Când zic „table” e ca atunci când joc table, mi se golește plăcut capul. N-am ce să zic despre table. Pentru ceva emoție ar trebui să devin prea confesiv. Și mă enervează schema asta.
Am zis totuși să scriu ceva când am început, acum câțiva ani, să-l urmăresc pe Falafel, un fel de Michael Jordan al jocului, un Jordan de 140 de kile. Totuși, m-am hotărât să dau o formă finală unor observații adunate cu sudoare de pe Net și de pe „teren”. Între timp Falafel a murit, la 51 de ani – cancer la creier, ăsta zar de căcat.
Familie
Să terminăm partea de confesiune repede. Legătura cu părinții mei, foarte dedicați copiilor, se materializa și prin jocuri, șah, table etc. Jocul ca ambiție pură, infantilă, amuzantă, într-o duminică după-amiază.
Comunitate
Am ajuns în Nănești, după treaba cu pandemia, satul natal. Iarna a fost blândă, dar nesfârșită. Mi-am făcut doi prieteni „de table”, domnii Moise și Teodor. Pensionari, ex-proletari, instalator (chiar muncitor prin Orientul Mijlociu în comunism) și, respectiv, lucrător la combinatul din Galați (și mare amator de meciuri de orice fel, susținător de bază al echipei Tractorul Nănești), cu pensii ceva mai serioase, de pe vremea când la țară puteai avea o meserie calificată. Inteligenți, hâtri și cu reguli clare: 1 leu linia, 2 lei marțul.
Osu‘
Jucăm 2-3 ore înainte de Survivor, urmărit cu sfințenie de tot satul. Îi cam enervează emisiunea pentru că simt o regie, ceva în neregulă, dar casting-ul i-a prins.
2-3 ore eu. Ei pot juca și 7. Au aproape 70 de ani amândoi. S-au așezat într-o amiază și au jucat până spre miezul nopții. După ce au învârtit câțiva lei între ei în tot maratonul, au constat că înțepeniseră în fotolii, abia se mai puteau ridica.
Exclamația „Osu’!” e de bază. Osu’ = zarul.
Apoi, mai sunt diverse exclamații, glume și gesturi greu de reprodus. Și nici nu am vrut să fac show, cu filmări, prea multe poze, că-mi stric eu frumusețe de trupă de prieteni. Cert e că dacă bei o bere la Foiosu’ auzi din când în când strigătul „Mâțâțele!!!” din curtea domnului Moise. Mâțâțele = zaruri mici.
De ziua lui, domnul Teodor a primit acest frumos tort, asta ca să realizați cam unde ne situăm, ceva între obsesie și voie bună.
Ceva e putred în table
Ceva e profund în neregulă cu tablele. Un sport atât de popular are o acoperire mediatică nici măcar cât concursul de poezie din Văscăuți Deal. La nivel global, vorbesc.
Ipoteza mea e că tablele rămân un joc profund intim, în ciuda încercărilor de expansiune, pe care le voi discuta imediat. Tablele sunt ca un puricat drăgăstos între gorile inteligente, au un rol de cimentare socială în grupuri mici, din afara spațiului public. Să zicem că ești într-o curte din Costinești, plină cu turiști. Să zicem că ești introvertit. Tablele mai deschid totuși gura și pofta de viață. Așa am vorbit și am jucat cu un fost militar român în Afganistan, eu – mut, ăla – mut; eu mizantrop, omul – cu sindrom posttraumatic, cine știe… Ne-am descoperit până la urmă – tipul era extraordinar. Am jucat o oră, ne-am împrietenit și am convenit că e aiurea să te duci înarmat până în dinți să tragi în ciobani afgani.
Sau să zicem că ești într-o curte în Vamă. Alt introvertit, și eu – introvertit: nu vorbeam, nu nimic. Am deschis tablele, am deschis și o prietenie care durează până acum. Asta e, cum ar zice Dana Budeanu, tablele or fi un remediu pentru fătălăi puțin introvertiți.
