Pe lângă Școala de la Cluj în arta contemporană și Noul Val Românesc din cinema, rominimalul este, foarte probabil, unul dintre cele mai importante produse culturale românești de export.
Berlin Quarterly publica în 2018 un reportaj-maraton despre „fenomenul global” al rominimal-ului, un subgen cu un „impact substanțial în peisajul muzicii electronice underground”. Curentul se năștea la mijlocul anilor 2000 în București, iar astăzi este unul dintre cele mai importante produse culturale românești de export. Raresh, Rhadoo, Pedro & Co. pun muzică în cluburi și la festivaluri din toată lumea, de la Tokyo la Santiago de Chile. Rominimal-ul este un curent cu zeci de DJi, câteva record label-uri, o rețea relativ densă de booking/promoting/clubbing și un sound doar al său. Sau, mai degrabă, o schemă doar a sa. Se vorbește mult despre el, dar s-a scris extrem de puțin – această scenă pare a fi impermeabilă la încercările presei, alternative au ba, de a o „decripta” –, așa că redacția a cules informație de la câteva surse și le publică, din motive lesne de înțeles, anonim.
La început a fost Tati
„Există, în toată penuria de imersiuni jurnalistice în cultura rominimal, un text fundamental despre ea apărut în Berlin Quarterly („Sunrise in Bucharest”, 2018), scris de William Ralston, jurnalist cu texte publicate în XLR8R. E un feature esențial dacă vrei să vorbești despre cât de puțin lasă oamenii de la Sunrise să se vadă din cultura organizației lor. Scurt pe doi, la început a fost Tati (n.r.: Cătălin Ghinea): om de vânzări la sfârșitul-anilor-’90-începutul-deceniului-următor, el are și o legătură profesională cu locantele de distracție, cluburi, baruri, din acea perioadă. Probabil că omul nostru a observat atunci o nevoie a spațiilor de tipul ăsta, aceea pentru DJi profesionalizați pentru un public profesionalizat într-un spațiu care începea să comunice profesionalizat pentru că începea să (se) vândă profesionalizat. (Nu mult mai târziu de acest moment, Premiiile Nights.ro se vor acorda și pentru „Cel mai bun DJ român”.) Tati avea o relație cu o parte din industria de club/bar din România acelor vremuri și a văzut acolo o oportunitate pe care a folosit-o din plin, devenind unul dintre primii manageri/booker-i de DJi din România. Poate că e momentul potrivit să aruncăm o săgeată și către protoistorie: Club A, locul în care Tati lucrase, în care viitorul patron al clubului Zebra din Bacău (n.r.: Dragoș Hriscu) lucrase, în care Rhadoo (n.r.: Radu Bogdan Cilinca) pusese muzică la începutul carierei sale. Până la urmă, din Club A a pleacat, iată!, totul, și folk, și rock, și jazz, și rominimal. Rhadoo are chiar o istorie întreagă, un ciclu aproape complet: are peste 40 de ani, în anii ’90 era deja activ, în niște combinații interesante care-l conțin și pe DJ Vasile. Existau de pe atunci niște elemente valide; de exemplu, el punea pe vremea aia de pe casete. Sunt niște oameni care trec printr-un proces de devenire întru ceva, observă o dinamică și sunt acolo când trebuie. Pe de altă parte, Raresh (n.r.: Rareș Ionuț Iliescu), mezinul comboului [a:rpia:r], vine pe filiera băcăuană. Clubul Zebra din Bacău produce destul de multe nume, mai vechi sau mai noi – VincentIulian, Dubtil, Silent Strike, Jijian, Barac etc.
Revenind la Ghinea, putem presupune că, observând nevoia aia de care vorbeam, își face inițial o agenție de booking informală, cu câțiva DJi – Rhadoo, Rosario Internullo, DJ Raoul, printre ei –, pe care începe să-i plaseze în diverse locuri. Aparent, asta e figura de stil care va produce, la un moment dat, Sunrise-ul.
