci, în văzul lumii. Dar la alte echipe rolul lui de conducător de joc a fost esențial. Anul ăsta, este marele favorit să câștige Conferința de Vest. Și poate chiar titlul.
Kevin Durant – 32, de ani, 2,08 m, 109 kg. „Am fost mereu pe locul al doilea”, spune el despre sine într-un documentar de PR făcut de unii ca să-i scuze plecare de la echipa unde a devenit mare, Oklahoma City Thunder. Echipa aceea unică a pierdut o finală NBA cu Durant lider și jucători superbi, ca Westbrook, James Harden, Serge Ibaka, alături. Apoi s-au răsfirat care încotro. Durant și-a câștigat titlurile cu Golden State Warriors, iar acum joacă la o echipă proaspăt inventată, Brooklyn Nets, o franciză fără mare tradiție. Ea a fost cumpărată în 2009 de Mihail Prohorov, al treilea miliardar al Rusiei – o afacere cu aer imobiliar, pentru că Prohorov s-a angajat la construcția unei arene de 700 de milioane de euro. A adus și ceva jucători, dar echipa n-a mișcat prea mult. În 2017 i-a vândut-o lui Joseph Tsai, cu tot cu arenă, care a costat vreun miliard de dolari. Tsai e cofondator al Alibaba, cetățean taiwanez, hongkonghez și canadian, pasionat de baschet. În sezonul trecut a făcut câteva mișcări și lumea s-a trezit peste noapte cu un monstru în Est: echipa îi avea pe Kevin Durant, refăcut după accidentare, Kyrie Irving și James Harden, trei forțe ale naturii. Deocamdată par favoriți ai Estului și favoriți să câștige și Liga. Dar sunt pândiți constant de accidentări; toți sunt extrem de fragili.
Am cu Kevin Durant, așa cum am și cu fostul său amic, Westbrook, o relație de dragoste. Omul este fluență nepământească pe teren. Aruncarea, alergarea, toate sunt incredibile. Mingea intră în coș într-un anumit fel din mâna lui Durant; pare că vezi punctele înscrise încă de când mingea pleacă din palma sa. Din păcate, s-a accident grav acum doi ani, în finala pierdută cu Toronto. Am văzut cu toții în direct cum îi pleznește tendonul lui Ahile, întins la maximum în timpul unui dribling.
KD, cum o se spune, este o fiară și pe rețelele sociale. Când juca la OKC părea un tipic tocilar supercuminte, mereu cu căștile pe urechi. Se făceau materiale despre el și fata cu care avea o relație stabilă de mult timp. Era cumințenia pământului. După care s-a despărțit de fata perfectă. Apoi s-a aflat că avea câteva zeci de conturi false pe Twitter și Instagram, de unde livra hate la greu împotriva rivalilor de prin NBA. Sau băga câte o postare antologică, inspirată de replici din filmele lui Spike Lee. Ca, de exemplu, asta, adresată lui Scarlett Johansson: „Aș bea apă din cada în care ai făcut baie”. La care toată America a exclamat „WTF?!”, iar Durant a început să câștige titluri și să nu-i mai pese de imaginea de băiat perfect. Zilele trecute s-a luat la ceartă cu un apărător de la Milwaukee Bucks, PJ Tucker. Ce credeți că s-a întâmplat? A intrat pe teren bodyguard-ul personal al lui KD să-l protejeze. Ceea ce e de un maxim căcat. KD m-a mai rănit o dată.
Nikola Jokić – 26 de ani, 2,11 m, 130 kg. Poreclit „The Joker”, joacă la Denver Nuggets. A fost ales MVP acum câteva zile, într-un sezon în care Curry, LeBron, James Harden au jucat extraordinar. Echipa lui, Denver Nuggets, a fost eliminată de Phoenix Suns în timp ce scriam acest articol. N-a avut nici o șansă. Jokić nu a avut pe terenpartenerul genial, acum accidentat, Murray pe numele lui. Se joacă patru din șapte în play-off-ul american, iar Nikola Jokić a luat-o cu un sec 4-0.
De ce este el atât de special? Are o euroeleganță de om mare, deși a intrat în NBA de pe poziția 41 în draft – nou intrații în NBA sunt evaluați și aleși de diverse echipe într-un show dedicat. După ce a primit titlul de MVP, gluma favorită a fost că, acum câțiva ani, când a fost dat anunțul cu Jokić, televiziunile americane dădeau o reclamă cu Taco Bell, așa neimportant li se părea sârbul. Era de fapt un megajucător, complet atipic. (Cum atipic e și Luka Dončić, slovenul genial care, la 18 ani, câștiga EuroLiga cu Real Madrid și acum joacă la Dallas Mavericks. La cei 22 de ani, omul e pur și simplu uimitor. Dar a fost eliminat deja de o echipă mult mai solidă.)
