Imersarea estivală într-un viitor posibil. Vlad Marina se/ne scufundă în valurile calde, catifelate și retro ale Mediteranei, într-un arhipelag cu nume de gen muzical.
Folkiștii Epocii de Aur își imaginează anii ’60 în San Francisco, intelectualii de dreapta își imaginează interbelicul de la noi, geekșii muzicii electronice își imaginează buza anilor ’90 în Ibiza, Manchester/Madchester și Berlin. Synth-urile alea raw, dar totuși atât de organice. Liniile de bas cu zvâc moștenit din funk, minus variația din genul-mamă, exact cât să se lege transa. Broscuțele de 303. Hi-hat-urile de 909. Ciripiturile. Second Summer of Love în ’88-’89, cu tricouri Adidas în loc de cămăși Paisley, pastile în loc de acid și bumpți în loc de zdrăngăneli. Pentru prima oară, etos cu adevărat electronic în muzica de dans populară, tobele și basul de pe sequencer-ul din mașinuță, la putere (nu vocea, nu chitara, nu clapa!). De fapt, tot felul de chestii pentru prima oară, chestii care, deși acum evident că există, până atunci nu existau și te întrebi cum o fi fost să le prinzi, să fii acolo în momentul scurtcircuitului de vibe care împarte lumea (sau, fie, bula) în pre- și post-, să vezi cum se constituie grupul și se formează alianțele, cum se schimbă de la o lună la alta obiceiurile, înfățișările, limbajul (1) în jurul tău.
Nostalgii individuale și colective
Din toată povestea asta – care rămâne o poveste, un daydream, dar tocmai asta e ideea –, muzica e doar o componentă. Când nu vorbim despre lucruri strict personale – say, amintirea luminoasă a unei conversații cu bunicul în copilărie –, tonusul nostalgiei e dat mai ales de decorul istoric și subiectiv al amintirii, iar în decorul ăsta muzica e inseparabilă de oameni, situații și obiecte distinctive, locuri care arătau într-un anumit fel, haine, idei care circulau și tot restul tacâmului. E un întreg pachet, un cumul de fețe ale lucrurilor pe care le filtrezi prin amintirea sinelui tău de atunci. Decorul, evenimentele și persoanele, plus felul în care îți amintești că erai tu imersat/ă în fluxul lor, față de felul în care ești acum, egal nostalgie.
Interesant e că decorul și evenimentele sunt la rândul lor mediate, și asta chiar și în cazul tipic în care le știi din viu trai și le păstrezi ca amintire autentică. Pe lângă plot twist-ul cum că, atunci când îți amintești un moment din trecut, îți amintești de fapt ultima amintire a lui, pe care evident că mintea ta a alterat-o între timp, sunt oricum tot felul de factori din afară care interferează. O persoană care a fost de față vine cu o versiune alternativă. O casetă video îți arată din prezent ceva ce nu ai văzut / conștientizat la vremea acea.
Poate iei chiar tu decizia semiconștientă să rescrii povestea, pentru că vrei ca momentul de viață în care ești acum să aibă mai mult sens sau pur și simplu pentru că e tentant și omenesc să îndulcești. Plus toate rămășițele publice ale perioadei pe care le-ai găsit sau care te-au găsit ele pe tine, fazele din filme sau de la TV, memoriile cuiva celebru care a trăit atunci, viul grai retrospectiv pe care îl prinzi din mers, o modă retro care îți amintește că așa a fost fără ca tu s-o mai poți verifica la rigoare. Toate astea se interpun peste holograma ta de trecut și ți-o schimbă ușor-ușor, oricât de întemeiată pe experiență directă va fi fost ea la bază – memoria individuală și cea culturală / colectivă sunt vase comunicante and all that.