Tablele, un joc profund intim, deși potențialul e imens. De ce or fi câștigat meciul istoric pokerul sau șahul, și nu tablele? Nu, nu o să zic că tablele au intrat pe ușa proletară și acolo au rămas mult timp. Să zicem că sunt disprețuite pentru că sunt văzute ca un joc banal, prea dependent de hazard.
Intră în scenă backgammon-ul
Tablele au căpătat un boost de strategie în detrimentul norocului, ne explică specialiștii, mai ales ăia americani. De fapt, se făcea marele salt capitalist. În loc să joci liniștit o linie, „investeai” în ea. În anii ’20 apare cubul. Prin el dublezi miza atunci când te simți în avantaj.
Sunt tot felul de variante de table care variază istoric și geografic, avem atestări ale existenței jocului încă de acum 5000 de ani, din Mesopotomia, însă nici o mișcare n-a fost mai radicală decât acest cub. Pentru că aici apare un plus de joc psihologic – abilitatea de a număra și evalua statistic poziția în fiecare moment al jocului. Tavla/tawla din Orientul Mijlociu ajunsese fără acest cub în România, așa cum s-a jucat un mileniu mai peste tot în Europa. Cubul pare să fie secretul care a dus la mari turnee și la mari campioni în ultimul secol.
Tablele în forma backgammon sunt ceva mai complicate, dar sunt mai ales legate de miză, de bani, de turnee pentru câștig. Nu le găsesc mai desprinse de noroc, cum ne explică specialiștii. Sunt doar altceva.
În care mă duc la Păltiniș să joc backgammon
În România, turneele sunt încă mici și nu prea populare. Funcționează mai bine în cluburi restrânse, sunt și „federații” – de fapt le-aș zice cluburi – care se tot ceartă între ele. Booooring… Eu am nimerit în acea aripă de turnee naționale organizate de Neculai Drăgănuță. Un tip simpatic, cu însușiri de organizator (a candidat și la primărie, la Târgu Ocna, dar n-a câștigat), făcea un concurs la Păltiniș.
Să schiez nu știu, Noica nu-mi place. Era unica motivație să mă plimb prin colțul ăla de țară. Sunt concursuri paralele de table și backgammon. Am intrat în ăla de table, erau vreo 40 de inși. Am ieșit întâmplător pe 5 – mai mult noroc și ceva autocontrol.
Societatea tablagiilor e interesantă. Multă lume „bine”, mică burghezie și burghezie mai ales funcționărească, pensionari militari, polițiști, medici, plus ceva rătăciți, ca mine. Intrările în joc sunt de 300-500 de lei. Intru, mă bate un tip de vreo 30 de ani, care venise în dimineața aia tocmai de la Suceava, cât încă mă mai minunam cum dai cu zarurile pe tobogan, un dizpozitiv în care arunci zarurile din pahar – antitrișerie la maximum. După aia mă bate un neamț, altfel simpatic și glumeț la cafea. La joc, își pune căștile în urechi – mă bate destul de repede, cufundat în ceva muzică electronică. La trei înfrângeri, ești eliminat din turneu. Deci debutez în forță, cu un 0-2. Apoi, miracol!, încep să mai și bat. Câțiva jucători mai buni decât precedenții, chiar. Nu cu vreo strategie specială, dar ceva mai agresiv, cum știu să joc de acasă. Așa ajung printre primii 8, cu punctaj de locul 5. După care mă întâlnesc cu o fiară.
Tipul nu vorbește, nu stă la discuții. Îmi dă un 5-1 sec, combinație de noroc și știință. Mi se spune pe un ton mistic, ca despre un sihastru revenit, că studiase vreo doi ani și că se întorsese de curând pus pe treabă. Asta e, primesc 500 de lei totuși, deci 200 „profit” și o tai. Al doilea și singurul turneu la care am mai participat a fost în Timișoara, cam aceeași trupă. Am ieșit mai repede. De ce? M-am cufundat în distracții paralele, mai un râs, mai o bere, mai o hăhăială. Nu, nene, acolo te duci ca la olimpiada de matematică în clasa a IV-a, nu te duci să te distrezi, ca amatorii!
