Spiking se traduce prin a-i pune cuiva în băutură o anumită substanță fără cunoștința sau permisiunea acelei persoane. Care sunt implicațiile ascunse ale unui astfel de gest?

Într-o iarnă de la mijlocul anilor 2000, când eram în plină acțiune cu cercetarea despre clubbing și muzică electronică în București, m-am dus în Club A. Știu, ce să caut în Club A, când pe mine mă interesa muzica electronică? Adevăru-i că ajunsesem la o saturație uriașă; de fapt, de când am terminat și publicat materialele despre cercetarea în cauză, am mai ascultat muzică electronică doar „pasiv” – niciodată nu m-am mai trezit eu să mă duc în club sau să-mi pun muzică electronică. O vreme, niciun fel de muzică.

În seara respectivă mersesem cu prietena mea, cu care băteam Club A sistematic. Am văzut un grup de băieți dansând pe lângă noi. După o vreme s-au băgat în vorbă. Se întâmplă des treaba asta în cluburi. La scurt timp după, unul dintre ei a venit din direcția barului cu două sticle de Smirnoff Ice. Era muzică tare, zgomot, țin minte că mi-a întins sticla, am băut (noroc că prietena mea a avut mai multă minte și nu s-a atins de sticla primită), and then something went wrong.

Aveam antrenament destul de bun la alcool și ajunseserăm în club doar cu vreo oră în urmă, dar mie mi s-a tăiat filmul. Am vagi amintiri de pe scările de la intrarea în Club A, îi repetam prietenei mele că mi-e foarte rău. Ea ceruse deja ajutor la toată lumea: barmani, bodyguarzi, clienți. Reacția fusese mereu aceeași: așa-i trebuie dacă bea până cade jos. Îmi aduc aminte, tot de pe scări, cum grupul de băieți cu pricina a urcat rapid într-un taxi și duși au fost, ceea ce mi-a confirmat suspiciunea. Versiunea prietenei mele e și mai suprareală: „Am chemat un taxi, care a refuzat să ne ia, ca să nu cumva să vomiți în mașină. L-au luat chiar băieții aia. Unul dintre ei era cu tine când am ieșit și te-am găsit pe scări”.

Din fericire, un fost coleg de facultate ne-a văzut, ne-a îmbarcat în mașina lui și ne-a dus la urgențele unui spital din apropiere. Nici măcar nu mai știam care, prietena mea zice că Floreasca. Tot ea a avut inspirația maximă să ia sticla mea de Smirnoff Ice cu noi. „La spital nu m-au crezut că nu erai doar foarte beată, în condițiile în care tu nu prea mai erai conștientă când am ajuns.”

Amintirile mele din orele următoare sunt învăluite în ceață, așa că le sar, dar la sfârșitul procesului am aflat că la analizele conținutului sticlei găsiseră urme de tranchilizant pentru cai. Analize care fuseseră făcute pentru că medicul de gardă era amic cu fratele meu, care ajunsese între timp la spital, alertat de prietena mea, trimisă apoi acasă: „De aici încolo, se ocupă familia!”. Abia atunci a fost luată în calcul varianta că nu mă pusesem pur și simplu în cap de bunăvoie. M-am considerat norocoasă pentru deznodământ, că am fost ajutată, crezută. In hindsight, am scăpat cu bine doar pentru că patriarhatul s-a pus de acord și m-a „validat”, ceea ce e trist.

Ce m-am învățat minte a fost că, dacă beau (alcool), 1. orice se întâmplă după este exclusiv vina sau responsabilitatea mea – chiar și după confirmarea substanței găsite în sticlă, nimeni nu s-a obosit să caute gașca de băieți și s-o tragă la răspundere legală; 2. trebuie neapărat să fie din sticlă desfăcută în fața mea. Am sfătuit asta pe toată lumea, dar mai ales pe fete/femei, de câte ori am avut ocazia, de-a lungul celor cincisprezece ani care au trecut de atunci.

