În septembrie 1991 apărea albumul legendar al trupei Nirvana. Prima piesă de pe Nevermind am ascultat-o în cameră cu părinții. Părinții dormeau.
Încă nu ne luaserăm televizor blanao, NEI sau așa ceva, pe care aveam să-l car vreo trei kilometri într-o pătură cu taică-miu, după ce a dat pe el o cărămidă de bani devalorizați. Încă nu venise nici cablul în superb de enervantul oraș sud-moldovenesc.
Aveam 14 ani și consumam de toate la casetofonul turcesc lunguieț. Mariah Carey și Prince – aveam astea două albume întregi pe care le puneam în loop. Stăteam sub o influență pop a colegului Costin, de acolo venea Mariah. Costin era mai matur, mai inițiat în muzica ascultată de adolescenți la petreceri și avea marele avantaj pe care doar cei mai norocoși băieți îl au: avea o soră mai mare, destul de cool, care îi livra pop și lecții de viață gata digerate. De Prince am dat nici nu mai știu cum – cert e că-mi place și acum. Michael Jackson era uriaș, totuși singurul care ajunsese în România, îmi plăcea, dar nu prea – de fapt, nu-mi plăcea primul fenomen de isterie pop în masă la care asistam. Un star care fuge cu miliția și cu Iliescu prin fața camerelor de luat vederi nu putea fi ceva cool. Deși pe Iliescu îl respectam, ca mai tot orașul nostru, martir-fesenist-revoluționar.
Televizorul alb-negru, relicvă de pe vremea lui Ceașcă, stătea deci în dormitorul părinților. Aveam o sufragerie prea mare pentru un televizor atât de mic. Iarna se făcea frig, era mai bine în dormitor la ei. În weekend, cândva, seara, se dădea la TVR, singurul post pe care-l aveam, Top 10 Billboard, prezentat tot de Petre Magdin, ăla cu rockul obosit și cârlionții albi, pe care l-am iubit cu toții. Problema era că programul se cam ducea spre 11-12 noaptea. Stăteam, suportam comentariile lui taică-miu, antipop, antimuzică occidentală, sau miștourile la adresa clipurilor pop sau rap cu femei superbe dansând provocator. În seara aia ai mei au adormit deja pe la locul 9. Și a venit, la sonor mic, „Smells Like Teen Spirit”, pe locul 6, din ce-mi spune astăzi Wikipedia. Pe primul loc era acel cântec suprem idiot de la Mr. Big, „To Be With You”, cu rockeri creți și plicticoși îmbrăcați în piele. Nirvana era șoc vizual, asemănător cu cel audio. Pentru un inocent în pop în general și în indie, punk, rock în special, fuziunea de sunet clar, imagine antiglam era irezistibilă.
Taică-miu sforăia ușor. Am prins totuși ideea, a piesei și a look-ului. Nu-mi permiteam nici măcar ideea să-mi rup blugii. Eram încă la etapa în care duceam lupte grele cu maică-mea să nu mi-i calce cu dungă.
Mi-a plăcut mult o bucată din articolul de aniversare a albumului Nevermind din L.A. Times, în care Desmond Child, compozitorul unor megahituri pentru Kiss și Bon Jovi, spune că a simțit când a văzut „Smells Like Teen Spirit” cam ce o fi simțit Elvis când a văzut Beatles la televizor. La scară mică-mică, și eu am simțit momentul primei întâlniri cu Nirvana ca pe unul special. Apucasem doi ani de piață de consum muzical, mai ales vestică (foame mare de așa ceva pe atunci), și se părea că venise deja vaccinul cu Nevermind. Bineînțeles că era și ăla un construct de piață etc., dar Cobain era totuși imposibil de duplicat.
De a doua zi a început căutarea febrilă de Nirvana. Am găsit destul de repede pe la liceu o casetă s-o „trag”. În ’92 apare cablul TV în Focșani. MTV-ul era plin de cei trei grei lansați cu un an în urmă: Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden. Prietenul Cornel descoperea imediat filiera Timișoara. Aveam și în Focșani o tejghea de casete, și ăștia își luau marfa care ne interesa tot din Timișoara, dar am descoperit că se putea face direct comanda prin Poșta Română. Erau niște casete cu copertă trasă la un xerox adus probabil înot din Serbia.
