Sunt banii din Golf toxici pentru aerul respirat de fotbalul european sau sunt, de fapt, o ultimă gură de oxigen pentru un sport inundat definitiv de inegalități și corupție? Florin Poenaru descrie un sistem de joc dictat de schemele acumulării și speculei.  

În această vară, mai fierbinte decât aerul de afară, panica morală a fost cea care a însoțit fiecare transfer al unui fotbalist către Arabia Saudită. Caniculă mare, vreme nemaipomenită pentru virtue signaling și moral outrage. Comentariatul european, refăcut după efortul intens de la Cupa Mondială din Qatar, când s-a chinuit să explice că tot răul fotbalului se află concentrat acolo, a găsit, cu obișnuitul aplomb și lipsă totală de simț al ridicolului, noua sursă a Răului absolut în mersul istoriei fotbalului: banii cheltuiți de Fondul Public de Investiții deținut de statul saudit pentru transferarea de jucători europeni către cele patru cluburi saudite deținute de acesta. Cum sumele de transfer și salariile vehiculate au fost foarte mari, la fel ca și numele unora dintre jucătorii transferați, hiperbolele s-au rostogolit prin presa sportivă mainstream mai repede decât golurile lui Messi în plasele echipelor din MLS. În timp ce restul lumii fotbalistice își dădea duhul, înecată fiind în banii saudiți, pentru presa sportivă și sfera publică fotbalistică singura speranță de supraviețuire părea că se află la Miami – un oraș care se scufundă la propriu datorită încălzirii globale –, locul unde Messi s-a transferat la clubul lui David Beckham, înființat, să reamintim, mai degrabă ca speculație imobiliară, prin promisiunea construirii unui stadion în prime real estate, decât cu scop sportiv. La începutul perioadei de transferuri, Messi a refuzat, eroic, posibilitatea unui transfer în Arabia Saudită pe un salariu de aproape un miliard de euro, păstrând doar calitatea de ambasador al turismului pentru statul saudit. Campionul mondial era portretizat astfel drept modelul de integritate fotbalistică ce poate opune rezistență mirajului din deșert.

O chestiune de conștiință

La concurență cu meteorologii, comentatorii sportivi s-au întrecut să anunțe, așadar, apocalipsa. Fotbalul era în pericol, banii din Arabia urmau să distrugă și să ruineze fotbalul. Doar că criza fotbalului contemporan e mult mai veche și nu poate fi pusă doar pe seama producătorilor de petrol. S-a tot scris că investițiile masive în fotbal făcute de Arabia Saudită sunt o formă de sportwashing pentru a îmbunătăți imaginea țării și pentru a deschide astfel calea spre noi forme de investiții, care să diversifice economia (așa cum a fost și Campionatul Mondial pentru Qatar). Sigur, faptul că fotbalul a fost folosit ca instrument politic în relațiile internaționale e cunoscut de la Mussolini încoace. Dar și ultragierea morală, care ignoră totalitatea relațiilor din jurul și din interiorul fotbalului, nu este altceva decât o formă de consciencewashing, mai ales din partea europenilor.

Să zăbovim puțin în această apă murdară a conștiinței europene curate. Tulburările care afectează fotbalul contemporan au început, calendaristic, în perioada postThatcher, prin înființarea în 1992 a Premier League și instituirea unui nou format Champions League. Ideologia din spatele lor era însă una de fier, forjată în perioada anterioară: e posibil și chiar dezirabil de acum încolo să existe diferențe între bogați și săraci; este normal ca bogații să poată acumula cât de mult pot fără nici o barieră impusă de stat sau de alte instituții cu rol de reglementare. Rezultatele s-au văzut imediat: în următorii 20 de ani, cel mai bogat club din Anglia, Manchester United, a devenit cel mai de succes în Premier League. Și din ce în ce mai bogat.

Welcome to Londograd!

