E o perioadă aglomerată și rodnică pentru filmele românești. În doar câteva luni, Teambuilding a făcut milionul în sălile de cinema și a provocat păreri de cele mai multe ori bombastice despre ce înseamnă un film „bun”, în timp ce Romina, VTM a resuscitat, pentru a câta oară?, prejudecățile despre manele. Alte două comedii, Mirciulică și Două inimi, și-au luat și ele partea leului. Primul a adunat peste 300 de mii de spectatori, al doilea, ceva mai timid, doar 40 de mii, în vreme ce Capra cu trei iezi s-a dus aproape de 130 de mii. Și e foarte bine așa. Până la urmă, prefer cât mai mulți critici de film pe social media decât experți în ordonanțe de urgență sau epidemiologie.

Pe 19 ianuarie și-a avut premiera o altă comedie, de data asta una cu ambiții niscaiva mai sofisticate decât cele amintite. Taximetriști, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, are la bază piesa de teatru cu același nume, scrisă de Olteanu împreună cu Adrian Nicolae – care mai e și actor, și comediant – acum mulți ani, când era în trend dezbaterea Uber vs. taximetriști, iar unii dintre noi visau la pelicani verzi pe pereți, șoferi de cinci steluțe care nu ascultă manele și nu vorbesc neîntrebați, doctori în gig economy, și la ride-uri ieftine + exclus Logan.

Sinopsisul e simplu. Doi prieteni, taximetriști pe tura de noapte, care duc vieți relativ liniștite, vor trece fiecare printr-o intrigă care îi va răscoli și, poate, chiar dezorienta. Ușor de zis, greu de făcut însă pentru echipa filmului și actori.

Dintre cei doi, publicul se va lipi cel mai mult de Lică, taximetristul interpretat de Alexandru Ion, pentru că are umor și face glume nesimțite, pe care vrem să le auzim (în mod ipocrit, poate nu și în Teambuilding, haț!), nu neapărat să le și rostim. Doar că e scris în tușe atât de groase și superficial, că e mai mult decât stereotip – e o caricatură: ori face caterincă și înjură nonstop, ori, la extrema cealaltă, aproape plânge. Nu e personaj, de fapt, e pur și simplu o protomemă care pare dezlipită din infamul „Atlas de mitocănie urbană”. Singurul motiv pentru care te poți atașa de el, pe lângă clișeul frivol al „băiatului de cartier” – cum e descris pe siteul filmului, descrieri la care voi reveni, pentru că sunt savuroase prin stereotipiile nu-știu-cât-de involuntare –, e unul teoretic, rupt parcă dintr-un tutorial „Cum să te emoționeze un cocalar”: strânge bani ca să-și ducă mama în vizită la Vatican.

Celălalt taximetrist, Liviu, e aproape irelevant, în primul rând din cauza interpretării rigide a lui Rolando Matsangos. Mai apoi, pentru că ești sută la mie de partea nevestei lui – e un plot twist izbutit aici, vei vedea mai încolo –, care îi reproșează, în mare, că nu mai au intimitate și o relație fericită. Reacția lui Liviu la frustrările Victoriei, jucată de Victoria Răileanu, e neverosimilă: deși își dorește să rezolve problema și să rămână împreună, nu renunță nici la tura de noapte, nici nu încearcă să facă sex mai des cu ea. Poate că nici nu vrea, dar who cares? Iar Victoria, în cele din urmă, îi dă papucii. Iar ăsta se duce acasă la o fată cu care tot flirta în ultimul timp, Veronica (Mădălina Stoica), „prototipul «fetei de provincie»” (jur, descrierea asta e tot de pe siteul filmului). Povestea anului, așa-i?