Kawhi Leonard – 30 de ani, 2,01 m, 102 kg. A câștigat două campionate: unul cu San Antonio Spurs și celălalt, acum doi ani, cu Toronto Raptors. La ultima echipă a venit un sezon, i-a adus titlul și a plecat fără prea multe comentarii. I se spune „The Claw” pentru că are o mână disproporționat de mare. De altfel, există o filmare amuzantă pe o barcă de pescuit – Kawhi e pescar entuziast –, în care se plânge că nu poate să pună momeala în cârlig fiindcă că are ditamai mâinile. Și adevărul e că chiar pare o scenă din Edward Scissorhands.
Nu are conturi de social media, este cel mai retras dintre staruri. Îl doare la bască de glam și țoale de fițe. Când râde, încep copiii să plângă. A făcut și el o glumă într-o conferință de presă și, când a început să se hlizească la propria poantă, ziariștii au înghețat. Crezuseră că omul s-a înecat cu ceva. Kawhi a explicat, aproape științific, într-un interviu că are oricum vocea profundă și de aia îi e greu să scoată sunete umanoide când râde.
Povestea lui are momente dramatice. Îl ajuta pe taică-său în adolescență la o spălătorie de mașini, iar într-o seară l-a găsit mort acolo, împușcat cu câteva zeci de gloanțe. Nu vorbește despre asta. În general, nu vorbește decât ca să mai râdă puțin de toată superficialitatea schemei. El este acel tip de caracter rar care îți spune adevărul prin clișee, nu caută cine știe ce profunzimi. Vorbește fix cum joacă. Când îl întreabă un reporter cum a făcut aia sau ailaltă, omul îi spune adevărul – m-am antrenat până mi-au ieșit ochii din cap și mi-a ieșit. Jocul lui n-are nici o floricică în plus. Nu dăm dunk mai spectaculos decât trebuie, nu rotim brațele sau „plutim”, ca Jordan, mai mult decât trebuie. Mingea îi intră în coș stoarsă, obosită; fiecare coș pare înscris pe cartea de muncă. Ce să mai, dacă s-ar lăsa vânzătorii de adidași pe seama lui Kawhi ar vinde fix p**a. După ce mai câștigă câte un titlu, declară pe un ton oficial că, în sfârșit, poate să facă ce vrea câteva zile: să bea alcool și să mănânce dulciuri. „I‘m a funny guy, obviously I love the game of basketball”, este motto-ul acestui jucător de fapt opac, misterios, fără niciun chef de mediatizare, cu o modalitate de dominare a jocului incredibilă.
Tot despre business cu James
Oamenii din jurul unui jucător atât de important precum LeBron James devin și ei influenți, la rândul lor. Cum spuneam, un jucător așa important poate avea o echipă personală copleșitoare. Rich Paul îl cheamă pe agentul lui LeBron. Și prin LeBron a ajuns să domine afacerea reprezentării jucătorilor nu doar în NBA, ci de curând și în NFL. Rich Paul negociază fără milă pentru jucătorii lui – aceștia trebuie să-și modeleze cum vor ei cariera, asta e mantra. Numai că e cam înșelătoare. De fapt, jucătorii foarte mari devin un soi de patroni-jucători, își aleg coechipierii, pun condiții etc. Paul crede în jucătorii-vedetă. Dacă ei vând tricourile și bascheții, tot ei trebuie să aibă putere în conducerea echipei.
Poate de aia James e cel mai respectat, dar nu e iubit. Maturitatea lui de antreprenor, atenția la fiecare avantaj financiar și instituțional te poate enerva. Însă, în fond, trend-ul ăsta are partea lui de ironie: unii patroni se zbat pe marginea terenului ca niște gigibecali (exemplele cele mai potrivite le găsești la Dallas Mavericks sau la LA Clippers), în timp ce jucătorii aleargă sobri cu chitanțierul în buzunar. Nu se mai poartă deloc mitologia jucătorului nebun, care arde pe rugul celebrității.
De asta trebuie să-i ascultăm pe ziariștii bătrâni și înțelepți. Ca Sam Smith, de exemplu, care are și câteva cărți excelente și observații de bază despre cum a evoluat afacerea. El spune că LeBron James a fost doar un urmaș al lui Jordan, că nu a modificat decisiv baschetul.
Sam Smith, pe scurt:
- Jordan nu a schimbat jocul pe cât l-a schimbat un Wilt Chamberlain, de exemplu, dar a schimbat complet modelul afacerii din baschet; Jordan a schimbat tot ce era în afara terenului.
- În documentarul de pe Netflix, Jordan și echipa lui au controlat tot timpul conținutul. Inclusiv apariția lui Sam a fost aprobată de Jordan. Aia e povestea spusă de Jordan, interesantă, dar în niciun caz un „documentar”.
- Există ziariști foarte buni în ziua de azi, dar s-a dus accesul la culisele acestui sport! Armatele de PRiști te fac praf, nu mai ai cum să scrii cum scria Smith acum 30 de ani o carte precum The Jordan Rules, cu acces în culise, cu detalii care nu i-au plăcut sportivului.