Cum să omori anii ’90
Jumătatea anilor ’00 cuplează la un București care visează umed de tot către Berlin. Poluția se desenează cu niște combinații aeriene low-cost, cu apariția formulelor experimentaliste (AVmotional, Rokolectiv), cu democratizarea clubului ca spațiu de consum(uri), cu apariția consistentă a drogurilor clubiste și cu niște gig-uri memorabile, în Kristal, Martin, Motor sau aiurea, ale unor artiști de la Kompakt, Get Physical, Perlon, Cocoon, Trapez etc. Pasul spre rominimal începea să fie un pic mai apăsat – Tati îi aducea în vara lui 2005 pe Richie Hawtin, Magda, Guido Schneider, Pascal FEOS la Motor, în Mamaia –, iar apoteoza bucureșteană din toamna 2006 a lui Ricardo Villalobos produce o noapte glorioasă la Studio Martin și, foarte posibil, o idee. Un an mai încolo apare [a:rpia:r], label-ul fondat de Rhadoo – Pedro – Raresh. Ăsta poate fi și momentul în care Sunrise devine established. Se călărește un val care crește rapid – o contrapondere la The Mission și la clubul 90cist, în general, privite ca locuri care adună masele de „cocalari”, în accepțiunea celei mai tembele încercări de marketing a postului de radio Guerilla, Atlasul de Mitocănie Urbană. Ce se poate vedea cu ochiul liber la Kristal, la evenimentele Sunrise, este apariția rupturii dintre club și aceștia. Voluntar sau nu, „minimal-ul” ajunge să „spele” locul. Pare a fi unul dintre puținele momente de pactizare a reformaților, a upgradaților și a claselor creative. Se vede asta destul de clar și dacă privești dinspre noua jucărie, blogosfera, și apariția unui spațiu de adaptare a culturii minimal la alternativi – Fresh Good Minimal. Cei din urmă vin, prin instrumentul ăsta, să claseze, să filtreze, să extragă „calitate”; în concluzie, să construiască o linie de demarcație. E clar că noua cultură, ca și noua politică, ca și noua occidentaspirație aveau nevoie de mai mult coolism urban decât ce se livrase până atunci. Era sfârșitul unei ere, deși încă se mai puteau rezerva mese la club pe bani, încă se mai bea șampanie „pe statut” în marele club, iar backstage pass-ul nu ajunsese să agite spiritele în halul ăsta. Atunci, la mijlocul anilor ’00, se întâmplă repede tranziția, procesul de „epurare”, construcția unui nou public, toate produse aproape de una singură de antrepriza Tati. În zona unui întreg ecosistem de servicii interdependente, apare, mai în glumă, mai în serios, un monopol.”
Șamanul Villalobos, patron spiritual
„Villalobos vine să consacre locul, să-l dea cu mir, dacă vrei. Are, la prima descălecare, două set-uri/nopți fundamentale. La Studio Martin și la Kristal Summer Club din Mamaia. Despre gig-ul din Martin se vorbește ca despre concertul Sex Pistols de la Lesser Free Trade Hall din Manchester, ăla la care toată lumea zice c-a fost, da-n sală erau doar vreo 70 de oameni. Bine, la Martin a fost arhiplin, iar momentul o fi fost, poate, chiar revoluționar. Venea, totuși, Ricardo, omul care lansa albume ca zeii krautrock din anii ’70. Mai avea, pe lângă flerul unui bun producător, și aura asta exotică. Chilian alungat indirect de Pinochet în buricul lumii, la Berlin, evident, pentru a face muzică de dans minimalistă. Sigur, știi că și producțiile lui, și el însuși sunt parte dintr-un continuum al muzicii electronice. Îmi imaginez că omul, la o adică, ar putea vorbi și despre Stockhausen, și despre krautrock, și despre minimal wave.
Villalobos e un moment important; e clar că vine și autentifică un spațiu. E un fel de inventator al scenei, dacă vrei. Plus că vine și-l ia pe Raresh sub aripă când Raresh e încă un puști. Îl ia cu el efectiv. Raresh începe să pună în deschiderea set-urilor lui Ricardo, back to back cu Ricardo. Și cred că mai fac asta și azi; uite, pun amândoi acum la Fabric în Londra la aniversarea de 20 de ani. Diferența-i că azi Raresh nu mai e ucenicul, ci partenerul, poate cel mai înfipt ca DJ din punctul de vedere al notorietății.”