În timpul cercetării mele despre cluburi în București, n-am auzit deloc povești similare; asta poate și pentru că muzica electronică merge în general cu alte tipuri de alterare a conștiinței, iar una în plus sau în minus poate trece mai neobservată; apoi, clubberii nu prea consumă alcool, iar sticlele de apă le primești sigilate; în apă se și simte mai bine gustul a orice altceva.

În schimb, am început să aud multe povești similare, despre drink spiking – ce mi se întâmplase avea și nume în engleză – când m-am mutat la Leeds, în 2011. Leeds-ul e unul dintre cele mai mari centre/orașe universitare britanice, și nu o dată mi-au trecut pe la urechi povești despre dubioșenii strecurate în băutură. Bine, multe băuturi erau dubioase-gata, din start, fără să mai pună cineva (alt)ceva în ele. În anii ăia era o modă cu „tort” din shoturi colorate. După nuanțele fluorescente ale lichidului din păhărelele așezate sub forma unui tort, era clar că n-aveau cum să fie în ele decât niște chimicale; mai costau și doar cinzeci de pi, adică juma’ de liră bucata.

Mie la Leeds nu mi s-a întâmplat; în continuare suflam și-n iaurt; sau poate și pentru că depășisem faza clubbing-ului, ieșeam mult mai puțin. Dar o colegă mai mică o pățise. Tot ea mi-a povestit alte cazuri; unele se terminaseră cu violuri, m-a sfătuit să am grijă.

Anii au trecut, nu m-am mai gândit punctual la subiect, în afara unor filme pe tema asta (vezi, de exemplu, recentul Promising Young Woman, 2020); până luna trecută, când m-a furat un podcast BBC despre cum mai multe fete din Leeds au pornit un boicot, în urma creșterii masive a cazurilor de drink spiking după redeschiderea cluburilor (închise odată cu restricțiile generate de pandemie). Lucy Thompson a demarat toată povestea, la sfatul mamei, după ce două prietene ale ei și-au încheiat o seară în club la urgențe. Girls Night In Leeds, pagina de Instagram, încuraja studenții să stea acasă pe data de 27 octombrie, încercând astfel să pună presiune pe localuri să-și protejeze clienții. Pagina a fost bombardată cu mesaje de la victime, unele declarând chiar că fuseseră injectate. 

Poliția din West Yorkshire a confirmat investigarea unor cazuri de injectare pe 21 octombrie și a recunoscut că alte cazuri de spiking fuseseră eronat clasate drept intoxicare cu alcool. Majoritatea intoxicațiilor erau cu Gamma Hydroxybutyrate – GHB sau Rohypnol (Flunitrazepam). Simptomele sunt asemănătoare cu intoxicarea cu alcool: amețeală, stare de vomă (uneori, cu sânge), dureri de cap, leșin, disfuncții locomotorii, amnezie – uneori totală (Rohypnol, de exemplu, este un somnifer). Fiind sintetice, aceste substanțe sunt eliminate din organism în maximum 10-12 ore, ceea ce le îngreunează detectarea. Din această cauză, victimele sunt adesea considerate „doar” prea bete și nu primesc niciun fel de ajutor. Barurile și cluburile nu au protocoale coerente, iar de prevenție să nu mai vorbim. Taximetriștii și personalul medical au aceeași atitudine ca „pe vremea mea”. Nu o dată victimele recente au declarat că le-au fost anulate apelurile la urgențe, ca nu cumva să-și piardă salvările timpul aiurea. Mi s-a părut deprimant că în cincisprezece ani nu se schimbase absolut nimic.

Night Time Industry Association (NTIA) anunța într-un comunicat creșterea fenomenului în toată Marea Britanie. Sute de cazuri au fost raportate în ultima perioadă; The National Police Chiefs’ Council (NPCC) confirma 200 de plângeri de spiking în septembrie și în octombrie, plus 24 de injectare. Per total, peste 2,600 de tineri cred că au avut parte de o experiență de genul în acest semestru.

