N-am înjurat în viața mea în halul ăsta. Nici la meciuri, nici la talk show-uri politice, cum am înjurat vizionând documentarul Netflix, câștigător la Oscar, My Octopus Teacher (Pippa Ehrlich, James Reed).
Starul e Craig Foster, un sud-african stresat – nu se înțelege clar din film de ce, probabil prea multe colaborări în industria filmului și ONG-uri de salvarea mediului – se apucă să înoate în apele oceanului, pe aproape de Cape Town, undeva unde 99,9% dintre noi nu ne-am băga nici morți. Stânci, păduri de alge, toate târâtoarele și meduzele pământului, cam ca pe plaja Olimp în septembrie. Poate puțin mai nasol.
Filmul impresionează de la primele reguli expuse rece de Foster. În nebunia aia de ocean agitat nu te bagi cu butelie de oxigen, nu îți iei costum, deși apa ajunge la 8-9 grade, pentru că nu simți pe bune atingerea pădurii subacvatice. Deja din primele 10 minute i-aș fi dat Oscar pentru Plămâni. Filmările le-a făcut pe când avea 42 de ani – acum are 52, arată puțin mai tînăr ca mine, am 44.
Cică, dacă o iei ușor, te obișnuiești și cu apa la temperatură de îngheț și, oricum, mai șocant e că uneori, în timpul documentarului, eroul mai face câte un stop din cotrobăiala pe fundul oceanului și ne spune oh, well, stai că am uitat să mai iau niște aer. La una din scene mi-am ținut și eu respirația să văd cât rezist, recunosc. Și m-am gândit și să încep scufundări în Siret, recunosc. Și să iau Premiul Gopo. Glumesc.
Ne întoarcem: Craig se scufundă zilnic în același loc, în pădurea oceanică. Filmează tot felul de vietăți (a și descoperit mai multe tipuri noi de creveți, unul îi și poartă numele: Heteromysis fosteri). Îți dai seama că ceva e în neregulă, te gândești la facturile lui, la cine poartă celelalte camere de luat vederi, cum obține imaginile alea superbe cu el înotând, cum draq fuge după diverse vietăți. Până la urmă o lași așa. Am crescut cu documentarele lui Jacques Yives Cousteau, sunt boomer, ăla filma cu un întreg regiment de ajutoare și cercetători, acum suntem în epoca Tik-Tok, nu se mai dau bugete, nu se fac echipe, faci totul singur. Deși unele cadre n-ai cum. Nu ne mai gândim, lasă așa.
Mă rog, găsește pe fundul oceanului o caracatiță absolut banală, cum îi spune și numele științific: Octopus vulgaris. Și o filmează zi de zi, îi urmărește mișcările zi și noapte, sute de zile. De aici încep să apară șocurile. Imaginile sunt un soi de contra-Alien. Caracatița aia începe să se joace cu el, se lipește de el, i se cuibărește la piept. E cam cât o pisică, așa, privește în obiectiv cu ochiul ăla. Se leagă o prietenie. De aici o ia totul razna. Mi s-a prăbușit toată teoria literară peste emoții: totuși, naratorul e ultraomniscient, el pretinde că a intrat în capul caracatiței și îi traduce toate mișcările drept prietenie profundă, gândurile lui se amestecă cu gândurile caracatiței, peste toate vin imaginile șocante. Nu e nici Colț-Alb al lui Jack London.
Nu e nici calul lui Tolstoi povestind ceea ce vede la oameni. Da, cu imaginile lui Craig, eu asta aș fi făcut, aș fi spus povestea caracatiței, gen: Am ieșit să vânez, iar a venit plăcinta aia mare albă de 1,90 m cu camere și lumini, mai vânează dacă poți, m-am lipit de el, am evaluat dacă aș putea să îl înțep în ochi cu niște venin, nu merge, e totuși ONG-ist etc.
După momentele de apropiere, cînd Foster ne spune practic că a trebuit să stea sute de zile pe fundul oceanului ca să-și facă și el un prieten, apare climaxul, însoțit de mari probleme de conștiință. Fundul oceanului e scanat constant de niște rechini dungați care adoră caracatițele. Nu văd deloc, dar se ghidează după miros. Într-o zi, unul îi ia mirosul caracatiței noastre. Începe vânătoarea, Craig aleargă și el cu camerele după ei, adevărata bătălie dându-se în sufletul lui, bineînțeles. Să intervin, să nu intervin, să alung rechinul (inofensiv pentru Craig, care e de vreo trei ori mai mare).
Salvează în plm caracatița aia, ai zis că o iubești!, intervin eu. Nu o salvează, frate, o filmează. Zici că e un reportaj cu săraci filmat de oengiști români. Se plimbă pe lângă ei cu camerele, filmează durere din toate unghiurile și dup-aia plâng puțin. Craig nu intervine, rechinul îi smulge un picior caractiței, dar asta reușește să scape și fără Craig, intră într-o crăpătură.
Stă câteva zile și, hop, climax 2, începe să-i crească un tentacul mic și drăgu‘. Craig zburdă cu camera pe lângă ea până când își revine. Cât timp asta suferă – când suferă, caracatițele se fac așa gri-gălbui, te rup – sud-africanul bagă filmări. Nu i-ar arunca nici un melc de mare, un pește bulbucat, un castravete oceanic, nimic, nu e etic. Între timp, eu – și, atunci, probabil și caracatița – ne băgăm și ne scoatem în morții lui Craig. În fine, îi crește tentaculul cât de cât, iese iar la vânat, viața își reia cursul normal. Dar noi știm că nu mai durează. Pentru că vârsta medie pentru o caracatiță din asta banală e vreo 18 luni. Și deja se strânseseră sute de zile de filmări.
Mai are loc o urmărire care să-i asigure nominalizarea la Oscar lui Craig. De data asta caracatița face o mișcare stranie și se agață de dorsala rechinului care înoată înnebunit cu aia în spinare. Scapă cu toate tentaculele tura asta.
Moartea vine cu sexul. Apare o altă caracatiță banală care și-o pune cu eroina noastră. Chestie fatală pentru caracatițe. Asta se umple de ouă, nu se mai hrănește, iar când treaba e gata se lasă pe fundul oceanului complet leșinată. Cât e încă vie încep să vină muiștii oceanului, pești isterici, niște stele de mare (futu-le-n gură, îs unele negre scârboase!) și tot mușcă din ea. Craig filmează. Prinde și momentul „salvator”, în care rechinul e regele binelui. Că ăia tot ciupeau din ea cu orele, deși nu era moartă, măcar rechinul o ia și o înghite rapid.
La final, Craig ni-l prezintă pe fiul său care înoată și mai bine decât el. Eu zic să-l lase ca pe caracatiță, liber în mediu natural, să nu-i lase nimic moștenire, nici drepturi de autor, nici casa pe malul oceanului, să vedem cum se descurcă.
(Foto principală: captură Youtube)
