Moarte

Ziarele și revistele sunt dependente de o acumulare de influenţă și audienţă, chestie care, până la urmă, se întoarce ca instrument de critică și autocritică mai ales în cazul acelora care se revendică din exactităţi și calitate. Oamenii din presă sunt foarte mari epistemologi, cam jumătate din timpul petrecut în profesie îi este dedicat ei însăși, cum e jurnalismul, ce e jurnalismul, ești jurnalist sau jurnalistă dacă ai făcut nu știu ce, dacă ai salvat, dacă ai dezvăluit, dacă ai schimbat. Ce-or mai însemna și lucrurile astea și cine le măsoară și cum, mă rog. Presa românească s-a aruncat prea repede în ficţiuni extreme după 1989. Experienţa de senzaţional în presa românească fusese de la începuturile ei, nu a fost ceva ce s-a inventat după 1989, iar publicul era și el antrenat, cel puţin în anumite povești care ţineau de omoruri, crime. Moartea a fost printre primele teme ale senzaţionalismului din publicaţii. O viziune dintr-asta de subiecte și articole-turbo care au calitatea de a crea un anumit tip de ficţiune capitalistă, și care încă circulă și prin presă și prin artă, cum a zis Bahoi la un moment dat, că cică „noi acum suntem în perioada în care trebuie să arătăm mai mult decât senzaţionalul, că senzaţionalul nu mai înseamnă nimic”. Sigur, poate că nu (mai) suntem în perioada de care zicea Bahoi, dar am trăit din plin tipul ăsta de orientare. În toată schema asta, moartea a vândut întotdeauna, în anii ’90 s-a continuat pe dezvoltarea din anii ’80 când cazuri de omoruri deosebit de grave, cu povești și motivaţii ieșite din comun în spate, ca în memoriile lui Traian Tandin sau alte non-ficţiuni, au ieșit din spaţiile dedicate pe care le ocupau în almanahurile și revistele de specialitate din comunism și au ajuns direct pe primele pagini ale cotidianelor de mare tiraj. În anii ’80 și ’90 se mergea mult pe exotizarea omorului. Celebrele cadavre găsite prin geamantane, fierte și dezmembrate, primele execuţii cu arme de foc, primele incidente cu săbii, conflictul lui Fane Spoitoru din faţă de la Vox Maris din Piaţa Victoriei cu acel poliţist, plus contextul dat de faptul că anumite vedete ale momentului și-au găsit sfârșitul într-un mod care a putut fi exotizat de presă, cazuri ca Mihaela Runceanu sau Ioan Luchian Mihalea. Ziarele și revistele erau pline de imagini cu cadavre sau bucăţi de cadavre, iar publicaţiile care ieșeau pe prima pagină cu astfel de material vizual se vindeau la rupere. În anii 2000 exotizarea crimelor și exploatarea victimelor și a făptașilor lor nu a mai funcţionat, nu pentru că s-ar fi produs revizitări etice majore, ci pentru că formula produsului expirase. Publicul era sătul. În anii 2000 s-au vândut morţile suspecte pentru care s-au pus în scenă serializări dramatice, ingredientele s-au schimbat aproape cu totul faţă de ’80 și ’90, particularitatea decesului nu a mai contat în vreun fel, a fost mai important ceea ce presa a putut specula pe marginea morţii. Povestea a primat șocului. Moartea trebuia să aibă controversă, să fie scandal, nu s-a mai ţinut cont de manipulare, abuzurile și hărţuirile la care au fost supuse rudele persoanelor decedate, care erau în permanenţă căutate de presă, invitate la interviuri și show-uri televizate, important era să iasă spectacolul. Pe fondul ăsta, în anii 2000 au fost trei foiletoane care, puse cap la cap, probabil ar ocupa un cincinal de transmisiune TV și spaţiu de print din toată decada ’00. Povestea croșetată în jurul sinuciderii unui licean în vârstă de 18 ani din București, Ralph, care s-a omorât aruncându-se pe geamul de la etajul 8 al garsonierei profesoarei de română cu care făcea meditaţii, Corina Vasile, cu care avusese o relaţie amoroasă, pe 24 mai 2007. Cazul Elodiei Ghinescu, avocata din Brașov a cărei dispariţie a fost sesizată pe 5 septembrie 2007. Sinuciderea artistei Mădălina Manole pe 14 iulie 2010. Cazurile astea au fost importante nu doar pentru că au fost discutate și dezbătute luni și ani de zile în media și pentru că au săpat consistent în conștiinţa populară, dar în perioada în care se desfășurau aceste subiecte s-a schimbat cu totul percepţia în media asupra morţii, suspecte sau nu. Nu mai conta dacă o persoană deceda din cauze naturale, dacă era o persoană cunoscută, atunci era by default că presa force trebuia să găsească ceva în neregulă, un conflict, să transforme moartea oarecare în moarte dubioasă sau dacă nu, măcar să abuzezi și să exploatezi ca lumea rudele persoanei decedate.