- S-au dus vremurile când Jordan, plictisit, îi chema pe ziariști la un poker la el în cameră când era prin vreo deplasare în fundul Americii. Acum toată lumea e brand; brand-urile nu stau de vorbă cu ziariștii. Punct!
- Pentru comparație, LeBron este considerat generos pentru că vorbește cinci minute cu presa înainte de meci. Jordan vorbea trei ore.
- În epooca noastră, mulți baschetbaliști se antrenează mai mult singuri, cu antrenori personali, decât cu echipa.
Când îți descoperi propria mediocritate
Un excelent scriitor și gânditor al baschetului e Benjamin Markovits. (De ascultat neapărat podcastul ăsta, dialogul cu David Runciman.) Omul a jucat baschet, și-a încercat mâna într-o ligă inferioară în Germania. De aceea poate să povestească foarte bine cum se prăbușește lumea unui tânăr care e bunișor la baschet, dar care dă peste alții de trag de ei ca nebunii, mult mai tari, mult mai buni, și care e măturat din vestiar dacă nu face față. Markovits descrie superb momentul când te întâlnești cu unul pur și simplu mai bun decât tine: „Mulți dintre noi își pot aminti momentul primei dezamăgiri, când dai peste cineva mai puternic, mai deștept, mai atractiv sexual; mai târziu, e momentul când ne dăm seama că lumea e plină de ei, când ne acceptăm puterile limitate și renunțăm să mai jucăm jocurile la care tot pierdem”.
O altă temă obsesivă pentru Markovits este fenomenul „hot hands”, acel moment în care un jucător simte că îi intră tot (există un corespondent mult mai popular în română: „a fi în/a avea bulan”). El demontează un studiu care spunea că asta e o iluzie cognitivă, că nu există fenomenul. Markovits crede în existența unui astfel de moment la modul obiectiv – o combinație misterioasă de încredere și precizie care nu poate fi doar autoiluzionare.
Baschetul este mai democratic decât orice alt joc, mai spune Markovits, îți permite un acces egal la minge, indiferent de poziție. Nu e ca fotbalul, unde rolurile sunt totuși mult diferite pentru jucători. Pe de altă parte, fotbalul se joacă în 22, relațiile sunt mult mai complexe, explică el, nu te poți juca așa ușor cu statisticile, cum o faci la baseball sau la baschet. De aia și comentariile la fotbal au încă mai multă compoenentă poetică, politică, metafizică – ai o minisocietate de 22 de analizat.
Puțină istorie
Când privești de la mare distanță baschetul, poate o s-o zici pe aia cu sportul care în ultimii 40 de ani a avut doi împărați: Michael Jordan și LeBron James. E mai complicat de atât, am aflat și eu de la alții.
De exemplu, după Al Doilea Război Mondial, echipele de baschet importante erau deținute de proprietarii de cluburi de hochei. Poate părea un detaliu oarecare, dar treaba s-a răsfrânt atunci asupra jocului: era lăsat mult mai liber contactul fizic, jucătorii se loveau sălbatic, atacurile erau mult mai dure, proprietarii priveau treaba ca pe un alt fel de bătaie decât cea de pe gheață, dar o bătaie firească. Baschetul s-a desprins greu de faza dură. Avea tot felul de ligi. Cei mai mari jucători, plătiți ridicol pe vremea aceea, mai jucau și în diverse turnee de vară ca să se mențină în formă. Legenda Wilt Chamberlain a primit o lovitură în față la un astfel de meci, o lovitură care i-a zburat patru dinți și l-a forțat să joace apoi cu o mască pe față.
În epoca LeBron James se fluieră orice contact, jocul fiind mai liber și puțin mai dur doar în play-off. Simulările nu prea aveau ce căuta în baschet până acum vreo 20 de ani. Noua generație sare ca arsă la fiecare atingere. James Harden a inventat faultul de trei puncte prin prinderea mîinii adeversarului. Iar LeBron James, deși e cât Hulk, primește fault la fiecare contact. Nu știu cum să vă spun, cumva e mai naturală simularea la piticaniile din fotbal. Când vezi cum simulează unul de peste doi metri, cu mușchii ca niște tampoane de locomotivă, te poți îneca de râs.
Clutch
„Clutch” este acel moment-cheie de final în care poți întoarce soarta jocului. Ei bine, tot Markovits a definit cel mai bine sportul profesionist: e jocul în care competiția pură este exhibată la modul violent, iar, dacă apuci să joci vreodată măcar aproape de nivelul înalt, vei vedea cât de urâtă e de fapt competiția, și cât de „grafică”, de vulgară este, cât de mult ne place s-o urmărim fără să ne dorim vreodată să fim eroii ei.
Sper să mai ia un titlu Kawhi Leonard și anul ăsta. Cumva, el e singurul jucător care subminează, prin prezența lui pe teren, dimensiunea faraonică a baschetului impusă de 20 de ani de semizeul LeBron.