Apare grunge-ul la Focșani
Așa că, da, se poate lansa o modă mai de nișă, într-o țară postcomunistă ruptă-n cur. Direct de la postul public. Sub privirile unor copii plonjați în societatea de consum, care înghițeau absolut tot. Inclusiv o scârbă Cobain-gen față de cultura de masă, de care învățai să te aperi cu un sictir studiat, inteligent. Pare complicat, dar nu e greu să prinzi șmecheria la vârste din astea.
Apoi, se mai întâmplă o fază în orașul nostru. Un tip amuzant, puțin plinuț, supercarismatic, Cezar (nu mai știu nimic de el), ajunge în Franța, într-un schimb de elevi cum se mai făceau în anii ’90. Stă acolo câteva săptămâni și se întoarce cu Tostaky, de la Noir Désir, album apărut în 1992. Grunge franțuzesc. (Între timp, după ce liderul trupei și-a omorât iubita după o scenă violentă – și a făcut pușcărie –, s-a cam dus orice urmă de catharsis nostalgic; o mică tresărire simt la un cântec postpușcărie, „Gagnants et perdants”.)
Cum se bagă cablul TV în oraș, văd la MTV Pearl Jam live la niște premii, cântând „Animal”. Altă revelație. În apele tulburi ale capitalismului de pradă din anii ‘90, se formau mici vârtejuri de popcultură ceva mai acidă, mai specială decât mainstream-ul. E și pur hazard, e și dorința aia provincială bună, pozitivă, care nu se compară cu nimic, de a prinde din urmă, de a te pune la curent, care naște monștri de naivitate. Deci da, a apărut un grupuleț de puberi postcomuniști conectați la grunge toată ziua.
Structura muzicală a societății adolescente anii ‘90
Să nu ne facem iluzii, mica mare societate de adolescenți focșăneni la care aveam acces era împărțită previzibil. O masă informă de tralala, ăștia care mergeau după hituri de discotecă, radio și atât. Apoi, cei mai enervanți până în zilele noastre, iubitorii de chestii „grele”. Să nu uităm că apăruse legendara Metallica. Era OK, nu zicea nimeni nu. Dar pentru mine a rămas întotdeauna o extensie dintr-o chestie neinteresantă, oricât de bine ar fi sunat. Dar trash, rock epopeic, death și alte chestii din astea ocupau în mod clar vreo 30% din public; mai erau și ăia cu psihedelicele moștenite de la tăticu‘, mult mai mulți decât celula grunge (și puțin punk). Ăștia erau viitorii IT-iști, era geek-agresiunea cu care aveam să mă tot întâlnesc la nivelul clasei de mijloc. Măcar atunci era vopsită amuzant, cu toți rockerii plictisitori și „răi”. Disprețul față de ei era tot ce ne dăruise Cobain mai de preț.
Apropo de legendele cu fanii Depeche, rockeri, singura investigație reală de făcut ar fi structura de clasă a fanilor. Strict personal, aș zice că avem: copii de înaltă funcționărime, de la securiști, la armată sau directori de orice – Depeche (și pentru că presupunea cele mai rare și scumpe țoale); o clasă de mijloc inferioară, venită din familiile cu angajați supracalificați sau funcționari mai mici au produs rockărimea; prebuberi din zona copii de cadre didactice sau muncitori, Michael Jackson. Grungiștii nu existau ca pătură socială, erau mai curând falangă, accident istoric într-o viitură popculturală enormă. Pe atunci nu exista competiție venită dinspre local, popcultura autohtonă era negată în bloc.
Schiop și Chiva
Deja au un dialog pe tema grunge clasicii în viață Chiva și Schiop. Schiop zice așa: „Pe scurt, toți cei care în anii ‘90 ascultaserăm Nirvana și compania ne-am găsit și ne-am legat în fine într-o falangă, am scos capul la suprafață. Toate marile creiere ale generației mele – am descoperit în București – în anii ‘90 trecuseră, izolate și submerse, prin grunge”. Chiva îl ia la plă instant, că e excepționalism. Este. Chiva are puțin dreptate, dincolo de credința lui enervantă că zona Crângași a fost o zonă de teste pentru extratereștri înainte să se populeze planeta Pământ. Argumentele lui sunt: n-a fost la mine, frate, ce grunge, nu exista, la mine în Crângași era…, știți placa.
