Jurnalistul Vlad Marko Tollea stă de vorbă, pentru TLTXT, cu Clifton Mark, politolog, publicist și realizator al podcastului Good in Theory, despre limitele meritocrației și de ce e toxic să o idolatrizezi.
De la replica „Atât de departe cât te va duce talentul” a lui Ronald Reagan și până la „Sigur poți să reușești dacă încerci” a lui Obama, aproape toți politicienii americani au pus meritocrația pe un piedestal. Când vine vorba de România, termenul a ajuns, pe de-o parte, să fie deturnat de diferite persoane pentru a promova teorii ale conspirației, cu mesaje antieuropene, pe de altă parte, s-a transformat în carte ideologică absolută pentru formațiuni politice precum USR, care vede soluția în alimentarea aparatelor de orice fel cu persoane „merituoase” – în principiu, testate de însuși partidul aminit – care să le înlocuiască pe cele „neperformante”. În 2019, Clifton Mark scria, pentru revista Aeon, un articol intitulat „Credința în meritocrație nu e doar falsă, ci și toxică” – gest care a stârnit numeroase reacții, de la furie la consternare –, în care analiza efectele aplicării principiului meritocratic.
Mark locuiește în Toronto și este de profesie politolog. A absolvit Universitatea McGill din Montreal. Și-a continuat studiile la Oxford și Cambridge, devenind doctor în filosofie și politică al celei din urmă. A scris numeroase eseuri despre politică, psihologie și teme care țin de viața cotidiană pentru CBC Life, Aeon, The Atlantic. Între 2014 și 2017 a predat teorie politică și etică la universitățile Saskatchewan și Toronto. După ce a părăsit mediul academic, a început să realizeze Good in Theory, un podcast de filosofie politică.
Vlad Marko Tollea: Salut, Clif! Ne poți da o definiție a meritocrației, pe înțelesul tuturor?
Clifton Mark: Îmi vin în minte două definiții utile. Prima, cea mai abstractă – persoana cu cel mai mare merit ar trebui să exercite puterea, să primească locul de muncă ori recompensa. „Merit”, din latinescul „mereō”, + „crație”, din grecescul „kratos”, adică „putere”. E ca un soi de tehnocrație. Persoana cea mai capabilă ar trebui să ia deciziile. E o idee care a venit în multe forme, dintotdeauna. O găsești și-n Republica lui Platon, și în texte din China antică. Dar când discutăm în ziua de azi despre meritocrație putem fi un pic mai specifici. În general, are legătură cu argumente distincte ce au loc în politică. Putem discuta despre instituții din educație sau din politică. Atunci, definiția meritului este implicită, dar asociată implicit în educație, expertiză tehnică – este aceea că trebuie ca tu, ca pretendent la un post, să fi mers la cele mai bune școli. Or, cine are acces la cele mai bune școli?!
Așadar, când spunem „meritocrație” ne gândim la cea mai bună persoană care să exercite o meserie. Dar asta vine la pachet cu niște presupuneri despre cum îi găsim pe acești oameni. Acest lucru va diferi de la un context ideologic la altul.
VMT: Mi se pare că nu ia în considerare felurile în care acei oameni au accesat acele cunoștințe tehnice.
CM: Așa este, nu se iau. Aici ajungem la unele dintre ipotezele etice ale meritocrației. Oamenii iubesc meritocrația. Motivul pentru care este o idee atât de atrăgătoare stă într-o oarecare critică față de anumite împrejurări favorabile, privilegiate. E mereu pusă în contrast cu aristocrația dobândită, ceva favoritism de partid sau orice motiv pe bază de favoritism prin care se selectează oamenii. „Hai să trecem la ceva neutru!”, adică „merit”, adică „abilitate”. Din acest motiv pare un mecanism mai corect. Însă, cum ai menționat și tu, nu e. Nu poți avea un teren de joc perfect nivelat.
