Universul Fortza Generation, noul unicorn media a lui Costi Ioniță, e filistinismul premium pe care nu îl merităm.
Piesa în care Loredana Groza arată ca un demo de soft deep fake are aceeași funcție pe care House of Cards o are pentru Netflix. HoC nu e doar un alt serial, un pătrățel între pătrățele din Seriale, ci e un îndreptar despre cum ne uităm la Netflix și cum ordonăm atenția pentru Netflix și ciclurile sale de producție. Pentru cei ajunși târziu la Fortza Generation (canalul de Youtube/operațiunea lui Costi Ioniță în faza lui spân-profetică), „Fericire” e o alfabetizare, o educație în modul în care acest univers trebuie consumat și locuit.
Universul Costi Ioniță/Fortza Generation e popuscular. Popusculul e calitatea unui univers pop de a sedimenta o stare de coerență stilistică/emoțională și incontinență de producție până în punctul în care începuturile universului și posibilitățile de declin nu mai sunt clare. Fortza Generation doar este. Universul e coerent și ciclul de producție e atât de dens încât e mai greu să ieși din Fortza Generation decât să-ți pierzi interesul. „Fericire” e doar cea mai discutată dintre piesele canalului; celelalte au aceleași virtuți:
- Versuri fruttifreshanah, o sensibilitate care se bazează în egală măsură pe incantațiile în vid de tip „Vă aștept la cafeluță” (să le numim Fuegonomics) și pe metoda simplificatoare-tonică a refrenului care se mormăie/chiuiește la ștrand sau la locul de muncă.
- Costi însuși contribuie, de-a lungul și de-a latul colecției FG, cu chiuieli pe axa soundbyte Mortal Kombat – comme il faut R&B balcanic.
- Raportul star per vers per minut. În „Fericire”, bărbații gata de tril intră în scenă efectiv pe sub o cupolă albă, plăsmuiți direct de pe tabla 7D pe care Costi joacă zaruri cu emoțiile oamenilor. Jador are câteva piese (semi)solo, semn că e heir apparent pentru Costi.
- Desărvârșirea să sune bine, de la minimalism manea (genul de efect audio de nisip prin clepsidră care sună la fel și la Vali Vijelie, și la Rush, și în Prince of Persia) la trap, la aranjamentele de pian (slăbiciunea lui Costi) care sună a Clayderman în fântâna arteziană din centrul Oneștiului. E știft elevat la nivel de infinity stone. Universul sonor e consistent, va ultragia kitschofobi ursuzi și va bucura kitchosseuri care supravând manelele pentru victorii mici pe Facebook. Se câștigă pe linie.
- Tributuri pentru arăbești & rusești și gratificarea protipentadei est-europene de mahala. Solidaritate prin monetizare și viceversa.
- Prezența spin-off-ului, în acest caz o serie de colinde care vând conceptul Fortza Generation, dar îl adaptează la rigorile sezoniere ale publicului local.
Restul pieselor sunt costicepute pe modelul promisiunii erotice/sexuale, poate mai puțin chiar „Fericire”, care prezintă un mariaj poligam bazat pe dans sincron pe planeta Dinților Perfecți. Loredana și cei șapte sunt irezistibili tocmai pentru că emit din confortul bilanțului, al unei supervieți la vârsta a doua-treia fără boli și probleme, nu din junghiurile cățărării. E muzica sferelor celor cu pensii speciale la 45 de ani.