Dar de unde vine excepționalismul lui Schiop? Fundamental, afirmația e corectă, și pentru mine venirea la București, cum a fost pentru el în Cluj, a însemnat reuniunea cu tot felul de pierzători ai istoriei care ascultau grunge. Grunge-ul era învingătorul moral al zilei – și comercial în SUA –, dar era ca o dronă care scuipa Estul cu aghiasmă de la distanță. Sigur, după decenii, un CEO sau un supercalificat IT-ist avea să imite plictiseala creativă a lui Cobain; discursul grunge va deveni costumul corporatist al boomului digital. Dar atunci grunge-ul era mai curând un indicator de pierzători absoluți ai istoriei. Schiop o colorează ironic, pe ton postironic, postPăltiniș. Cum se întâlneau grungiștii și ascultau ca inițiații sound-ul din Seattle, ca o mafie de aleși. Am fost, de fapt, printre ultimele generații stigmatizate cu fetișul literaturii, impregnați de ambițiile demente ale optzeciștilor și șaizeciștilor, am tot făcut eforturi să ne salvăm prin pop. Eram grunge pentru că eram rupți în cur, dar și cititori. Reprezentam ultima generație de cititori săraci. După aia săracii și-au găsit alte distracții, să cânte banii și glam-ul de exemplu. Iar cititul și-a revenit în matca capitalistă: săracul nu citește, cititul e pentru o pătură restrânsă de cetățeni care ft la cap cu „valorile”.
„Rupți în cur” ne definea complet ca iubitori de grunge. Ce altă figură decât Cobain, figură mainstream zic, ne dădea dreptul să râdem de consum, într-un fel primitiv, copilăresc, dar și necesar? Eram copiii consumului isteric fără consum.
Cobain a fost și ultimul mare act romantic din cultura pop. Simplu. Fără postironie, deși omul era plin de ironie. Dar și ironia aia părea că-l posedă, nu că s-ar afla în controlul ei. Ea venea la pachet cu drogurile, cu viața de rockstar, toate de undeva din exterior. L-am înțeles perfect, deși-mi dereglam simțurile cel mult cu zece feluri de tulburel, pe la vreun majorat focșănean. Așa că ce remarcă Schiop e că fetele și băieții cu aplecare către literatură își puneau, împreună cu Cobain, dar din motive diferite, întrebarea din acea piesă superbă, „Radio-Friendly Unit Shifter”: „What is wrong with me?”.
Erau ultimele întrebări pe bune, nedistruse de ironia capitalismului târziu. Dup-aia ne-am dus toți în ascultat ironic, în râs isteric. Cobain a rămas după moarte reperul clișeului suprem: viața e o treabă serioasă. Sinuciderea lui a fost mostra de ce se întâmplă cu un clișeu consumat până la capăt. Nu există romantism mai adânc și mai tulburător decât stereotipul încarnat și pus în scenă în întregime.
Ce aș adăuga în plus față de clasicii în viață de mai sus: nu simt niciun fel de nostalgie pentru perioada Cobain, nici după vreo adolescență grunge. Anii ‘90 îmi par de la un cap la altul o țeapă comercială, de aia de obor, un furt continuu, traumă economică. Un căcat, pe scurt. Nici măcar atacurile grunge-ului la MTV-ul care îl făcuse global nu le-am înțeles, nu aveam de unde, din nou eram o generație de loseri absoluți, nu înțelegeam nimic din marketizarea contraculturii.
Ce nu se va înțelege niciodată la adevărata ei valoare este inocența băștinașă estică în cosumul de pop occidental. Nicicând suflete mai curate, încă necapitaliste, venite dintr-o eră stranie fără profit, dar și fără prea multă mâncare, n-au înghițit mai gingaș, ca pe anafură, popcultură. Cobain de aia și rămâne cu un statut special, era/poza în alien al capitalismului neoliberal. Aliens eram și noi, mai aliens decât el.