Scena mută
„Cei din scena locală nu sunt prea vorbăreți. Pentru ei vorbește, iată!, muzica. Poate pentru că nu prea li s-a întâmplat nimic, că n-au fost neapărat expuși până la momentul schimbării de paradigmă. Să zicem că aici apare diferența asta, dintre Villalobos și ei. Cred că asta e și condiția locală a istoriei culturale. Pare cvasiimposibil să te mufezi, ca muzician, la curente anterioare ție. Pentru că în multe cazuri nu au existat. Poate că Petre Inspirescu (n.r.: Radu Dumitru Bodiu, alias Pedro), în încercările lui discutabile de a sparge cercul, s-ar fi putut întâlni undeva cu Corneliu Dan Georgescu, de exemplu. Sau cu valul minimalist din noua cinematografie românească. Dar poate-o fi și un instrument de marketing aici: „Noi suntem ăia care nu spun nimic!” (Pentru că nu avem ce?) Interviurile cu personajele importante ale scenei au totuși o naivitate deconcertantă. Par că nu au corp, nu au substanță, nu au context. Pare foarte ușor să vorbești cu Villalobos, de exemplu, ca jurnalist, pentru că-ți poate răspunde la orice, e fluid, are background, știe ce face, pe când cei din scena rominimal stau constant departe. Poate le e frică de istorie, cine știe?!”
„Păcănele”
„Nu știu dacă poți pune mâna pe ceva și apoi să exclami ca Pilat din Pont: «Ecce rominimal-ul!» Dacă e să găsești un loc comun, poate că dai în general peste o anumită obsesie pentru atmosfera tripantă, dar aridă în același timp, piesele interminabile, ca și DJ set-urile maratoniste ulterioare, și, cu toată părerea de rău, pentru împrumuturi necreditate. Era pe vremuri un thread celebru pe mnml.nl despre asta. Și o adaptabilitate remarcabilă. Dacă te gândești la cât de repede a ars, până la urmă, acest subgen – criticul și DJ-ul Philip Sherburne, cel care a inventat termenul de „microhouse” pe la începutul deceniului ’00, începe să-și abandoneze propriul copil cam pe vremea când rominimal-ul se individualizează ca gen. Dacă popcorn house-ul, o altă invenție românească, era ușor identificabil prin faptul că producătorii foloseau un VST al cărui sunet semăna cu cel al coacerii floricelelor de porumb, nu cred că «păcănelele» se regăsesc în sound-ul rominimal-ului altfel decât într-o schemă peiorativă, inventată de elitele alternative. Cineva spunea că ce face [a:rpia:r] e un fel de Detroit techno bucureștean. Dacă privești dintr-o perspectivă locală – ștergându-l, deci, pe Villalobos din istorie –, poate că formula stă în picioare: rominimal-ul vine să readucă muzica de dans la esențe. Sau, cum spunea Robert Hood, la «ceea ce este esențial pentru ca oamenii să se miște». Mișcarea aceea mașinală, cadențată, fără înflorituri, infinită pe care o vezi la party-urile rominimale. Sigur că poți extrapola și vorbi despre conservarea energiei pe durate eroice, petreceri de o noapte, o zi, o noapte, o zi, o noapte, o zi, ca la Berlin în Epoca de Aur. O altă particularitate a subgenului ar putea fi conexiunea asta mistică cu vizualul; DJing fără VJing nu se poate (ba chiar aș zice că se poate VJing fără DJing în cultura asta), iar pe scena locală – și nu numai – numele acestora din urmă sunt la fel de importante ca ale oamenilor de la pupitru. Ei înșiși, VJii, au adus conținut esențial culturii în sine, rezonând la tripant, la psihedelic, la pulsațiile acelea care pot conserva și multiplica transa indusă concomitent de muzică, de substanțe și impulsul acesta evazionist al oamenilor, balansul acela continuu, care pare că nu mai are nevoie de spațiu ca reper, ci doar de timp.”