Ceva mai târziu, în câteva săptămâni din vara anului 2003, au avut loc mai multe schimbări în fotbalul european decât în deceniile anterioare. Real Madrid l-a transferat pe David Beckham pe o sumă record la vremea respectivă, punând bazele epocii Galacticos – strategie de cumpărare a unor jucători notorii pe sume record nu atât pentru calitățile lor fotbalistice, cât pentru capacitatea de a genera profit prin vânzarea de drepturi de televizare și mărfuri. La Barcelona a venit Ronaldinho, creditat mai târziu de Messi drept fundamental pentru formarea sa ca jucător. Sub conducerea lui Frank Rijkaard – numit în aceeași vară –, clubul a reluat legăturile cu epoca Cruiff și a pus bazele pentru domnia de mai târziu a lui Pep Guardiola. În aceeași perioadă, la Manchester United a sosit un tânăr portughez promițător, numit Cristiano Ronaldo. Însă la momentul respectiv în Anglia toată atenția era concentrată pe un miliardar de 36 de ani, „un politician cu buzunar adânci”, cum l-a numit The Guardian, care tocmai cumpărase clubul Chelsea: Roman Abramovich. Pe vremea aceea, de apogeu a Blairismului, nu se inventase încă panica morală față de oligarhii ruși. Din contră, aceștia erau primiți cu brațele deschise la Londra – mai cunoscută sub numele de Londograd – exact pentru buzunarele lor, ce le ofereau un stil de viață extravagant, foarte marketizabil pentru tabloide și televiziuni. Abramovich a transformat complet Chelsea și, prin asta, Premier League. Dar a fost o transformare exact în logica în care funcționa liga deja: ultralux, glitz & glam, superbogăție. Erau rupte atunci ultimele legături cu suporterii tradiționali din clasa muncitoare și sudate relațiile cu clasele cu putere de cumpărare mai mare prin diverse scheme de marketing, dar mai ales prin televizare în întreaga lume. În acea vară, banii lui Abramovici au cumpărat jucători spectaculoși din Italia, considerat la acel moment încă cel mai prestigios campionat, precum Crespo sau Mutu (ca fapt divers, suma de transfer pentru Adrian Mutu și Cristiano Ronaldo a fost aceeași, 19 milioane de euro), și jucători-cheie ca Makelele – adus de la Real Madrid –, al cărui nume va deveni sinonim cu o poziție tactică de joc pentru următorii 15 ani.

O vară fierbinte

Nu există un moment mai semnificativ în istoria recentă a fotbalului decât vara lui 2003. Nu atât prin sumele de transfer vehiculate, cât prin faptul că atunci s-au pus bazele apariției supercluburilor – adică procesul de concentrare a capitalului și, prin el, a jucătorilor de top în mâinile câtorva cluburi, care au început astfel să domine atât competițiile interne, cât și Champions League. Fiecare sezon care a urmat nu a însemnat altceva decât creșterea ecartului dintre cei mai bogați și restul lumii. Investițiile în fotbal ale unor state bogate din Golf (Emiratele Arabe au cumpărat Manchester City în 2008; Qatar a luat PSG în 2011, iar Arabia Saudită, pe Newcastle în 2022) au fost poate dictate de interese politice mai mari decât sportul, dar au fost posibile tocmai datorită acestui context de hipercentralizare a capitalului în cadrul fotbalului european.

De fapt, primii care au speculat trendul n-au fost nici statele din Golf, nici alde Abramovich, cum se crede în general, ci proprietarii americani. Familia Glaezer a început achiziția lui Manchester United în 2003, tranzacție ce a fost finalizată în 2005. Acest model a fost problematic de la început, pentru că cumpărătorii erau firme de investiții ale unor capitaluri private. Acestea aveau forța financiară necesară pentru a obține împrumuturi ce erau asigurate cu proprietatea ce urma să fie cumpărată (leveraged buyout). Așa a fost cazul cu Manchester United. Familia cumpărătoare nu a scos niciun cent din buzunar. A luat, în schimb, împrumuturi de la bănci și investitori pentru a achiziționa clubul, transformând apoi valoarea împrumutului în datorie a clubului ce urma a fi plătită din încasări. Clubul mergând astfel în pierdere, proprietarii nu trebuiau să își bată capul nici cu taxele pe profit, încasând în schimb dividende, care intrau la cheltuieli. Acestea erau zilele glorioase ale ingineriilor financiare ce au produs criza din 2008. Dacă activitatea propriu-zisă a clubului nu genera profit, proprietarii urmăreau să crească valoarea de piață a acestuia prin diverse forme de PR și marketing – pe scurt, forme de manipulare a percepției asupra valorii clubului. Valoarea clubului Manchester United, atunci când a fost cumpărat de familia Glazer, a fost de aproximativ 1,8 milioane de dolari; în 2023, când clubul a fost scos la vânzare, valoarea sa ajungea să fie de aproximativ 7 milioane de dolari. Creșterea era paradoxală, având în vedere că United nu mai câștigase un trofeu major din 2013, iar infrastructura clubului – stadion, academie, terenuri de antrenament – era (și este) decrepită. Achizițiile de tip american au adus un fel de uberizare a fotbalului, dar nu la nivelul muncitorilor, ci la nivelul modului de funcționare a companiei.

În diverse forme, strategia celor care dețin Manchester United a fost urmată și de alți investitori americani. În momentul scrierii acestui text, jumătate din actualele echipe ale Premier League au proprietari americani, în timp ce firme private de investiții dețin 35% din toate echipele ce evoluează în primele cinci campionate din Europa. Scopul acestor firme private de investiții este să achiziționeze un club la o valoare cât mai redusă pentru a-l putea vinde apoi mai departe mai scump, după câteva valuri de ajustări structurale și încasare de dividende.