Pe 26 octombrie, cu o zi înainte de boicotul demarat de Lucy Thomson, mai multe cluburi au anunțat introducerea unor măsuri de prevenție (capace la pahare, control la intrare și vigilența sporită a bodyguarzilor) sau depistare (atragerea atenției asupra băuturilor prea gazoase și/sau sărate ori alte indicii de spiking). Ia uite că se poate, totuși, în al doișpelea ceas, dar pentru asta tre’ să fie barurile și cluburile disperate că n-au clienți după ce abia s-au redeschis…

Cauzele acestui fenomensunt însă necunoscute. M-a intrigat faptul că Poliția îl consideră diferit de oricare altele asemănătoare cu care s-a mai confruntat. Istoria e plină de spiking, ne spune Pamela Donovan în cartea ei din 2016, Drink Spiking and Predatory Drugging: A Modern History. Ea se bazează pe concepte sociologice, panici morale și anxietăți ale momentelor care le-au generat, dar și pe rarele cazuri și plângeri legale documentate în ultimii 150 de ani în Statele Unite, Marea Britanie, Australia și alte țări, explicând ce anume a convins, până la urmă, de fiecare dată, opinia publică, dar mai ales instituțiile, să ia măsuri.

Donovan nu uită să sublinieze și cum genul acesta de povești a distras adesea atenția de la probleme sociale mai grave. Recunosc că, deși am pățit-o chiar eu, mi-a dat prin cap o secundă că valul de spiking poate să fie (doar) așa ceva: o exagerare a media, o deturnare a atenției de la alte lucruri. Constructiviștii – ca, de exemplu, Cohen, 1972 – susțin că felul în care problemele sociale ajung la opinia publică depinde foarte mult de povestea din spatele lor: dacă atrage, umanizează, captează imaginarul colectiv. Vremurile curente de frici și speculații farmaceutico-tehnologice sunt teren fertil. Cazurile de spiking ar putea fi parte dintr-un sistem de panică morală alimentat de media.

Doar că panicile morale sunt de obicei focuri de paie, se sting când media își pierde interesul. Spiking-ul există, sistemic, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu consolidarea industrializării și dezorganizarea socială pe care a generat-o, pe care statele au reușit sau nu să o gestioneze. Opiaceele ar fi alimentat primul val de spiking, în anii 1870, când migranții chinezi în America ar fi „intoxicat” femei albe pentru trafic. Poveștile respective, deși greu de dovedit, ar fi ajutat atât la criminalizarea substanțelor repsective, cât și la controlul sporit al migranților chinezi. Folosirea spiking-ului în scopuri de intervenție a statului a continuat în istorie. Asta îl complică și îl face din start atacabil ca fenomen exagerabil, prin potențialul de manipulare. 

Odată cu descoperirea anesteziei, saloon villains s-au folosit de cloroform pentru furt sau alte tertipuri lucrative, unele chiar morbide (disecțiile erau la modă și cadavrele – la mare căutare, foarte bine recompensate financiar), iar uneori și pentru viol. În secolul al XX-lea, glorioșii ani ‘60-‘70 au venit la pachet cu LSD, dar și cu LSD spiking. Povestea în care ne găsim noi, cu Rohypnol și GHB, a început în anii ’90, sub eticheta de „being roofied” (roofie este diminutivul Rohypnol-ului), în paralel cu rave-urile din acele vremuri. Rohypnol, GHB și Ketamina circulau și erau extrem de populare atât la rave-uri, cât și în afara lor – GBH, de exemplu, era folosit pentru body building. Acesta e al doilea factor care complică spiking-ul: faptul că se face, de obicei, cu substanțele care circulă la vremea sau în contextul respectiv ca recreaționale; e foarte greu de făcut diferența cine, cum, cât și cu ce consimțământ a luat ce. Dat fiind că e implicat și alcoolul, devine aproape imposibil de aflat ce s-a întâmplat.