Festivaluri, cluburi, public
„N-aș spune că e o mare diversitate în ceea ce privește promoting-ul, chiar dacă în ultima vreme au apărut câteva label-uri noi de petreceri. Se simt în continuare monopolul și direcția date de antrepriza Tati. Omul are și pare că controlează totul: agenție de booking, agenție de promoting, fabrică de butaforie, sunet, performer-i, carismă. Scena e, în principiu, îngustă. În București mai există un singur club dedicat într-un mod principal ei – dacă ne gândim la faptul că Eden-ul a schimbat parțial pe alt program –, și acela e Guesthouse. Pe undeva, oamenii au tot dreptul să-și vândă produsul ca fiind underground, deși e asociat cu niște mărci foarte mainstream. Dintr-o perspectivă poate fi foarte underground: scena e greu accesibilă, mai ales fără stimulente, și-n același timp nu este pe radio, pe TV, nu se vorbește în presă despre asta. Nu se folosește de mainstream media ca să transmită ceva, totul e foarte controlat și încă pe networking. Să zicem că așa se întâmplau și rave-urile în Marea Britanie în anii ’90. Și-n Bucureștiul anilor ’00 s-a trecut prin asta; era complet seducător să primești un SMS cu o adresă sau o parolă și să ți se pară că ești «ales». E un vis cu zeci de mii de oameni plimbându-se pe M25 în jurul Londrei, așteptând coordonatele marii petreceri. Totuși, rominimal-ul este circuit rave, așa cum îl definea Simon Reynolds. E rave-ul acomodat, comodificat. Este underground și ilicit la toaletă, pentru că pe dancefloor retina ți-e arsă de Kent și Jägger. Sigur, asta înseamnă că publicul se diversifică. În același timp, ai un festival unde-ți vin politicieni glam, copii de bani gata, designeri de modă, amestecați cu hipsteri… Mi se pare fascinant cum s-a format o scenă pe-o muzică destul de inaccesibilă din categorii de oameni care nu au neapărat o legătură între ei. Dar în continuare există micile-mari probleme ale scenei cu romii, cu săracii. Politica de intrare în club arată că este, poate, o cultură refractară la incluziune. Rămâne faimos scandalul de la Eden, când la o petrecere au dispărut un telefon și s-a urlat pe Facebook pentru interzicerea dreptului «țiganilor» de a intra în club. E, pe undeva, și o spaimă primordială: după ce am «curățat» clubul de «cocalari», vrem să rămână așa, pur. Are Ion Dumitrescu, omul de la Future Nuggets și P-Balans, un text interesant despre această schismă – «Manele și house. Enclavizare și suprapuneri». Pe lângă treaba cu clasele și etnia, care e dureroasă, poate fi vorba și despre altceva – la un party de minimal, experiența de club e foarte diferită, în sensul în care implică niște elemente comune foarte speciale. Se stă mult la o petrecere, lumea-i mai «vulnerabilă», ca să zic așa, discreția e importantă. Asta comparativ cu alte cluburi de la noi, unde o ieșire acolo poate însemna o simplă bere în oraș.”
Politică și tech-house în România
„Sunrise a construit un spațiu actând cândva politic, în acord cu dorințele clasei de mijloc – ruptura de «mentalitățile învechite» ale clubbing-ului local, de un anumit trecut, de o anumită structură demografică a spațiilor pe care le-a populat. A făcut, totodată, și o tranziție către un anumit utopianism, până la urmă. Apariția Sunrise-ului coincide cu intrarea consistentă a drogurilor de club pe piață. Ele vin cu o tentație a comuniunii, respectă PLUR-ul ca manual tehnic. În timp, chiar se customizează pe genuri sau le modifică. În rândul publicului de rominimal o să auzi sute de povești despre un moment de extaz de grup; unii povestesc de set-uri celebre când ori au plâns, ori au trăit reverii inubliabile. De exemplu, pe «Floare la rever», piesa lui Nicu Alifantis, pe textul lui Adrian Păunescu – iată, de la Cenaclul Flacăra la Guesthouse era, de fapt, doar un mic pas –, cu care își mai încheia Rhadoo maratoanele. «Suspiciuni destule, iarăși împotriva mea/ Vor veni patrule/ Și mă vor legitima». Mai subversiv și politic de atât chiar nu cred se mai poate.”
Articol apărut într-o variantă inițială în volumul Hipsteri, bobos și clase creative (ed. Cartier, 2019)
(foto main: Valeriu Cătălineanu)