Știință sau noroc
Hai s-o lămurim și pe asta cu știința sau norocul. Și nu cu abureli și zicale gen „Când câștigi e știință, când pierzi e noroc”. Nu, treaba e mai complicată. Cu un mare secret, valabil și pentru scris, și pentru șah, și pentru fotbal, și pentru popice. STUDIUL.
A apărut cuvântul ăsta misterios încă de la primul turneu. Un domn, de exemplu, juca numai la o masă, cu camere de luat vederi, lumini, microfoane, tot tacâmul. De ce? Pentru că după turneu își viziona meciurile. Adăugați la asta cărți citite, articole, meciurile altora analizate. Așa obținem Studiul.
Mi se pare că trebuie un 30% plictiseală ca să te simți bine când joci table. De aia-s amator îndârjit. Să îmi mai și filmez partidele (sau să notez mutările?)… Lasă-mă, bre! Pe de altă parte, cam toți spun asta. Iar avalanșa digitală a tranșat lucrurile. Le-a tranșat și într-un fel straniu. Tablele, jocul golanilor, au devenit jocul geekșilor. Ultimul mare golan a fost, fără îndoială, Falafel.
Pauză de Falafel
Am aflat despre el în The New Yorker, nu în altă parte, ca ultimul snob dintre snobi, între două recenzii de carte și film. Un feature mișto, cum fac ăia, ziceai că e Franzen, nu un tablagiu. M-am prins repede ce i-a fascinat. Matvey Natanzon avea biografie, nu glumă – evreu plecat de copil în Israel din URSS. Dup-aia, homeless prin New York. Câștiga 2 dolari ținându-i masa liberă unui șahist în Central Park. Porecla de Falafel îi vine de la mâncarea ieftină cu care se îndopa înainte să se culce sub tabla de șah din parc. Omul n-a fost campion mondial oficial. Dar a fost desemnat de mai multe ori, de către o societate informală de tablagii americani, drept cel mai bun.
Cum? Juca bine și la turnee, dar avea și meciuri private pe sume colosale. Practic, dacă ai bani și-ți plac tablele, îți închiriezi un Falafel din ăsta, un jucător de top, te închizi undeva în vârf de bloc în Dubai sau Las Vegas și joci până crăpi. Sunt miliardari care fac asta. Falafel a câștigat din asta. Dar a fost și un bun promoter și antrenor, a introdus mulți jucători talentați în diverse circuite, iar la finalul vieții devenise un comentator neîntrecut la toate turneele care contează, cel de la Monaco, în principal. A devenit în câțiva ani imaginea jocului. Apoi, tumoarea malignă pe creier. Moartea vine întotdeauna ca un marț.
Jake Jacobs, un campion american, a descris cel mai bine golul lăsat de moartea lui Falafel. Tablele aveau „personaje”. Computerul a omorât „personajele”. „Iar jocul are nevoie de vrăjitori ca Falafel, nu de programe pe computer. El a fost ultimul vrăjitor.”
„Jocul geekșilor”?
Nu e nimic rău, ca în multe alte domenii, oamenii puternici au alt look, de la Zuckerberg la ce domeniu vreți. Cum erau burjuii durdulii în interbelic și cum sunt astăzi ăia din high class? Tatuaje totemice, corpuri înnebunite de sală sau figuri filiforme, tebecist-elegante, rezervate, în secolul 19, poeților fără bani, dar cu sifilis. De la grăsanul amuzant și deștept, Falafel, astăzi avem drept campioni niște tipi fără glume la ei, fără limbaj corporal expansiv; zici că e reuniunea contabililor de la IMM-urile din Ilfov.
Computerul
Online-izarea jocului a adus, ca peste tot, modificări majore. Pandemia a dublat izolarea și jocul online. Oricum, dacă ești înecat în adrenalina jocului profesionist, s-a cam dus faza cu „plăcerea”. Trebuie să fie o miză.
Un prieten din Nănești, Gică, mi-a dat-o clar: „Joci ’geaba, așa?”. Așa că jucăm pe bani mărunți, numai să jucăm. Într-o seară m-a zdrobit, mi-a luat un pachet de țigări. În altă seară l-am năucit și a doua zi – eram la o pomană – striga după mine să-mi dea 40 de lei ăia.
