O călătorie întunecată – întoarcerea la Cobain în universul copiilor neosadcore.
Voi începe cu o referință locală, pentru încălzire. Dacă vă mai aduceți aminte de el, Selly era acum un an varianta safe pentru copii. Era mereu pozitiv, un om liber cu părul mereu aranjat, se bucura de viața pe care și-a construit-o aparent singur, era un antreprenor de succes, dădea sfaturi pentru reforma educației, era trainer de vloggeri adolescenți și avea mulți bani. Sau cel puțin așa promitea la TV și în DOR. Părinții erau cât de cât mulțumiți de copilașii lor care ascultau 5GANG, trupa care le adapta frumos puștii unui mediu dominant și îi făcea să înțeleagă, pe limbajul vârstei lor, ce vrea societatea asta de la ei. Între timp 5GANG s-a destrămat și Selly a ajuns pe la iUmor.
Ce îi așteaptă pe adolescenți și preadolescenți este o variantă mult mai dark și mai neliniștitoare pentru părinți. Pentru că nici vacanțele însorite la mare, nici gangsterismul și nici fala și opulența pe burta goală nu mai sunt povești pentru copii. Sau nici măcar ei nu le mai cred. Și ce vine nu este propunerea lui Ali Gatie din „Do You Believe”, o evadare în jocurile de tip arcade, în perioada fericită a prepubertății, pentru că inadaptarea la prezent este atât de mare, iar lipsa oricărei apartenențe la o locație reală ar fi capabilă să ofere o singură opțiune: dispariția totală, călătoria spre stele, zborul fără aripi și celelalte metafore. Evadarea în virtual, de la Fortnite la Mindcraft, este un fel de moarte, o părăsire a locului acesta care nu ne conține, într-un spațiu care este cel al suspendării prezentului. Dar această variantă este una de evadare, oricât de proastă sau iluzorie ar părea. Ceea ce este totuși prea optimist.
Dincolo de ce este accesibil părinților care mai aruncă un ochi pe ecranul progeniturilor, se întinde un imperiu al depresiei și anxietății surde. Rămânând în proximitatea muzicii pop, îl putem numi zona neosadcore. Ceea ce poate cunoașteți pe filiera Billie Eilish – înainte să se reinventeze glam – este un fenomen mult mai vast, dincolo de hainele sport-gotice și liniile cu produsele Billie, deja datate, din malluri. Venind și pe urmele nostalgico-depresive ale Lanei del Rey, sadcore-ul a explodat din nou la generația post-Lil Peep, acest Kurt Cobain al cohortei sale, cum îl numea Billy Corgan în 2021. Piesa-fanion din 2016, „Cobain” (Lil Peep x Lil Tracy), cu versurile „Call me Cobain,/ She can see the pain” între o vizită la mall și o despărțire amară, se situează deja într-un proces de recuperare de lungă durată a lui Cobain ca având ceva de spus zoomerilor.
De la J. Cole care, în 2013, făcea legătura între ura de clasă – „I hate rich n****s, God damn it/ ‘Cause I ain’t never had a lot, damn it!” – și identificarea cu Cobain și soluția sa la problemele sociale („Now I’m Cobain with a shotgun aimed at my brain/ ‘Cause I can’t maintain no more”), la Jeffree Star care, în același an, se referea emo-pop la relația toxică Courtney Love – Kurt Cobain („You are the love to my Cobain”), o temă recurentă, de altfel, în cântecele de dragoste, fantoma frontman-ului Nirvanei vorbește direct problemelor cu care se confruntă generația născută după moartea lui.
Noua promoție 2021 de adolescenți influențați de Cobain își așteaptă cuminți moartea, luptând cu bully-ul interior. Poate că cel mai bun exemplu este Nessa Barrett, cu hitul „la di die”, lansat de câteva luni, care a depășit 40 de milioane de vizualizări pe YouTube și care conține antologicele versuri: „Hope someday I’ll find Nirvana,/ I’ll be looking down below,/ I’ll be dead at twenty-seven./ Only nine more years to go”. Dar revin la Lil Peep, inventatorul emo-trapului și, probabil, moștenitorul/reanimatorul cel mai legitim al universului grunge, mort la 21 de supradoză de Xanax – el a reprezentat ceva mult mai grav decât depresie, droguri și tatuaje pe față: era leninist!