Să zicem că practici un sport cu acces perfect egal la teren. Dar o echipă s-a putut antrena toată viața, iar componenții ei au părinți care i-au trimis la cei mai buni antrenori și, apoi, au parte și de cel mai bun echipament. Vor avea un avantaj imens și toate șansele de partea lor. Așadar, când te gândești la meritocrație, întrebarea inițială este de unde începi să cuantifici sinceritatea și corectitudinea? De obicei, nu din naștere.
VMT: The Tyranny of Merit, cartea lui Michael Sandel pe această temă, pornește de la oameni care au cumpărat efectiv rezultate pentru copiii lor, pentru a le asigura un loc în universitățile de top americane.
CM: Da, a fost acest scandal celebru în SUA anii trecuți. Au existat niște oameni foarte bogați sau foarte faimoși la TV care plăteau pe cineva să le bage copiii în aceste universități. Li se falsificau testele SAT – bacalaureatul american, n.r. –, li se falsificau scutirile de la medici, ca să aibă mai mult timp să învețe, li se obțineau scrisori de la diverși antrenori, care-i lăudau pentru performanțele lor inexistente la scrimă, ca să primească burse sportive. Practic, ei trișau pentru copiii lor. Societatea s-a indignat, dar ceea ce eu sau Sandel am spune este că e o poveste oarecum amuzantă; e OK să te indigneze jucătorii, dar ar trebui să fii supărat și pe jocul în sine. Chiar dacă acești oameni nu ar fi trișat, pârghiile legale există și asigură în continuare faptul că numai copiii elitelor financiare au loc în aceste școli. Accesul nu se va echilibra nici dacă ai scăpa de toți trișorii. Problema meritocrației nu-i că oamenii trișează. Ea e însăși structura jocului.
VMT: Să mergem înapoi în timp, în 2019. În faimosul articol din revista Aeon ai argumentat că „credința în meritocrație nu doar că e falsă, ci și nocivă”. Care erau cele două argumente principale?
CM: Prima, presupunerea că, în virtutea meritelor tale, automat trebuie să primești ceva – în opoziție cu cineva care a primit un lucru din pur noroc sau care s-ar fi născut în puf. Această opoziție e falsă, pentru că nu există modalitate prin care să poți extrage norocul din succesele tale, să-l poți identifica ca atare. „Poate alții or fi având noroc, dar eu am lucrat din greu la aptitudinile mele.” Toate lucrurile la care ai acces în viață pornesc de la noroc, fie că vorbim de educația pe care și-o permit ai tăi, fie de faptul că te-ai născut într-o societate în care e valoros setul tău de aptitudini. Nimeni nu-ți contestă talentul intelectual, însă ceea ce oamenii tind să atribuie individului sunt, în esență, împrejurări foarte norocoase.
Dacă ai un corp de înotător, dar ai ghinionul să nu existe piscină în orașul tău, talentele tale nu au nicio valoare. Dacă ești un programator foarte bun și lucrezi intens, ce te face să devii de milioane de ori mai bun decât restul? Ei bine, Bill Gates s-a dus la unul dintre foarte puținele licee care aveau un computer la vremea respectivă. Era printre puținii care puteau efectiv să învețe asta atât de timpuriu, iar soarta a făcut să fi ajuns în acel punct când avea loc un boom economic în tehnologie. Dacă se năștea cu cinci ani mai devreme sau mai târziu, probabil că acum n-am mai fi vorbit de Microsoft.
Am găsit unele studii psihologice interesante. Ele demonstrează că oamenii care ajung să creadă în merit, în meritocrație sunt mai dispuși să tolereze inegalitatea, să împartă mai puțin cu alții, sunt mai predispuși la discriminare rasială și de gen.
A doua parte din eseu era cea mai provocatoare. Am găsit unele studii psihologice interesante. Ele demonstrează că oamenii care ajung să creadă în merit, în meritocrație sunt mai dispuși să tolereze inegalitatea, să împartă mai puțin cu alții, sunt mai predispuși la discriminare rasială și de gen.