Supercluburi și pepiniere

Ce au schimbat cu adevărat statele petroliere când au investit în fotbalul european a fost faptul că, pentru acestea, banii nu contează. Ei sunt infiniți. Astfel, spre deosebire de modelul american, bazat pe firme de capital privat, care de fapt nu investesc, ci speculează, statele din Golf au pus banii jos și în cantități inimaginabile. Infrastructura globală a lui Manchester City este din secolul 22, în timp ce Manchester United este blocată în 2009, conform unei surse din interior. PSG a schimbat radical mediul financiar al fotbalului în 2017, când a plătit 222 de milioane de euro pentru transferul lui Neymar de la Barcelona și 180 de milioane pentru Kylian Mbappé, venit de la AS Monaco, bani virați în 2018. Tot în vara lui 2017, Manchester City a cheltuit peste 300 de milioane de euro, jumătate din sumă doar pe fundași. O asemenea putere de cumpărare a băgat în criză chiar și cele mai mari cluburi europene tradiționale. Nici Barcelona, nici Real Madrid, în ciuda dominației lor cvasitotale asupra fotbalului intern și a notorietății globale, nu mai puteau concura. Cu atât mai puțin proprietari individuali de cluburi precum Silvio Berlusconi (AC Milan) sau familia Agnelli (Juventus Torino), fosile ale unei lumi dispărute foarte demult, adică pe la mijlocul anilor ‘90.

Dacă cu giumbușlucurile financiare americane se mai putea ține pasul, infuzia de petrodolari a schimbat radical coordonatele jocului. În acest context a apărut Financial Fair Play – FPP, un misnomer scos parcă din dicționarul de bruxeleză. Nu e nimic fair în acest regulament, care spune că cluburile trebuie să cheltuiască proporțional cu încasările și care limitează cantitatea de capital pe care proprietarii o pot introduce în club. Coincidență, desigur, regulamentul a intrat în vigoare exact în sezonul în care PSG a fost cumpărat de Qatar. Scopul FFP este de fapt să protejeze cluburile europene tradiționale de noua concurență. Un protecționism pentru vechea aristocrație europeană a fotbalului, speriată de insurecția financiară arabă. Doar că, în practică, ceea ce a făcut FFP a fost să nenorocească cluburile medii și mici. Apariția supercluburilor a însemnat concentrarea la vârf și creșterea radicală a inegalităților între cluburi. FFP a reușit doar să dea și ultima lovitură cluburilor medii din cele cinci campionate fruntașe ale Europei de Vest – din motive istorice, deopotrivă similare cu cele descrise aici, dar și diferite, fotbalul din Sudul și Centrul-Estul Europei a încetat să mai existe spre finalul anilor 2000. Obligate să funcționeze within their means, adică să introducă măsuri de austeritate pentru a se încadra în plafonul de cheltuieli dat de încasări – la un nivel inferior, având în vedere că partea leului se duce la cluburile mari –, acestea au devenit de fapt pepiniere de fotbaliști, vânzându-și în fiecare vară cei mai buni jucători pentru a putea supraviețui. Infuzia de capital din Orient și inflația care a venit pe această cale au oferit un colac de salvare temporar cluburilor importante din Portugalia, Olanda, Franța, Spania și Italia, cu prețul că acestea nu au mai putut concura cu adevărat nici în campionatele interne, nici în Europa.

Bancomate din Golf

Pandemia de SarsCov2 a adus mare parte din cluburile din Europa în colaps; și nu vorbesc aici doar de cele mici și medii, care au trebuit să introducă tăieri și să se împrumute pentru a supraviețui în lipsa spectatorilor. Este vorba mai ales de cluburi mari tradiționale. În vara anului 2020, pentru prima dată în istoria sa modernă, Real Madrid nu a făcut nici un transfer. Zero bani cheltuiți. Ceva mai la nord, Manchester City nu avea însă nici o problemă să cheltuie aproape 200 de milioane de euro, din care 45 de milioane pentru un fundaș de la o echipă retrogradată. Barcelona, victimă a propriei incompetențe interne, dar și a presiunilor structurale, nu doar că a început să vândă din casă pentru a supraviețui (inclusiv iarbă de stadion), dar și-a amanetat deja viitorul pe următoarele decenii. La Juventus, Agnelli a pus în mișcare un mecanism de schimb al jucătorilor între cluburi cu scopul de a le crește valoarea în actele contabile în vederea diminuării nivelului pierderilor. Între timp, Juventus a fost depunctată, iar chairman-ul Andrea Agnelli și-a părăsit postul. Nu întâmplător, tot el a fost unul dintre cei mai înfocați susținători ai înființării unei Superligi europene care să reunească doar cluburile mari, păstrând doar pentru ele încasările din drepturile din televizare. Dacă, inițial, ideea unei astfel de ligi era inevitabilă într-o lume dominată de supercluburi, în perioada postpandemică a devenit o necesitate, având în vedere declinul financiar abrupt al fotbalului european, care începuse să erodeze inclusiv cluburile foarte mari. Și nu e vorba aici doar de sumele de transfer pentru un jucător, cât mai ales de salariile acestora. Nici măcar cluburile din Premier League deținute de americani nu pot concura din punct de vedere al salariilor cu ceea ce oferă cluburile-state; ce să mai vorbim de cele din Spania sau Italia.