Pe filiera bunicului, de care era foarte atașat, un istoric specializat în luptele sindicale și, well, marxist-leninist cu acte în regulă, Lil Peep își flexa cunoștințele și simpatiile politice – de exemplu: „Shoutout my dude Vlad[imir Ilici Lenin] in the back #vivalarevolucion”.
Inclusiv corpul său în sicriu este legat de Lenin, call-ul la acțiune al memarilor-fani sub aceste poze fiind „Create meme «Lil Peep in the coffin, the funeral of Lil Peep, Lil Peep the funeral of the dead»”.
Deși leninismul lui rămânea unul mematic, cu imagini de ziua lui Vladimir, glumițe pe Insta sau o susținere tongue-in-cheek a socialiștilor, Lil Peep a deschis un drum politic sigur pentru adolescenți. El însă nu a explodat la un nivel de conștiință politică neomarxistă. Era cât pe ce. A murit în depresie, dar a reușit să îl recupereze consistent, în schimb, pe Kurt Cobain în templul sadcore-ului pop al celor născuți după 2000.
Și poate că elementul care unește acest val proaspăt de artiști este tocmai mixul de depresie, anxietate și sinucidere care este aruncat pur și simplu online, cu versuri cât se poate de clare, imagini puternice și muzică tristă ca răspuns la o lume capitalistă pe care o refuză din start și sub orice aspect. Cât este performance ca act de protest artistic, cât este lipsa reală de alternative, rămâne de speculat. O întreagă generație de artiști sub 20 de ani îmbrățișează sinceritatea maximă la nivelul exprimării dorințelor sau, mai bine zis, a lipsei lor. Nu vor mașini, bijuterii, sex sau relații de succes. Vor un singur lucru: să moară cât mai repede și să scape de noi. Pentru că nu văd nimic la orizont, nu există nici un fel de final fericit. Nu sunt interesați de balivernele părinților lor și de un parcurs individual de succes. Văd că lumea din jur este nedreaptă și nu văd încă vreo cale de ieșire în afară de moarte. Să fie niște neomarxiști produși de ignoranță și teribilism? Greu de susținut acest punct de vedere. Cert este că, dacă privim generația de acum mai bine de 100 de ani, au multe în comun cu personaje megadeprimate ca Georg Lukacs, gata să se arunce în Dunăre la Budapesta la începutul secolului 20, sau chiar tânărul Vladimir Ilici Lenin, deprimat peste măsură de moartea tatălui și execuția fratelui care complotase la asasinarea țarului. Am putea numi această stare cu un termen mai blând: premarxism.
Așa cum concluzionează Sub Urban (21 de ani) în hitul scos în martie 2021, „Cirque”, nici măcar aceste trăiri nu sunt extrem de intense, nu sunt tragice, nu sunt evenimente speciale în viața naratorilor din muzica emergentă, ci doar o nemulțumire surdă față de lumea la care nu au ales să fie părtași: „Fuck my emotions, they’re ghostin’ and moanin’ all day on repeat”.
Deși vorbesc direct despre sinucidere și lipsa sentimentelor, refuzul de a satisface orice așteptări ale celor din jur este dominant, sinuciderea ca acțiune este exclusă, pentru că ar crea doar clout și satisfacție pentru followers. Poate că cel mai explicit în acest sens este Denzel Curry, care reface și videoclipul „Smells Like Teen Spirit” în variantă dark trap pentru „CLOUT COBAIN / CLOUT CO13A1N” și folosește celebrii ochelari Kurt Cobain, un accesoriu des folosit de emo-trapperi, pe care Curry îi și numește clout goggles.