Astfel de studii empirice implică doar norocul — asta dacă cercetătorii n-or fi falsificat rezultatele. Odată, le-au spus participanților că trebuie să joace un joc ce ține de aptitudini; a doua oară, nu le-au mai oferit informația asta. Apoi, au mai jucat un joc prin care, pentru a câștiga cât mai mult, trebuia să fii dispus să împarți cu o altă persoană. Ei bine, toți cei care trăiau cu impresia că au obținut rezultate bune prin talente proprii la primul joc s-au manifestat mult mai egoist la jocul de la final.
Tot din studiile astea rezultă că șefii din companii care se lăudau cu principiile meritocratice drept valori fundamentale aveau prejudecăți mai mari pe bază identitară. Adică nici măcar credința declarată în meritocrație n-ajunge să îți ofere valorile pe care le-ar presupune – imparțialitatea și corectitudinea.
VMT: Ai spune că paradigma asta de învingători versus învinși e una mai degrabă caracteristică ideologiilor de dreapta, din punct de vedere economic?
CM: Cred că nici nu e nevoie de asta. Meritocrația poate fi aplicată în tot felul de situații. Și consider, în fapt, că ar trebui aplicată în situații specifice. În același timp, cred că nu ar trebui să fie o ideologie implementată la scara unei societăți sau a unei economii. Iar în cercuri centrate ideologic mai pe capitalism, oamenii tind să vorbească mai mult despre meritocrație. Nici într-un sistem socialist cetățenii nu ar renunța cu totul la conceptul de merit, dar reluarea și repetarea narațiunii meritocratice e una care susține statu-quo-ul în societatea capitalistă.
VMT: Să-ți ofer și un scenariu românesc. Aici oamenii pun în contrast meritocrația cu nepotismul. Este validă această dualitate?
CM: Depinde până unde mergi cu argumentarea. Deoarece meritocrația este un ideal limitat, ea nu poate furniza o viziune generală asupra binelui. Dar cred că acest ideal este utilizabil din punct de vedere tactic. Dacă nepotismul îți creează ineficiență și incorectitudine într-o societate, văd meritocrația drept o bună idee critică, care să i se opună. Cu toate acestea, filosofic, nu cred că e o soluție adecvată, deoarece asta poate aduce la putere un alt grup, unul care să o exerseze la fel de injust; și care chiar ar putea împiedica o mobilitate socială pe care, de bine, de rău, o produce nepotismul, așa cum se întâmplă acum în SUA.
VMT: Să înțeleg că într-o societate profund nepotistă, meritocrația poate fi un antidot. Dar și leacul are limitele sale, căci dacă se aplică la supradoză, nu-și îndeplinește misiunea curativă, ci devine un nou sistem profund ierarhic.
CM: Mi-e greu să replic punctual, pentru că știu prea puține despre România. Dar aș zice că nu există neapărat un singur răspuns. Depinde. Așa cum spuneam, meritocrația e o modalitate de selecție pentru ca cineva să se potrivească într-un post, într-o funcție. Însă tu nu iei în considerare funcția ca parte dintr-un sistem, nu-l chestionezi.
Oamenii ajung la putere prin merit. Bine, dar vin eu și zic: există și democrație. Există posibilitatea ca instituțiile care au puterea să fie însele problema. Unele pot exersa prea multă putere. Adesea, structura jocului în sine e cea care are cele mai importante efecte, contează mai puțin felul în care pui în acel post o persoană sau alta.