Ficţiunea era normă, trebuia să vii cu o fază că, de fapt, cutare a murit mai aiurea, nu veneai, erai considerat om de presă necalificat. Actorul Ștefan Iordache moare în septembrie 2008. Discuţiile la ziar erau să găsim ceva dubios cu moartea lui, nu se poate să fi murit așa. „Cum nu se poate?”. „Păi cum, a  murit așa pur și simplu?”. „Păi a murit că era bolnav de leucemie”. „Nu se poate, trebuie să găsim altceva!”. „Altceva, ce?”. Deci îmi era groază, să o iau de la capăt. În 2007, s-a fondat un cotidian tabloid și am făcut și eu parte din prima echipă, eram reporter special, mai aveam și niște colaborări pe lângă, mă duceam pe la redacţie de 2-3 ori pe săptămână, important era să-mi fac terenul și să transmit în redacţie. N-am fost un coleg ok acolo, refuzam subiecte, nu stăteam la muncă, eram arogant și indisciplinat. Dar a fost ok, până la urmă m-au dat afară. Ca reporter special am prins multe decese, asta era baza, cum murea cineva, hop la reportaj. Sistemul de lucru se schimbase faţă de anii ’90, nu mai ieșeai pe teren pentru orice moarte, moartea venea pe fluxul de știri sau pe telefon sau pe orice fir scurt pe care jurnaliștii îl aveau cu persoane din structurile statului. Erau oamenii care lucrau pe eveniment, la zi, care aveau diferite specializări, instanţe, poliţie, și care aveau fără prea mare efort toate informaţiile pentru o știre sau chiar un articolaș. Deci oamenii din redacţie o rezolvau, așa, de ceva basic, reporterul special se ducea direct, ca să mai scoată pe contextualizare și să poţi să explici mai bine ce s-a întâmplat, chestii pe care le făceam cu dragă inimă, dar nu asta era faza de cele mai multe ori. Cel mai des primeai indicaţii cum să deranjezi familia și la final să speculezi ceva din ce au spus oamenii cu care să senzaţionalizezi. Eu nu voiam, pur și simplu nu voiam să mă duc peste oameni, nu aș fi putut să fac asta și nu aș fi acceptat vreodată așa ceva ca job. Așa că pe teren eu făceam cel mult relatări și în rest stăteam liniștit, dacă voiau alte scheme, n-aveau decât să o facă din redacţie sau pe alte rute. Na, nu eram prea iubit, mi se spunea că mă durea-n pulă, ceea ce nu era adevărat, dar le înţelegeam punctul de vedere. La înmormântări se întâmplau mici particularităţi în funcţie de persoana decedată, cu ce se ocupase și așa mai departe, altfel înmormântarea era subiect simplu în sensul în care știai exact ce se întâmpla acolo și cât dura și era bine că, de obicei, pe la ora 13 era gata și după aceea nu mă mai întorceam în redacţie, rămâneam pe la beri cu oamenii din redacţie cu care eram mai prieten: Răzvan, Edi, Oana, mai veneau și de pe la alte ziare, na, ne știam între noi, majoritatea lucrasem împreună pe la vreo colaborare sau prin alte părţi, Cosmin, Emil, nici nu mai știu, uneori se întâmpla să se facă mese mari cu multă lume de la diferite publicaţii. Erau priveghiuri și înmormântări mai de nișă și mai generale, așa, în funcţie de mediul de provenienţă a persoanei. Era ok că ne făceam singuri foto, aveam niște pocket-uri Canon mai mult decât suficiente pentru ce ne trebuia nouă, ar fi ok și acum. Pe social, priveghiurile cu public generalist erau mai bune, că te întâlneai cu lume din toată presa și că se mai adunau persoane publice și era rost de mai multe posibile direcţii de dezvoltare a subiectului sau de povești noi. Priveghiuri generaliste, adică să zic Ștefan Iordache sau Gheorghe Dinică, persoane cunoscute de foarte mulţi oameni. E și ciudat, că a fost priveghi Ștefan Iordache în hol la Teatrul Naţional, unde a venit și Gheorghe Dinică cu soţia, îmbrăcaţi frumos, interviuri, după