Merită repetat faptul că în universul Fortza Generation, și a manea mediae anterioare, versurile sunt importante, dar în același timp piesa funcționează perfect și prin înlocuire-prin-îngânare. Asta nu e la îndemână pentru Vama (Veche), de exemplu, care au lansat (cam deodată cu „Fericire”) un cine-concert filmat pe plajă cu drona, detaliu marinăresc și butaforie de piesă-la-sala-mică. Conceput ca un fel de lamentatio totuși tonic pentru toate concertele care s-au pierdut pe durata pandemiei, concertul are calitatea fisurantă a unei coscuțe de carbid pușcată într-un badog de Tchibo de față cu un răsad de gălbenele – sesizezi dorința de sub văl de a performa, de a transmite, dar limbajul comun nu există și, în cele din urmă, vântul împrăștie putoarea. Clipurile V(V) abia că se țin laolaltă ca platouaș de convenții muribunde:
- Înțelegerea că asistăm la un eveniment art rock pentru că un covor și niște mobile d’antan au fost desfășurate la 5 metri de valuri sau pentru că două bărci cu lemnul distressed stau bot în bot pe nisip.
- Interpelările actoricești ale solistului vocal (așezat pe un fotoliu lângă mare, uitându-se la o mașină de scris, flancat de o lampă cu abajur), calea minimei rezistențe spre certificarea artistică piesă-la-sala-mică de mai sus.
- Acceptarea că marea-în-sine e un personaj sau o prezență potențatoare, acceptare atât de cusută cu ață albă de însăși mitologia în dizolvare a acestui grup muzical, tot așa cum aburdecafea.jpg e acceptat ca fiind potențator al „Vă aștept la cafeluță”. Ai impresia că te uiți la o piesă de teatru cu personaje cu nume gen „Căpitanul”, „Ucenicul”, „Moartea”.
- 50 o fi noul 30, dar nu e noul 15.
V(V) sunt incapabili de orizont muzical popuscular pentru că nu pot genera niciun fel de răspuns pe durata concretă a desfășurării piesei. Performarea muzicală e doar o parte (nici măcar centrală) a unor forțe care se tot referențiază reciproc, de la idolatrizarea studenției (sau, mai larg, a unui timp și loc imediat după 2000) la persona solistului, la versurile care au ca primă calitate faptul că sunt scrise de solistul în cauză.
„Fericire”, pe de altă parte, e cumva fără durată pentru că natural e concepută pentru a fi ascultată în buclă de 20-100 de ori sau oricât durează tura de muncă/condus/moțăit a ascultătorului. Merge de una singură sau în cheag cu celelalte piese Fortza Generation, și efortul cognitiv de a asocia piesa cu o experiență sau prezență culturală anterioară e nul (pe când o piesă V{V} obligă la amintirile legate de un concert sau festival, sau, cel mai obositor, concesia că V{V} există). VV și alții ca ei centrează piesa/solistul pe când „Fericire” acoperă durate și le adaugă la Loredana Standard Time.
Cu toate astea, popusculul lui Costi nu ne va îngloba și, prin urmare, își va rata menirea (scopul, acela de a face bani, va fi, desigur, atins). Tensiunea primară dintre imaginarul urban Love Deco / reverse brain drain și Trapanele All Stars (cu toate implicațiile culturale și economice ale fiecărora) nu va permite ca Baboiaș sau Culiță să câștige economia atenției.
În condițiile în care muzica gratis și ușor de făcut va tot bascula din playlist în playlist și din aplicație în aplicație, Fortza Generation e la 50-60 de piese distanță de a-și scobi o nișă și o sensibilitate, nu mai mult de câteva județe și-o felie de diasporă puse laolaltă.
Or fi generic manele, dar, spre deosebire de manelele vechi, care se pretează mai mult evenimentelor analog și, așadar, sunt mai greu de cartografiat, piesele Fortza Generation sunt tapet permapop care caută să acopere durata atenției, nu vârfurile acesteia. Cred că costiversul ăsta de tip marmură din plastic și pian de lux pentru trei note de acordeon (și copiile care vor urma) e cel mai fezabil proiect național de muzică interiorizabilă, un fel de șlapigaze. Sunt multe bătălii care merită purtate pentru el. Bătălia pentru dreptul la mormăială e una dintre acestea.
(foto principală: captură Youtube)