Un exemplu pe care îmi place să-l dau în discuția pe tema asta este Hunger Games. Ai o metropolă bogată, care solicită anual tineri săraci să se lupte până la moarte. E foarte antrenant pentru public; pe deasupra, participanții au ocazia să-și hrănească satul. Ce vreau să spun e că poți crea un scenariu de genul ăsta, o meritocrație perfectă. E bazată pe merit, nimeni nu rămâne fără să fie reprezentat; apoi, o comunitate poate să aibă astfel acces la resurse, să fie hrănită. Cu toate acestea, e un sistem incredibil de injust. Dar nu și din punctul de vedere meritocratic. Chiar dacă va câștiga cel mai bun, tu tot răpești tineri și-i pui să se lupte până la moarte. Trebuie să chestionezi structura sistemului creat, nu doar practicile asociate lui.
VMT: Să zicem că avem doctori de top sau profesori universitari care, aflați în funcții de putere după decenii, încă țin cu dinții de acestea. Poate că unul a ajuns acolo prin nepotism, iar altul prin forțe proprii. Însă rămâne problema agățării de putere cea care nu este adresată.
CM: Îmi sună de parcă ai picat în capcana unui argument meritocratic! Există acolo o idee că, chiar și după ani, persoana respectivă nu e cea mai potrivită pentru acel post. Dar meritocrația în sine nu se manifestă așa în timpurile noastre. Sau, cel puțin, ce profesor universitar are o poziție importantă de putere?
VMT: Există cazuri în România. Exemple de universitari medicali sunt primele care vin în minte, pe lângă politicieni sau persoane din serviciile secrete. Și e o chestie de transparență, mai ales față de ultima categorie. Oamenii știu cum poți ajunge un așa-zis medic bun – și se așteaptă să treci prin toate hopurile –, în schimb sunt cunoscute mai puțin schemele serviciilor secrete.
CM: Cred că e foarte bine ca medicul tău să aibă expertiză! În același timp, ar fi bine și ca aceia pe care-i privim drept doctorii de top ai țării să nu aibă acces la prea multă putere. Ar trebui să existe un nivel de calificare deasupra celui de doctor bun pentru a conduce instituții. Cum discutam și-n exemplele precedente, contează formula jocului. Oamenii ar trebui să fie calificați pentru posturi, dar să creezi competiții-mamut pentru foarte puține posturi generează stimulente vicioase.
VMT: Ai primit vreodată scrisori de amenințare pentru ideile tale? Ne poți da câteva exemple?
CM: Desigur! Oamenii mă fac constant comunist. Alții îmi scriu că sunt idiot și că nu înțeleg nimic. Sunt foarte multe mesaje pasionale de la oameni care se vor raționali. Ca scriitor, e frumos să provoci reacții în oameni. Dar nu toate au fost nasoale. Am unul care începe rău și se termină ciudat. „Nivelul ăsta de stupiditate e cel puțin ofensator, iar tu ești parte din problemă, nu din soluție”, începe autorul, pentru a ajunge la: „Ești fie socialist, fie prost. La cum scrii, înclin către a doua”. Încheie însă ușor prietenos: „Să ai grijă de tine în pandemie, căci trăim în vremuri întunecate!”
VMT: Crezi că trăim o schimbare de macaz când vine vorba de felul în care vedem meritocrația?
CM: Nu știu sigur, dar conceptul are într-adevăr de suferit în ultima vreme. Mai ales la firul ierbii, în Canada și SUA, unde e contrastat cu cel al diversității. Eu unul cred că avem o dihotomie falsă, pentru că oamenii ca mine, care doresc mai multă diversitate, cred de asemenea și în anumite formule meritocratice. Dar sunt conștienți că actualmente sistemul favorizează bărbații albi. Din motivul ăsta ar trebui să creăm noi instituții, care permit mai multă inclusivitate. Chiar dacă asta înseamnă acțiune afirmativă, cote etnice sau de gen. Însă ideea de bază e simplă: persoane din toate categoriile sociale muncesc pe rupte, și atunci ele ar trebui incluse în competiție. Ceea ce a rămas neanalizată până în vremuri recente este însăși structura competiției.
Sursă foto: Siddhant Kumar, unsplash.com