Cu Internetul, tablele s-au modificat complet. Nu neapărat că se joacă online pe bani (sunt multe astfel de posibilități), ci pentru că din ce în ce mai mulți jucători pot juca nonstop, se pot perfecționa, analiza, își pot îmbunătăți rating-urile, computerul îi ține continuu în priză; se antrenează și înainte de culcare, și în tren, avion, peste tot.
Dubla campioană mondială Akiko Yazawa are o replică-tanc la un moment dat, cînd i se pune întrebarea zaharisită: „Și? Jucați cu soțul table?”. „De obicei, joc cu oameni în carne și oase la turnee. Acasă joc numai cu computerul. Nu joc backgammon cu bărbată-miu!”
Japonezii
Doi mari campioni au ieșit din Japonia în utlimul deceniu, locul unde popularitatea tablelor bate spre zero. Akiko e mare după toate rating-urile. Chiar mai puternic a fost considerat „Mochy”, pe numele lui Masayuki Mochizuki. Amândoi au fost descoperiți de Falafel și aduși în America, unde i-a cazat la el acasă și i-a dus la meciuri pe bani. Mochy povestește că a plecat cu vreo 3000 de euro și s-a întors fără niciun sfanț, dar a câștigat experiență. Și Akiko la fel – a fost introdusă în lumea mare a tablelor de Falafel. Sunt pe YouTube și câteva meciuri între ei. Și se vede cultura computer vs. cultura table „în parc” a lui Falafel.
Akiko Yazawa este singura femeie care a câștigat titlul de campioană mondială, la Monte Carlo, la categoria principală (aia dominată de bărbați). L-a câștigat de două ori (!!!), în 2014 și 2018. Finala din 2018 a fost comentată de Falafel, după ce trecuse prin experiența primei operații pe creier. Site-urile de profil o prezintă și cu un detaliu biografic dărâmător, exprimat în limbajul crud al statisticii, atât de drag tablagiilor: în 2012, Akiko a fost diagnosticată cu cancer, „unii doctori i-au mai dat, în acel an, 50% șanse să rămână în viață”.
Falafel era între două lumi. Pe de o parte, se vedea că și el a evoluat datorită jocului cu computerul. De cealaltă parte, era obsedat de „cum e natural” să joci. Or, tocmai acest „natural” te poate rupe într-un meci.
În finala din 2018, Akiko face, la un moment dat, o mutare strategică, psihologică. Acceptă o dublare, deși era clar în dezavantaj. Falafel, comentator al meciului, spune că, deși a pierdut acele puncte, Akiko a arătat că nu-i pasă de jucătorul din față, că nu-i este teamă. A avut dreptate. A urmat o oră și ceva de teroare pentru germanul care ajunsese să joace finala cu japoneza.
Încă un motiv să nu-ți placă Queen’s Gambit
Un serial despre o campioană de table cu forța lui Akiko Yazawa! Ăla ar fi serial. Și cu doza de real, și cu doza de provocare extraordinară, campioană excepțională în cea mai macho competiție din galaxie. Nu, au preferat să facă un serial cu șah și cu o campioană, fantasmă zaharisită a vreunui scenarist Netflix, macho în timpul liber și ultracorect politic la muncă.
Am citit tot
Mochy a făcut și școala Falafel, deci școala vieții. Prin New York, când s-a dus să-și joace ultimii bani, a dat peste o junglă. La un moment dat, povestea: „Uneori, oamenii trișează sau nu plătesc pariul. E un soi de street fight – am făcut-o o lună și am supraviețuit”.
Pe de altă parte, Mochy are câteva intervenții în care explică traseul unui supercampion simplu, modest, fără bravadă: am citit toate cărțile – Bill Robertie e cel mai cunoscut; am încercat să citesc câte ceva, dar m-am plictisit de-am murit –, am studiat, dar mai ales am folosit soft-uri de autoperfecționare. Adică iei Extreme BackGammon, despre care zice Mochy că e cel mai bun, deși are interfața învechită, și joci până înnebunești, analizând apoi erorile.