Călătorie în trecutul trăit remote
Există însă și scenariul în care holograma e construită de la zero, fără componenta trăită, strict din citite, auzite sau văzute pe ecran și poate cu puțin ajutor din partea imaginației. Un fel de nostalgie de ordinul doi, cum am mai văzut-o numită, o nostalgie pentru perioade sau momente pe care le știi doar din surse secundare, dar care totuși trezesc în tine un ceva suficient de puternic încât să ți le însușești ca fantezie. Amintiri culturale care te seduc ca chestie în sine; după, ca incursiune posibilă, iar după aia, într-un fel, ca propriile amintiri, doar că la persoana a III-a. Iar tu pe tot parcursul înțelegi ce se întâmplă, că de asta e make-believe: te lași gâdilat/ă de perspectiva de a fi acolo, de a lua parte la, de a putea povesti despre, știind că e de fapt fake. Dar asta nu mai contează așa tare, când bagajul cu care pleci – un anumit vibe, o anumită școală de expresie a sinelui, anumite corzi sensibile, anumite alianțe și dușmănii culturale – se simte real.
Și, cumva, așa și cu anii ’90 din muzica electronică. E plin YouTube-ul de rip-uri de pe viniluri vechi, care depozitează în comentarii adevărate elegii despre party-urile și piesele de odinioară. Oameni cu postulate de time of my life pe linia tinerețe – persoane dragi – atmosferă / loc, o piesă care a aterizat la fix, când toate stelele erau aliniate, poate chiar piesa la care comentează. Oameni care de 30 de ani căutau piesa aia. Și, bineînțeles, regretul că astăzi e de neconceput așa ceva – they don’t make them like this anymore, se zice în cercurile de trance nouăzecist –, împreună cu bucuria-mândria implicită (și explicabilă, dacă chiar așa a fost) de a fi printre norocoșii și norocoasele care au prins vremurile când they did make them like this. E ceva ce o persoană care intră pe fir având și un interes preexistent pentru muzică și mișcarea din jurul ei bagă aproape
automat la cap / suflet. Și pentru că e o mărturie a cuiva care a prins momentul, dar și pentru că e o poveste care gratifică, un contur frumos în plus pe pânza pop-istorică pe care o țeși ascultând, căutând pe net și daydreamuind.
Ibiza înainte și înapoi
Conform legendei, Ibiza din anii ’80 și ’90 era pentru muzica house ce era la noi Costineștiul în ’70-’80 pentru muzica rock, doar că la cu totul altă scară. Un spațiu de adunare pentru oameni cu o dragoste comună pentru muzică, care, ajunși acolo, se împrietenesc, se îndrăgostesc, se prăjesc, discută gusturi, schimbă discuri, văd haine mișto și visează în secret să ocupe la rândul lor scena / pupitrul într-o bună zi. Peisaje în culori pline, vreme bună, fețe bronzate, pantaloni cargo și topuri funky, contrast eteric între plaja arsă de soare și albastrul din cer și din mare.
Ibiza de acum e mai mult sau mai puțin o insulă de fițe asociată cu hedonismul posh-relaxat, al cărei vibe e strivit chiar de greutatea legendei începuturilor sale (2), dar și de uzură, și de (și mai mult) capitalism. Și aici e șmecheria: chiar și fără să fi fost acolo atunci sau acum, senzația e că știi ambele vârste ale locului. Știi ce nu știa Ibiza nouăzecistă – că avea să devină insula de fițe din prezent –, și de asta ți se pare cu atât mai prețios ce aveau ăia atunci.
Și mai ține și de muzică. Față de nostalgia clasică, nostalgia de ordinul doi pare mult mai strâns legată de trigger-ul ei. Trebuie să asculți și să îndrăgești muzica înainte de a te putea transpune în perioada și vibe-ul pe care le reprezintă. Și chiar și după ce ai intrat pe fir, după ce ai citit wikipedii și blog post-uri și ai văzut poze de pe vremuri, tot ai nevoie de muzică pentru a trezi în tine cadrul însorit și îmbătător cu Ibiza de atunci. Muzica e parte din experiența contextului, așa cum și contextul e parte din experiența muzicii. Faptul că știi de această (fostă) aură a muzicii, că intuiești ce a însemnat ea pentru contemporanii ei, că ai o idee despre cum îi arătau împrejurimile, intensifică plăcerea / simțirea pe care ți-o dădea deja. Îi adaugă un fel de adâncime, ți-o însuflețește. Piesa aia veche e dintr-o dată mai mult decât sugestia eficientă a algoritmului Spotify sau descoperirea fericită venită în urma unor săpături pe Google (hello articolele tip Top 10!) sau printre release-urile unui label de pe Discogs, devine un obiect viu, cu metadata istoric, care se cuplează și la minte (prin semnificații), și la emoții (prin forță de expresie per se și prin frumusețea poveștii pe care ți-o spune indirect). Într-un fel, e într-adevăr și un gen de reflexivitate care sacrifică trăirea momentului – pe care oamenii care alcătuiau scena nouăzecistă din Ibiza o aveau din plin, de asta te și poți nostalgiza cu gândul la ei – de dragul perspectivei. Participi de la distanță, că oricum doar așa poți participa, dar măcar înțelegi meciul. Periodizezi – începuturile, peak-ul, platoul, apoi coborârea. Vorbești peste piesă ca să dai contextul. Dar, în fond, grooveuiești.