Desigur, ideile de mai sus nu se aplică pentru Lino Golden, care încă de pe vremea când era în Golden Boy Society și nu se certase cu Alex Velea, a simțit trend-ul și a scos freshness cu Renvtø și Marko Glass: piesa „Cobain”, care a atins rapid trei milioane de view-uri, păstrând aceeași atitudine consacrată de poser. În afară de titlu, sadcore-ul este complet absent, deși fanii lui Lino văd legăturile care poate nouă ne scapă: „Doar ascultați odată smells like teen spirits ,o sa vi se para cunoscuta melodia” (sic!)
Chiar dacă nu merită menționat, Amuly a scos și el o piesă cu titlul „Kurt Cobain”, dar probabil era cea mai la îndemână rimă pentru „cocaine” și „chain”. Marko Glass, în schimb, pare să fi înțeles local mai bine principiile neosadcore-ul, de la cagula care îi acoperă identitatea, la UK drill-ul depresiv de migrant post-Brexit. După ce se întoarce din South London în dormitorul din București, menționează „Vorbești de UK cultură,/ Zici că tu m-ai și învățat”, își pune masca pe viață („No photo”), apasă pe o lirică întunecată în versuri și „flow în inventar” – versul repetat obsesiv „Stau acasă în continuu, scriu romane”, precum și jocul permanent al contradicțiilor, cu respingerea/atracția clout-ului și a străzii, inclusiv a acreditărilor pe care ar putea să le ofere sau alegerea coperții de album.
Prietenia Marko Glass – Bvcovia răzbate din piesele lansate de cei doi în ultimul timp. Trapper-ul care încă se simte ca Bacovia scuipă pe unul din feature-urile de pe același album: „Clădim un imperiu cu muzica din dormitoare,/ Am făcut mii,/ Mii de copii să zâmbească din jale,/ I-am educat fără tați, fără mame”. Un alt asociat al lui Marko, Solomon, dă, pe amintita piesă „Vipere”, un verdict și mai simplu pentru noul val din trap: „Nu ești din Est, nu înțelegi”.
Chiar dacă referințele muzicale rămân în mare parte americane și ne adăpăm cultural din spațiul anglo-saxon la toate vârstele, depresia, anxietatea și sinuciderea nu sunt specifice acestui mediu – vezi și recenta dezbatere Schiop – Chiva – Rogozanu despre rostalgia grunge la generația 45+ sau generația europeană de lo-fi sad boys, pentru a păstra termenul lansat de vizionarul Yung Lean.
Un val mult mai consistent de aprofundare și disecare a tematicii sadcore pe înțelesul celor mici vine din zona K- sau J-pop. Și aici chiar este o felie semnificativă de public adolescent, răspândit global, inclusiv în estul Europei. Un exemplu oarecare de abordare premarxistă depresivă: Taichi Mukai pe piesa „Colorless”, lansată în martie 2021 și care dă titlul albumului, combină, pe sonorități J-pop specifice, o analiză deep a condiției tânărului japonez: nu vrea absolut nicio schimbare, vrea doar să rămână exact așa cum este, fără culoare, fără sentimente diverse care să-i coloreze trăirile – sau, și mai frumos spus, „fără murdăria sentimentelor” –, doar o îmbrățișare a suferinței constante, ura de sine, rănirea din nou și din nou, singurele coordonate din viața care continuă, pentru că doar așa poți scăpa de frica și anxietatea de ele. Și totul convingător și asumat, fără jumătăți de măsură.
Cumva, aceste abordări sună foarte budist sau creștin, dar o posibilă lectură religioasă ar fi doar o pistă falsă. Acceptarea suferinței în această lume e o temă importantă, dar ea vine cu o diferență majoră în neosadcore: nu e nicio promisiune a unui Rai pentru care suferi acum; nu există recompensă, adolescenții repetă mesajul „Nu suntem destul de naivi să credem asemenea promisiuni deșănțate”, iar idealul metafizic rămâne anihilat. Acceptarea acuzatoare a unui prezent plin de contradicții, lăsat moștenire de niște părinți iresponsabili, fără o poziționare definitivă de partea unei contradicții sau a alteia, ci o respingere rece și totală a moștenirii este primul pas pe tărâmul întunecat al prezentului premarxist adolescentin.