Acesta este fundalul istoric concret în care cluburile finanțate de PIF-ul saudit au început cumpărăturile de vară, mai întâi prin piețele de vechituri, iar mai apoi prin zona buticurilor fotbalului european. În ciuda tonului apocaliptico-moralizator al comentatorilor europeni, lucrurile stau exact pe dos: banii din Arabia Saudită au venit ca o salvare pentru mare parte a fotbalului european. O perfuzie de bani atât de necesară într-un moment în care contradicțiile interne ale industriei fotbalistice europene riscau să prăbușească întreg edificiul. Marile cluburi europene nu mai puteau ține în funcțiune sistemul inegal pe care tot ele îl fondaseră. Banii saudiți i-au ajutat să mute jucători la prețuri neverosimile și, în orice caz, pe care nu le-ar fi plătit niciodată vreun alt club din Europa. Chelsea, sub noua conducere înțeleaptă a patronului american, se îndrepta spre derivă financiară până când, ca prin miracol, saudiții le-au luat de pe cap câțiva jucători nedoriți, lăsându-le câteva zeci de milioane la schimb. Liverpool, o mică echipă dintr-un oraș cu ieșire la mare, anunțase încă din primăvară, prin vocea antrenorului său, că nu va putea plăti 100 de milioane pentru aducerea lui Jude Bellingham. Câteva zeci de milioane saudite mai târziu, în vară, erau gata să spargă recordul de transferuri pentru un jucător în Anglia. Să nu mai insistăm: toate cluburile mari din Europa și-au echilibrat bugetele cu banii saudiți. Dar și mai jos în ierarhie a fost o vară bănoasă. Wolves, Porto, Lazio sau Fulham au vândut jucători pe sume de negândit până în acest moment.

Ce s-a întâmplat în această vară în fotbal prin infuzia de bani saudiți se întâmplă de multă vreme în afara sa. Atât Arabia Saudită, cât și alte țări foarte bogate din Golf funcționează de fapt ca un bancomat pentru firme din Europa de Vest și SUA. E suficient să vedem câte firme de arhitectură, marketing, PR și design lucrează în Golf. Megaproiectul orașului NEOM din Arabia Saudită, de exemplu, varsă deja milioane de dolari în firme din Vest doar pentru consultanță, companii care n-ar vedea vreodată aceste sume de la clienții lor europeni sau americani. Dependența istorică a economiei mondiale de combustibilii fosili face posibilă această acumulare de capital în țările din Orient, or această realitate nu poate fi schimbată prin mimarea unui discurs virtuos și imaginarea unei conștiințe nepătate. Banii din Golf oferă periodic injecții de capital în economiile vestice, cu creșteri anuale minuscule. Iar în vara asta a venit și rândul fotbalului, spre ușurarea europenilor.

Astfel, departe de a ucide fotbalul european, cum se tot spune, banii din Arabia Saudită au făcut posibil ca showul să continue, fără ca niciuna dintre problemele structurale ale jocului să fie rezolvate. Din contră, polarizarea se va accentua și în acest sezon, la fel și raidurile asupra echipelor mici pentru a le lua cei mai buni jucători – în această vară, Brighton a fost precum Valahia în secolul 16, prădată de tot ce era mai bun. Echipe emblematice ale fotbalului european cândva, precum Ajax, au început să fie pepiniere pentru cluburi din a doua jumătate a clasamentului din Anglia. Fenomenul multiple ownership ia amploare: un proprietar sau firmă deține mai multe cluburi în același timp în Europa, reducând astfel și mai mult ideea de competiție, în timp ce cluburile junioare sunt folosite pentru mutarea jucătorilor tineri sub formă de împrumut, pentru a le crește valoarea.

Criza terminală a capitalismului vestic se desfășoară sub ochii noștri și pe pielea noastră. Fotbalul contemporan, privit atent, funcționează ca un simptom al acestei crize acute. Fiecare perfuzie doar amână deznodământul.