Balearic 101
House-ul balearic (3) a apărut în insula baleară Ibiza pe la mijlocul anilor ’80, prin cluburi ca Amnesia și oameni ca DJ Alfredo (Argentina), dar a luat amploare mai ales spre anii ’90, odată ce a intrat și UK-ul pe fir prin DJi, cluburi și petreceri ținute acasă sau în deplasare.
E un fel de chillout mai dansant, cu origini în disco, funk, soul, R&B și muzică latino (și în altele, probabil, vibe-ul e, de fapt, destul de eterogen). Ritmul are mult swing, e mai lăbărțat, mai leneș cumva, bătaia întârzie un pic și îți lasă timp să te unduiești pe ea, versus ritmurile mai disciplinate / energice care îți comandă mișcarea. BPM-urile variază între 110 și 120 și un pic, față de 120+ cât are house-ul standard. Ca la house-ul standard, tobele vin din drum machine-uri Roland (TR 909, în primul rând), eventual cu niște extraspice din percuții samplate de pe viniluri vechi, și merg în general pe aceleași pattern-uri pe tot parcursul piesei, minus break-urile instrumentale (unul sau două), în care fie se păstrează doar kick-ul și / sau hi-hat-urile, fie se scoate tot. Linia melodică e mai mereu un call & response condus de clapă, bas sau ceva instrument de lead sintetizat sau nu, gen saxofonul de pe „Pacific State”, care e probabil și cea mai cunoscută piesă a genului. La nivel de armonie sau submelodii, găsești note prelungi de pad cu mult reverb, chitare electrice clean cu acorduri staccato și jucărele gen marimba care urcă și coboară pe un set de câteva note, uneori poliritmic față de bătaia principală. Sample-urile de voce sunt și ele destul de frecvente, chit că apar mai mult episodic, nu la modul strofă / refren din fericire – prin ceea ce spun (chemări, ademeniri, declarații de amor cu destinatar individual sau colectiv) și prin felul kinky în care spun, trimit la un univers al seducției / plăcerii astăzi cringe, care te cam scoate din stare chiar și dacă vibe-ul te prinde în rest. La modul general, e muzică cu raport de tension / release mai puțin pronunțat ca al house-ului OG, deci și o muzică mai temperată în festivism și exuberanță. Drop-urile sunt soft sau inexistente, salturile de pe o treaptă pe alta a gamei sunt mai mici (say, ii-iii față de i-IV), acordurile sunt în general prea puține pentru a face storytelling (două, între care se tot alternează, așa-numitul vamp) și oricum prea jazzificate (acorduri de nonă) pentru a da rezolvări pline.
Petrecere de zi în aer liber, cu emoțiile pe reverb, blissfully spacing out. Poate te-ai încins peste noapte (în cluburile indoors, unde se punea trance), dar acum te mângâie briza.