Avem, deci, o problemă 1. practică și legală, 2. ideologică și morală. Prima pentru că, spre deosebire de alte atacuri, dovezile sunt dificil de stabilit. A doua fiindcă victimele sunt „încurajate” să se autoînvinovățească, ba uneori să se descurce inclusiv cu reacțiile ostile ale familiei și apropiaților. Ajungem, astfel, la rădăcina problemei, anume responsabilizarea victimei, mai ales în cazul în care este femeie – datorită standardelor duble (bărbați versus femei) și libertăților pe care femeile (nu) le au, mai ales în spațiul public. Dacă ești la mâna oricui să-ți toarne ceva în pahar (mai nou chiar să te injecteze), și nimeni nu te ajută, trebuie să fii tu vigilentă (vezi paranoică). Mișto fel de a te plimba prin lume și viață, nu?! Sau alternativa e să stai acasă.

Varii instituții și organizații au început, totuși, în anii ’90, să susțină victimele legal și să militeze pentru criminalizarea spiking-ului. În articolul scris în anul 2010 pentru publicația Deviant Behavior , „Roofies, Mickies and Cautionary Tales: Examining the Persistence of the ‘Date Rape Drug’ Crime Narrative”, Karen G. Weiss și Corey J. Colyer explică cum spiking-ul a depășit hype-ul media din anii ’90 doar cu ajutorul asociațiilor de protecție a victimelor, care au făcut imposibilă discreditarea lor, mai ales în cazurile în care s-a ajuns la viol. Într-o societate care blamează în continuare victimele pentru potențiala lor contribuție la fapte (Cum erai îmbrăcată? Băuseși? L-ai provocat? ș.a.m.d.), spiking-ul are capacitatea de a minimiza aceasta blamare.

Abia cu această schimbare de paradigmă aflăm și cine sunt agresorii, și că nu trebuie să trăim, mai ales ca femei, într-o paranoia constantă, pentru că nu oricine se apucă să toarne aleator chestii în băuturi. Majoritatea atacurilor nu sunt operate de oportuniști, ci de indivizi/predatori de o anumită sofisticare, cu capacități de manipulare a încrederii sociale. Într-un fel, asta se poate aplica la orice tip de delict, dar profilul spiker-ului a fost complet ignorat până în anii ’90. Atacatorii nu sunt indivizi care ajung la niște substanțe, le aruncă aleator în băutura cuiva din club și asteaptă să vadă ce pică. Ei au acces sistem(at)ic la substanțele respective, le cunosc exact efectele. (Nu m-ar mira, de exemplu, ca grupul de băieți din Club A să fi fost studenți, să zicem, la medicină veterinară). 

Apoi, agresorii nu sunt neapărat „agațatorii” clasici, ci mai degrabă „narcisiști maligni”, retrași și nonviolenți; ignoră drepturile celorlalți, dar voința victimei trebuie să fie neutralizată fără consecințe (spre deosebire, de exemplu, de violatorii cu alte tipuri de patologii, care au nevoie ca dominarea, furia și violența să fie resimțite/experimentate de victimă); evită responsabilitatea prin faptul că victima a consumat oricum alcool, ceea ce le minimizează contribuția.

Din această cauză, din punct de vedere al sănătății publice, educarea femeilor în legătură cu riscurile consumului de alcool ar fi mai de folos, spune un studiu din 2008 coordonat de Suzanne Beynon. Pe scurt, dacă nu bei alcool, n-ai în ce să ți se toarne substanțe dubioase; profilul psihologic al spiker-ului ne arată că doar în alcool îți va turna, că-i e mult mai ușor să se mintă că n-a avut o vină majoră dacă victima „a băut”. Nici această măsură, retrogradă din același unghi al dublelor standarde, nu rezolvă problema de bază a spiking-ului – de transfer al responsabilității asupra victimei, care este tot o formă patriarhală de violență asupra femeilor; dar poate ajuta, într-o primă fază, la evitarea unor consecințe.