Nicicând n-a fost mai simplu să pui degetul pe prudența cinemaului lui Cristian Mungiu.
La ieșirea de la o proiecție surprinzătoare a R.M.N. – Cinema Union, unde condițiile sunt într-atât de înfiorătoare încât numai și numai discreția le mai poate fi demnă –, un student a dat voce inevitabilului: ceva de la Malmkrog (r. Cristi Puiu, 2020) plus altceva de la Babardeală… (r. Radu Jude, 2021). E amuzant și greșit – așadar perfect pentru a fi spus în glumă; însă chiar și-așa, făcând abstracție de foarte scurtele prelungiri tematice ale unui film într-altul, tot n-aș șovăi dac-aș fi întrebat cine, printre toți teribilii, rămâne băiatul bun al cinemaului românesc: nu Muntean, prea fidel sieși într-ale conceptelor estetice, ci, fără dar și poate, Mungiu.
Astfel, deși dinăuntrul filmografiei sale pare o obrănzicie – momentul în care realismul își dă delirul! –, RMN rămâne de nota zece la purtare. Adaptând nefericitul episod douămiidouăzecist al protestelor localnicilor harghiteni împotriva angajării a doi srilankezi la o brutărie locală, noul e vechi, căci revine la impasul oamenilor de un oarecare bine ajunși să facă un oarecare rău; ca-n Bacalaureat (2016), ca-n După dealuri (2012), Cannes 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007).
Csilla, jucată de Judith State, următoarea mare actriță a cinemaului românesc, pare a fi un asemenea om de un oarecare bine – inteligentă și înfiptă, genul aș-fi-putut-să-plec-dar-am-rămas, acum „șefă” a brutăriei, iar mai ales responsabilă de angajarea fulger a trei srilankezi sub presiunea unui termen limită impus de apelul pentru fonduri europene. Pe măsură ce localnicii devin tot mai vehemenți în refuzul de a-i lăsa pe nou-veniți să se piardă-n peisajul lor, ambiția principială a protagonistei e pusă la încercare: binele cui înainte de toate?
Matthias (Marin Grigore) se întoarce din Germania după un puseu de violență în care și-a caftit (un picuț) șeful. Acasă îl așteaptă nevasta, Ana (Macrina Bârlădeanu), copilul, Rudi (Mark Edward Blenyesi) și, cumva, Csilla, o iubire stinsă la plecare. Firește, filmul face un du-te vino între cei doi amanți și problema srilankezilor; și nu numai – la-nceputul începutului, camera-l urmărește pe Rudi prin pădure ca să-l arate înghețând la vederea a ceva. De acum înainte, micuțul nu va mai putea vorbi din cauza șocului, iar acest ceva nu va da pace filmului. Du-te vino, du-te vino, du-te vino cu mine știu exact unde mergem: peste tot.
Mungiu e omul tuturor, așadar al nimănui întru totul. Începe cu această codiță narativă a ceva-ului, de care spectatorul ar fi vrut să se agațe mai zdravăn, ca s-o ia înainte și, într-o manieră scenaristică demnă numai de reclamele douămiiste la Jacobs, să pună toate datele celeilalte probleme pe masă – cum comuna cu pricina se găsește prin sud-estul Transilvaniei, locuitorii săi sunt fie maghiari, români ori sași. Pe repede-nainte, asta înseamnă că protagonista se plimbă pe bicicletă și salută când în română, când în maghiară, iar apoi intră un cadru cu slujba luterană. În decurs, filmul mai ia asemenea scurtături scenaristice, iar paradoxului identitar („Wtf?! Străini gonind străini?!”), un „binele cui înainte de toate?” mai mare, i se face rareori dreptate prin reprezentări nepripite, și acestea, puținele, venind mai degrabă dinspre flerul actoricesc al lui State. Prezența unui ONG-ist francez, engleza business și o oarecare atenție dată rolurilor de gen nu fac decât să împovăreze diplomatic un gest și-așa greoi. Fie oricum, îngroșările scenaristice – alături de suplețuri, precum mica sugestie că Matthias ar fi rom dinspre mamă – își vor cere dreptul la virtuozitate: într-un cadru extrem de lung cu o adunare generală la căminul cultural al locului. Aici are loc o turnură: Matthias și Csilla se regăsesc în prim-planul adunării (împărțit cu patroana brutăriei și un puști oarecare) la puțin timp după ce-au trecut printr-o ceartă. Mungiu se joacă cu obișnuințele spectatorului, care s-ar aștepta la un pic de spațiu și timp pentru amanți. Însă, în plin cadru larg și neîntrerupt, după câteva încercări de a-și spune una-alta, de neînțeles, căci alții vorbesc peste ei, devine clar că momentul aparține mai ales celorlalți, instrumentiștii unei fanfare a naționalismelor-tip, conspirațiilor internautice și politicii de crâșmă. E genul de cadru-secvență antologic, virtuoz, întrucâtva grandoman, venit din tradiția băieților cinemaului arthouse care-și măsurau cadrele în baie (Jean-Luc Godard în Weekend, bunăoară). Nu că ar fi în neregulă, dar pare facil, deturnează prea abrupt acel sensibil dubiu de început, când cei doi s-ar putea sau nu să-și spună vorbele.
Tocmai această stare de mijloc, dintre un cinema nedeslușit și unul fățiș, face din Mungiu un băiat bun. Tot așa, se întâmplă ca Csilla să fie pasionată de violoncel – nu pentru că i-ar îndeplini personajul în vreun fel, ci pentru că filmul vrea muzică, însă nu îndrăznește să-i dea drumul de nicăieri, ci își caută găselnițe diegetice precum aceasta, rămânând, până într-un punct, în poziția dreaptă a realismului consacrat, pe la spate întinzând și o mână acelora care au alte așteptări. Mă număr printre cei care îi reproșează lui Cristi Puiu un film precum Malmkrog tocmai din cauza ermetismului său, a aurei de obiect ocult; iar problema ocultismului e tocmai că se află întotdeauna în putere de a fascina și-n pericol de a plictisi. Doar că nici eu, nici nimeni altcineva nu-i poate nega filmului libertatea de mișcare de-a dreptul orbitoare. Dar i-ar putea-o nega lui R.M.N., un film la locul lui.
Ceea ce nu înseamnă că nu-i un loc bun în care să fii. Tudor Panduru, directorul de imagine al filmului, se ocupă maiestuos, oricât de nesurprinzător, de peisajele transilvane și jocurile lor de lumină urbană și ceață străveche, însă marile lui momente sunt aceleași pe care și Mungiu le-a vrut mari, precum ședința, iar cele mărețe țin de sclipirile de geniu regizoral ale aceluiași, mult mai discrete. Exact – pierdute printre momente oarecare, în R.M.N. se găsesc mari clipe de cinema. Cea mai cea îmi pare una din apropierea finalului (spoiler cumpătat), când un alt șoc îl face pe micuțul Rudi să vorbească. Asta într-un cadru distant, aglomerat de localnicii ajunși să vadă care-i treaba. Iar treaba atârnă în partea din dreapta-sus a cadrului pentru câteva secunde bune, apoi ajunge în centru-sus, iar copilul, aflat sub înălțimea „atracției” și fără niciun fel de decupaj, îmbrățișează piciorul tatălui și, printre alte glasuri, îi spune că-l iubește. Măcar pentru acest luciu bazinian și R.M.N. se dovedește a fi ceva prețios, doar că ascuns, învăluit de jur-împrejur în propria prudență.