Chiar dacă a fost între timp înghițit de subgenuri electronice mai vaste, ca chillout, downtempo sau deep house, house-ul balearic există și astăzi, prin curente – ați ghicit – retro care îl recuperează. Există EP-uri, set-uri și petreceri care se promovează sub egida genului, există piese clandestine care încheie release-uri altminteri mai up-tempo și agresive, există chiar și label-uri de profil cum sunt, în UK, Is It Balearic? Recordings și Music for Swimming Pools, ultimul condus de Pete Herbert, unul dintre cei mai devotați continuatori ai vibe-ului, if I may. Iar piesele nu sunt simple ready made-uri obosite, cum s-ar putea suspecta, sunt chiar mișto. Da, le lipsește aura predecesoarelor, da, nu pot avea aceeași energie raw, același argument de noutate și originalitate la scara istoriei muzicii, dar compensează prin altele. Prin profesionalismul producției, în primul rând: bași mai puternici (4), sample-uri de tobe stratificate pentru extra-punch, nu preluate de-a gata din memoria unei singure mașinuțe (bune și iconice, e adevărat, but still), tot felul de efecte de corecție și coloratură controlabile la virgulă, un mix mai bine finisat la modul general, mai lin, mai percutant, mai loud. Sunt, apoi, deciziile artistice inspirate în raport cu sensibilitatea de azi, care elimină / înlocuiesc / temperează din elementele care au îmbătrânit mai puțin bine, ca sample-urile vocale cheesy de care am zis deja sau preset-urile enervante de pian (pianul ăla house). Și sunt și direcțiile, combinațiile și instrumentele noi pe care house-ul balearic de azi le aduce el însuși la masă, oricât de retro ar fi în rest, vezi frumusețea asta. Iese o muzică (5) mai eficace și mai contemporană, în care te poți imersa mai bine, care îți oferă atmosfera celeilalte, dar fără asperitățile și stridențele care te-ar fi putut scoate din stare.
Noutățile retro
Practic, în ciuda faimei proaste (6), retro actually works. Important e ca legătura cu sursa să se păstreze la un nivel care nu e doar decorativ, iar rezultatul să nu fie doar retro, ci să și propună un ceva nou, fie și la o scară mai mică. O arată de ceva timp și label-ul Future Nuggets prin felul în care integrează protomanelele / lăutăreasca de la începutul tranziției.
Și totuși se pune întrebarea dacă nu e cam random să te intereseze Ibiza nouăzecistă fix acum. Și fix din România, unde există, nu-i așa, minimalele, o mișcare mult mai grassroots, care se poate lăuda cu following în mai toată lumea, care beneficiază de petreceri în mai toate orașele mari ale țării, care, spre deosebire de house-ul balearic, se întâmplă acum ș.a.m.d. E adevărat că un craze cu Ibiza a mai existat la noi și în anii 2000, când Mamaia se lansa pe scena clubbing-ului sub celebrul patronaj al lui Riccardo Villalobos, dar atunci aspirația era de sincronizare.
Te seducea Ibiza din prezentul de atunci, un weekend hedonist pentru clubberi, un gig sau o rezidență pentru DJi. Trecutul nouăzecist interesa doar în măsura în care adăuga la legenda locului, la caracterul său de meccă deja longevivă a distracției. Între timp, același trecut a devenit potențial obiect de nostalgie – de ce? Un răspuns la îndemână e: pentru că mai mult net și mai multă globalizare. Toate acele surse secundare pe baza cărora se poate bricola au devenit între timp mult mai accesibile. S-au putut vedea documentare TV obscure, s-au putut asculta la liber piesele alea iconice (sau, din contră, rătăcite), s-a putut călători în Vest și nimeri la o adică în conversații cu oameni care au prins momentul și locul. Sau poate că pur și simplu minimalele s-au mai uzat între timp și acum există loc și chef de direcții alternative – oameni convertiți la muzică electronică prin minimale, care, fie că din hipstereală (minimalele nu mai sunt cool cum erau odată), din dorința de a schimba anturajul (minimalele prea se vor cool), sau dintr-o evoluție firească a gusturilor, ascultă acum (și) alte subgenuri, inclusiv din trecut, inclusiv din Ibiza. Plus faptul că Ibiza nouăzecistă s-a îndepărtat între timp suficient de tare încât să dobândească însușiri de altă lume. Nu mai e o perioadă abia trecută, timpul de chiar dinaintea celui pe care îl traversăm acum, în care încă ne recunoaștem vag. E deja un timp străin, din care nu ne mai rămân decât mărturiile și reprezentările, și care tocmai de aceea poate deveni poveste (frumoasă).