Chiva vorbește despre falsa mitologie din jurul grunge-ului. Ce-i scapă din nou e lumea de dincolo de Crângași. Grunge-ul a fost plonjat de sus în jos, în ciuda aparenței. Nevermind nu putea da jos Dangerous al lui Michael Jackson de pe primul loc din topuri fără ajutorul directorului MTV, Rick Krim, obsedat să găsească „ceva să zguduie lucrurile puțin”. Oricât de polemic era anunțat, nu a anulat spectaculos restul direcțiilor muzicale. În fond, la o petrecere ascultai toate căcaturile, Bon Jovi și zeci de alte prostii care se considerau „hard”, până apucai să pui un Pearl Jam. Asta a fost soarta. Un curent ultrapromovat de greii industriei muzicii, dar nu atât de popular de fapt. Părea nișă, nu era nișă, și totuși era nișă. Deci geniile lui Schiop care ascultau grunge nu făceau decât să sufere un paradox de piață, specific periferiei – erai un marginal ascultând de fapt ultra-mainstream. Iar Cobain a fost figura tragică a contraculturii ultracomerciale. Acel stereotip, „vreau să ajung la mase, dar să rămân cât de cât deștept”, când e dus la capăt te omoară, cum spuneam.
În fine, altă scenă cu tata
La lansarea In Utero, MTV anunța un concert al Nirvanei, transmis în întregime (Live and Loud, Seattle, 1993). Taică-miu voia să vadă a 12-a oară un film cu Chuck Norris de pe Pro TV, la aceeași oră. L-am convins să mă lase să-i văd live pe băieți. Dar a stat cu mine. Apare Cobain, freză impecabilă, cu un sacouaș superb negru, rupt în spate, mă topesc. Scena plină de manechine, fetuși și alte chestii de la laboratorul de biologie (fetișurile omului, lame, dar asta era).
Aveam 16 ani, deja părinții erau cât de cât educați în grunge. Taică-miu nu-mi zicea nimic dacă ascultam Pantera sau Sepultura tare. Îl apucau dracii cu Cobain. O fi fost de la voce, o fi fost de la chestia aia pe care o naște orice revoluția culturală cât de cât pe bune: că oferă motive de revoltă împotriva părinților. Nu știu. A tăcut trei piese la concertul din Seattle. Dup-aia mi-a spus că omul e distrus. Taică-miu nu era vizionar. Presa vremii mai că nu-i cerea sinuciderea, mai toți o presupuneau ca parte din show. Și taică-miu îmi tot zicea că „ăsta o să se omoare”, că „se vede”. Adică treaba era cam ca la Mbape înainte să dea penaltyul de la Campionatul European – plutea clar în aer ce se va întâmpla. Nu era presimțire, era clișeul ăla cu geniul dereglat, romantic, readus în prim-plan, mai întâi ca farsă de marketing, apoi ca tragedie.
„Ci zici aicia”, m-a întrebat la „Rape Me”. „Violează-mă, prietene!”, zic. „A”, zice. După 10 minute mi-a mai zis că-i place o piesă, că e mai melodioasă („About a Girl”). Și s-a dus să se culce.
PLM
Cobain nu era politic. Dar era în interviuri profund antisexist, antirasist, antirepublican. Și aia era rar. Și aia o fi contat. A fost cel mai firesc atașat de valorile astea, fără nicio stridență. Era singurul care transmitea cu forță că altfel nu se poate, că nici nu se pune problema să mai discutăm chestii de la sine înțelese. Din nou, moștenirea lui a fost ratată.
Până la urmă, au fost niște figure intens carismatice – Cobain (mort), Chris Cornell (mort), Eddie Vedder (a dat-o pe folk = ca și mort), care au deschis o mică fantă cu ajutorul unei industrii obsedată de „revoluții” comerciale. Industriei i-a ieșit mult mai bine cu hip-hop-ul și alte curente încă dominante. Grunge-ul a fost o încercare de lovitură de stat nereușită, nu am fost niciodată la putere, cei care am fost prinși la vârsta cea mai vulnerabilă cu Nevermindu‘.
În fine, cum i-ar zice Raluca Turcan lui Brukenthal, la mulți ani, Cobain, felicitări pentru albumul vostru Nevermind. Ne-ai zăpăcit pe toți la cap. Am rămas niște speciali. Niște excepționali. Cam distruși. Niște capitaliști anticapitaliști care am fi vrut totuși la 15 ani să agățăm ceva pe „Aneurysm” sau „Son of a Gun”. N-a funcționat niciodată.