aia, nu la mult timp după, bam, următorul priveghi în hol la Teatrul Naţional era Dinică. La alea de nișă se întâmplau chestii pe care nu le vedeai de obicei, cum a fost, de exemplu înmormântarea organizatorului de curse de mașini cunoscut sub porecla de Micutzu, care a avut loc undeva la case pe Fundeni, la care au participat mulţi pasionaţi și participanţi la curse de mașini, care au venit cu autoturisme și motoare tunate cu care au făcut un fel de reprezentaţie prin care și-au luat la revedere de la el. La una dintre aceste înmormântări, unul dintre ziarele astea care copia tabloidul german Bild, că toate copiau Bild în perioada aia, Averea cu puţin timp înainte să devină Click!, a publicat chiar pe prima pagină o fotografie de la înmormântare cu persoana decedată în coșciug, un portret în care persoana putea fi identificată și atunci s-au sesizat și breasla și publicul, nu mai știu exact ce măsuri s-au luat și dacă atunci s-a trecut la schimbat legi, însă s-a discutat în public și atunci a fost ultima dată, din câte știu eu, când s-au mai publicat astfel de fotografii explicite. Anii ’80 și ’90 se încheiaseră, deși din multe puncte de vedere felul în care erau abordate și foiletonizate în presa force diferite drame și dispariţii în anii 2000 era mai problematic și afecta imaginea persoanei decedate și ale oamenilor din jurul ei mai mult decât se întâmplase în trecut, când totul se construia pe șoc factual și morbiditate. Până în anii 2000, moartea produsese la maxim pentru presa force, din interior era evident că se ajunsese prea departe, că nu mai aveai ce să dai din filtrul „mai senzaţional decât senzaţionalul”. Moartea trecuse, deja, prin post post senzaţional, se umflase prea mult balonul, nu se spărsese, încă, dar nici nu mai conta că tot mai puteai să-l umfli. În fine, m-am apropiat de niște oameni care lucrau în servicii funerare la toate nivelurile, de la un angajat la o firmă mică de servicii funerare pe care o deţinea cumnată-sa care avusese înainte o florărie la mine în cartier, la patronul unei reţele de servicii funerare importantă din București și cu ăștia vorbeam din când în când, ca să îmi mai dea câte ceva, câte o poveste. A fost interesant până am înţeles sistemul serviciilor funebre, atunci lucrurile nu erau bine puse la punct legal și ca sistem de funcţionare, iar procedurilor le ţineau locul șpăgi și combinaţii. Ăsta care era mare pe București, o persoană de șpriţ, de altfel, genul care povestea mult și căruia îi plăcea să se audă, narcisic, genul meu de subiect, cu astfel de persoane îmi scoteam cel mai ușor poveștile pentru că multora le place să se laude și dacă tac din gură și le las să zică, mai fac și pe prostul și mă dau surprins din când în când, la un moment dat scapă povestea de sub control și or să dea drumul la subiectivităţile dintre cele mai dubioase sau de controversă și acolo dacă știi să apeși discret pe pedală, ţi-ai rezolvat subiectul. Așa și cu ăsta, din vorbă în vorbă am ajuns la șpăgi plasate prin spitale la oameni cheie de la morga spitalelor și în felul ăsta, știind cum să plaseze și cu infrastructură importantă, își crease un mic imperiu, el era primul anunţat de deces, avea mașini disponibile la orice oră, mulţi angajaţi, putea să acopere oricâte cereri, își făcea treaba, își lua banii și la revedere. Altfel oamenii care lucrau în servicii funerare erau persoane care munceau foarte mult și din greu. Aveau multe povești de care eu nu mă amuzam și care nici pe ei nu îi distrau neapărat, dar, îi ajuta să integreze mai ușor o muncă nasoală. Relatau cum intrau prin case și apartamente