Și mai e ceva. Lăsând la o parte ideea că tânjim după vremuri în care viața era mai simplă, nostalgia se leagă de multe ori de perioade cu scânteie utopică. Te emoționezi de momentul trecător în care lumea a crezut că schimbarea se va produce, că starea de grație se va menține, că statement-ul se va încetățeni. Avangardele. Mai ’68. Chiar și punkul, cu tot etosul său negaționist. Anii de început ai clubbingului sunt la rândul lor o stare de grație, și asta nu numai prin inovațiile din planul muzicii, ci și printr-o serie de reușite socioculturale incandescente. Hipsteri renunțând la elitism și ultrași renunțând la bătaia de după meci pentru o seară lovey-dovey împreună, în deplină solidaritate de clasă. Sau rave-uri care iau în primire infrastructură industrială defunctă din vechiul regim și contribuie prin dans extatic la refacerea legăturilor dintre cele două Berlinuri după căderea Cortinei de Fier. Fie că s-au stins repede (cazul cu hipsterii și ultrașii), fie că nu se puteau întâmpla decât o dată (cazul Berlinului), momentele de genul lasă într-adevăr impresia de buzunar istoric care se închide deodată, luând cu el un întreg arsenal de frumusețe și speranță care ar fi putut fi încă în lume. Iar Ibiza și house-ul balearic au fost printre minunile de dinăuntru.
Sigur acum că toată treaba asta cu nostalgiile și retroul poate fi privită și simptomatic. Tânjești după vremuri cu scânteie utopică pentru că trăiești într-unele care n-au, idealizezi noutăți din trecut pentru că nu ai unele care să te entuziasmeze în prezent (sau nu ai noutăți punct, în versiunea mai apocaliptică). Tot postistoria, practic: toate s-au făcut, mai bine n-o să fie, mai rău, da; hai măcar niște escapism dacă tot (acum mai ușor ca niciodată mulțumită netului, globalizării și copywriterilor care s-au prins că retroul și nostalgia sunt pe val)! Cam fundătură într-adevăr, dar tot într-o fundătura ajungi și punând problema așa, mi se pare, mai ales când vorbești despre ceva atât de lumesc ca muzica. Let’s face it, nu curentele retro sunt vinovate că politica și economia sunt astăzi motiv de apatie, așa cum nici muzica nouă nu e datoare să sară cu salvarea, oricât de radicală ar fi în formă sau mesaj. Și atunci rămâne preocuparea (modernistă?) pentru noutate / originalitate / autenticitate în sine, preocupare față de care retro-ul se află în răspăr – da, or fi piesele astea noi de inspirație balearică mai finisate, dar prin finisare ajungi de fapt la un produs steril, tocmai în asperități și rawness se simțea adevărăciunea. Așa o fi. Dar mai contează atâta vreme cât fix asperitățile alea mă împiedică să mă bucur de adevărăciune din prezent? Nu mai bine accept cosmetizarea din piesele noi, iau povestea din cele vechi, și așa mă bucur de ambele?
Într-un fel, se aseamănă cu ce spune și Mark Fisher în textele lui din seria hauntology – recuperezi viitoruri posibile dar nerealizate din trecut, în încercarea de a le da o viață nouă în prezent. Reaprinzi torța în împrejurări diferite și cu alți oameni, că poate de data asta iese (altceva). Și în felul ăsta redevine OK și să fii nostalgic/ă, pentru că e o nostalgie productivă, care nu se rezumă la lamentația bittersweet, ci îți și dă ceva ce nu aveai înainte – unelte, idei, speranță.
(1) Wicked, mental, fit, sorted, safe, dintre hiturile argoului nouăzecist pe zona de UK.
(2) Vezi, de exemplu, comentariile acestui clip din anii de glorie.
(3) Numit uneori și balearic beat, dar eu unul prefer:
- house pentru muzica tributară celei apărute în Chicago și Detroit;
- beat pentru muzica dansantă asociată cu Ibiza în general.
(4) Important, pentru că în muzica nouăzecistă frecvențele de sub-bass (30-60 hz) se întâlnesc încă rar, și fix alea te izbesc în piept / îți fac genunchii să tremure după standardele de azi.
(5) Alte câteva exemple superbe în opinia mea: Max Essa – „Night Measure”, Fernando -„Stations (Pete Herbert Remix”), Coyote – „As Above” și compilația Music For Swimming Pools Vol. I cu totul.
(6) Vezi Retromania, scrisă de Simon Reynolds, o carte de altfel minunată în ciuda concluziilor sumbre.
Ascultă aici un playlist balearic făcut de Vlad Marina pentru Platforma TLTXT!