Io vs computerul
Downloadez ce zice Mochy, joc vreo câteva meciuri. După fiecare mutare afli dacă ești World Class sau bou de-a dreptul – pe ăsta, programul îl numește, delicat, casual player. Mai avusesem o experiență în comunitatea Backgammon Galaxy, cu foarte mulți jucători, dar cu un algoritm idiot, care intervine în distribuția zarurilor. Aia chiar n-am mai înțeles-o – cum să joci table când nu ai hazardul pur pe masă, algoritmul sancționându-te, la mișcări riscante, cu zaruri ireale pentru adversar?! Deci: ori joci cuminte, ori te belește.
Cu programul de care zice Mochy e altceva. Jocul e pe bune, computerul e bun, analizează interesant. Dacă mă țin în mutări sigure sau ingenioase în măsura posibilului sunt calificat drept cel mult „experimentat”. Dacă joc cum vrea computerul, iau bătaie și trebuie să mă mulțumesc cu insigna de World Class Player. Așa că îi fut câteva mișcări perverse de Nănești și rup computerul pe genunchi.
Computerul te învață cum să iei bătaie. Sigur că te ajută apoi să bați oameni reali; cu cât ești mai postuman cu atât ești mai mare tablagiu.
Pentru Mochy, altă cale decât studiul nu există.
De altfel, am simțit împărțirea asta rapid, încă de la primele jocuri cu profesioniști. Sunt unii talent nativ de camionagiu, sunt alții care încet-încet s-au cyborgizat.
Mochy a dat și cea mai bună definiție despre maestrul care l-a lansat, Falafel: „Nu are cele mai bune explicații, dar are întotdeauna răspunsul corect”. Dacă ai răbdare să-l asculți pe tipul cu glasul slab și ochii plecați, vei vedea că el are și explicațiile, nu doar răspunsurile. Explicațiile sunt statistice.
Jocul lui Mochy pentru titlu în 2009, Falafel e comentator:
Hai ai noștri
Neculai Drăgănuță mi-a explicat, într-un interviu pe Whatsapp, că avem și jucători cu talent nativ, și campioni care au băgat studiu ca lumea.
Filozofia Drăgănuță: tablele sunt noroc, backgammon, strategie, fără alte discuții.
A câștigat turnee importante europene, două în Austria, unul în Slovenia, loc de unde are o amintire frumoasă: l-a bătut chiar pe japonezul cotat de mulți drept cel mai bun din lume, Mochy, de care vorbeam mai sus.
Mi-a povestit și de jocurile pe bani care au loc în afara turneelor, cam ce povestea Falafel în The New Yorker. Însă acea modalitate de a juca 1000 de euro punctul pentru altcineva este derutantă; practic, ești angajat de un om cu bani să joci cu banii lui. Îți oprești și tu o parte, asta dacă câștigi. Neculai Drăgănuță a câștigat după o astfel de aventură, dar mi-a zis că nu-i mai trebuie.
Ce trebuie spus e că, de la Monte Carlo până la Păltiniș, jucătorii mai fac și din astea. Joacă mize separate de turneu, așa, de distracție.
Trebuie să dai cu suflet
Eram cu doi tipi din Năvodari, unul afacerist, celălalt polițist, foarte buni prieteni. Polițistul, Costel Ilie pe numele lui, jucător de mare talent, a câștigat turnee în Bulgaria, a avut rezultate foarte bune în imperiul tablelor, Turcia. L-am tot sunat și frecat cu mesaje. Mi-a zis că e timid, că nu prea vrea. Până la urmă mi-a dat cu seen și gata. Păcat, a pierdut șansa să devină Falafelul României, pentru că la table trebuie să știi să dai și din gură, cu public.
Ilie e spectaculos, lumea se strânge natural în jurul lui, râde, glumește, se oftică în cel mai popular și simpatic mod. Până și mișcarea cu care agită paharul și aruncă zarurile e nefirească, pare un croșeu de dreapta. Mi-a și zis că, „dacă nu pui suflet când dai cu zarul, ‘geaba”.