unde găseau persoane decedate de mult timp ale căror corpuri nu mai reușeau să le dezlipească de pe covoare sau din cearșafuri, mirosuri, trupuri care se rupeau la transport, corpuri foarte grele pe care nu reușeau să le care, pentru oamenii din servicii funerare asta era rutina, erau chestii cu care se obișnuiau din primele luni de lucru. Se plângeau mereu că munca era grea și că băgau multe ore, sigur că erau persoane exploatate, unele erau conștiente de asta, altele ba, dar rămâneau pentru că salariile erau ok și că era job stabil, ziceau că „lumea moare oricum”. În fine, în anii ’90 s-ar fi băgat lejer pe exotizarea cazurilor speciale pe care oamenii care lucrau la servicii funerare le întâlneau zi de zi, mie mi-a plăcut faza asta cum voiau oamenii să fie înmormântaţi, trenduri, am băgat texte pe design de coșciug, sicrie făcute prin diferite centre funerare de meșteri care dădeau cu ciocănelu-n placaj, care le luau manual, ţac-ţac, dar și zona mai high-end, apăruseră atunci coșciuge de lux, erau importatori complet necunoscuţi cu care intrai în contact pe la târguri specializate, se organizau evenimente funerare mari, cu vânzări și accesorii, la Romexpo, te duceai acolo și găseai tot. Competiţia în zona asta de high end era pe cum să păstrezi cadavrul mai ok și erau tot felul de sicrie cu aerisiri complicate și sisteme complexe, în care se menţinea temperatura, umiditatea, închise etanș, unele cu aer condiţionat, tot felul de aparatură science fiction. La un moment dat a apărut o imagine în presă cu un cavou super-amenajat în care a fost înmormântată o persoană iar înăuntru, în jurul coșciugului, era un TV, atunci erau mai la început televizoarele plate cu diferite tehnologii și era discuţia asta în spaţiu public că „ia uite, l-a îngropat cu plasmă!” Faza asta mi s-a părut de explorat și m-am orientat către zona asta de practici de înmormântare contemporane, tot felul de situaţii, am aflat că asta cu TV-ul acolo în betonaș, gen cum bagi sicriul se făceau, așa ca niște camere, cu mobilă, scaune, canapea, masă, după care se băga coșciugul și se turna placă de beton deasupra, după aceea erau cazuri și mai des întâlnite de înmormântări cu cheile de la mașină și cu telefonul în mâinile persoanei dispărute și mai erau și practici prin care se demonstra un fel de prestigiu și respect, cred, în care persoana decedată era înmormântată cu telefonul mobil în buzunar în care era cartela cu abonament, iar rudele plăteau acel abonament pentru totdeauna. În subiecte legate de moarte m-am specializat pe zona asta de explorare a universului capitalist local al morţii, fără să lucrez biografii din zona asta, nu am scris vreodată cine și cum, gen care persoană decedată a fost înmormântată nu știu cum, însă urmăream industria, să zic, funebră și de acolo scoteam tot felul de detalii și particularităţi ale înmormântărilor, care deveneau articole și care erau și un fel de critică. La un moment dat a fost o creștere în cerere a sicrielor verzi și roșii, se dădeau comenzi foarte multe pentru culorile astea două, nu conta materialul din care erau făcute, atâta timp cât erau lăcuite și străluceau și erau în culorile papagalului.

Mihnea Mihalache-Fiastru (n. 1982, București) este scriitor, artist, lucrează cu imagine și text, a publicat numeroase texte în diferite proiecte editoriale locale și internaţionale. În anii 2000 a fost reporter și redactor pentru mai multe publicaţii bucureștene. Este autor a două volume de proză realistă: Tehnologia expunerii universale (2018 și 2021) și Expres (2019). Șpec este al treilea său volum și primul de nonficţiune.