Se pierdea pe la turnee în tot felul de meciuri secundare. Și prietenul lui, afaceristul, vocea rațiunii, mi-a explicat că, dacă nu stai să-l motivezi, să-l ții focusat, îl pierzi imediat. Nu lua turnee în timp ce joci și la mese paralele!
Și de ce atâta concentrare la jocul ăsta, care nu e șah? Pentru că, de fapt, concentrarea e foarte intensă dacă vrei să câștigi cât mai multe la rând. Un campion absolut poate să piardă cu oricine. Pe termen lung însă, cu bătălii de până la 7, 9, 25 de linii, slabe șanse. De la un nivel în sus nu mai greșește nimeni, te bați cu frânturi de procent în acuratețea deciziilor. Poți face mutări onorabile, dar numai o lungă serie de decizii bune te fac campion.
Doamna Stela
Am stat de vorbă și cu Stela Storociuc, „Doamna Stela”, cum o știe toată lumea, prezentă la mai toate turneele naționale, dar fără experiență internațională. Nu vrea s-o înregistrez, nu e „aranjată”. Mie mi se pare că arată fabulos, e o forță la cei aproape 70 de ani ai săi. Îmi spune mândră că încă lucrează contabilă la o companie de farmaceutice din Suceava, fostă de stat, din 1969! Are 52 de ani vechime în muncă. Și 50 de ani de căsătorie.
Cu Doamna Stela nu te joci. E cunoscută pentru faptul că nu acceptă joc fără „tobogan”. Plimbă telefonul prin cameră și îmi arată peretele cu trofee. A fost, cinci ani la rând, campioană la grupa feminină din campionate naționale precum cel pe care vi l-am descris.
A început în 2009: „Am un ginere cu care, când venea din Italia, mai jucam. El m-a înscris la un concurs de table la mall, în Suceava”. De backgammon nu știa, dar a bătut trei băieți unul după altul la acel concurs. „A doua zi deja eram în ziar!”
Soțul ei joacă bine – a și câștigat un turneu –, dar a renunțat la meciuri oficiale. „Nu mai joacă; se enerva la început, fiindcă erau băieți care înjurau, iar lui nu-i plăceau lucrurile astea”. Doamna Stela se lasă mai greu intimidată: „Un băiat din Bulgaria, el era cu toți bulgarii, și eram în finală, era foarte sigur pe el – râdea, glumea. L-am bătut și s-a enervat”.
6:6
Nu te da deștept la table, deși poate bați telefonul de-i sar emoji-urile. Să nu fim prea inteligenți, că ne facem de râs.
Cât m-am documentat, mi-a plăcut sfatul unui campion, care-mi confirmă și propria strategie de tablagiu: „Dacă ești în urmă, mai bine te lași și mai în urmă ca să ai o șansă.” Cu alte cuvinte, te lași pe fundul apei și apoi împingi puternic de picioare, cum e sfatul dacă ești în pericol de înec.
Cum zice și un documentar, tablele sunt „cel mai crud joc”, pentru că-s reproducerea cea mai fidelă în joc a vieții homo sapienșilor. Mai toți intervievații din Backgammon, the Cruelest Game aseamănă jocul cu viața. Gen: „Stai liniștit și deodată mori!”. Sau: „E un joc dezgustător”. Sau: „Jocul ăsta m-a adus în scaun cu rotile, pentru că am pierdut mulți bani. Acum nu iert pe nimeni”.
Și, mă rog, știți cum e, fiecare cătun are câte un campion „mondial” la table. Bătaia cu pumnul în piept este o a doua caracteristică a jocului. Sute de milioane știu să joace mediocru, sute de milioane se cred campioni galactici.
Tablele oficiale mă lasă totuși rece, deși nu mi-a displăcut experiența. Pe mine mă întristează, în general, cazinourile, sălile de jocuri cu sicriele alea de tras maneta pentru cât mai multe lămâi; îmi inspiră direct pompe funebre. Jocul de noroc popular, neizolat, neîngrădit, ăla îmi place.
Oricât m-am amuzat cu diverși campioni, tot o tablă cu frate-miu sau cu Moise și Teodor e cea mai bună. Asta e.