Că veni vorba însă, Veronica este măcar singurul personaj din film care stă de vorbă omenește cu ăștia doi; în rest, n-are nimeni chef sau răbdare să vorbească cu un Taximetrist, cât să-l privească de sus, să-l judece sau să țipe la el. După cum urmează…

Mircea (Andi Vasluianu), un moderator vedetă de talk-show-uri politice, care „se comportă superior, dar e bine intenționat” (tot de pe siteul filmului) îi bate obrazu’ lui Liviu că e ignorant pentru că nu votează; adolescenții de Control & Co. îți confirmă, în mai multe scene, că Lică e homofob. Ilinca (Maria Popistașu, cu o interpretare strașnică), „soția unui interlop notoriu, cu un vocabular peste medie” (din nou, de pe siteul filmului), îl umilește pe Lică, după ce ăsta o înjură, fără să știe cine e. Mihai (Cosmin „Micutzu” Nedelcu) e timid și politicos, spre deosebire, evident, de Lică, care îi oferă niște sfaturi „din topor” despre relații, sfaturi ce n-au niciun punchline. În fine, Anișoara (Monica Bîrlădeanu) chiar nu are vreun sens în film; episodul ei putea fi o reclamă la Freshful by eMag, în care livrează confetti pentru a-i face o surpriză unui sărbătorit.

După toate scenele astea episodice, în care clovnul Lică se maimuțărește pentru a distra publicului, iar Liviu apare degeaba în celelalte, vine și primul scurtcircuit.

După ce se plictisește să-l mai facă prost cam o dată pe minut și să-i schițeze profiling-ul, pe care aș bănui că și publicul îl aștepta – s-a cîntat „Ai jucat barbut tot liceul”, s-a rîs… –, ba chiar și pe lângă podcastul gratuit despre neoliberalism, care lejer putea fi numit A înnebunit lupu’ de pe Wall Street („Băi, fraiere, banii sunt bani, sunt murdari oricum îi faci” sau „Nu fură nimeni de la nimeni, se numește capitalism”), Ilincăi i se face milă de Lică – o parte din public poate confunda cu simpatie sentimentul ei, dar e evident fals – și-l trimite acasă mai devreme decât s-ar fi așteptat, cu un bacșiș generos.

Trec peste discuția de cuplu dintre Liviu și Victoria, mai plictisitoare decât o conferință despre storytelling, și ajung acolo unde Taximetriști se salvează, dar parcă mult prea puțin. Lică e martor, întâmplător, la despărțirea cu năbădăi și țipete dintre ăia doi. Liviu pleacă, după ce, până la urmă, se ceartă cu amândoi, iar Lică se așază, descumpănit, pe un scaun din curte. „Ești cel mai prost om pe care-l știu”, îi zice Victoria, apoi îl întreabă ce caută acolo. Lică zice că a vrut să-i ajute să se împace, dar femeia îl face cu ou și oțet și îi spune că el nu a ajutat niciodată pe nimeni și că e sătulă de amândoi, că s-a săturat să-i vadă „cum se târăsc ca niște râme”. „Și vă mințiți că o să ieșiți vreodată din taxiurile alea”, vine completarea Victoriei la podcastul Ilincăi de mai devreme; plus fatala „Am treizeci de ani, mai sunt mișto vreo zece, nu vreau să mi-i pierd cu niște taximetriști”, care, brusc, schimbă complet perspectiva: parcă mai mult Liviu era victima în relația asta. Cum ar zice Lică: Victoria vrea friptură și sex, tati!

Dar oare chiar se schimbă perspectiva? Lică al nostru pleacă cu coada între picioare și, la ultima cursă din film, într-un moment de sinceritate și melancolie, încearcă să-l sfătuiască pe un adolescent care tocmai s-a certat cu iubitul lui că poate e mai bine să lași de la tine într-o relație și, inhibându-și homofobia, îl invită la o bere, să-și înece amaru’ împreună (important: Lică vine și el după o despărțire și se învinovățește pentru asta; mai mult, suferă din cauza singurătății). Numai că adolescentul irascibil nu bea berea aia cu Lică, dialogul între două ideologii nu mai are loc. Lică tot arogant rămâne, pentru că ia refuzul în nume de rău, apoi face un accident ușor și se ia la înjurat cu celălalt șofer. El nu are cum să se schimbe. Lumea – și percepția noastră despre ea –, așa cum o știam la începutul filmului, rămâne nezdruncinată, nechestionată; scenariul și-a abandonat personajul, ba chiar i-a mai tras un mișto, ca de final. Taximetrist a fost, Taximetrist a rămas pare concluzia cea mai la îndemână, după vizionare. Oare nu cumva Olteanu & Nicolae sunt ei de fapt adolescentul ăla care n-a făcut gestul altruist?

+

Scurte:

Până la urmă, Taximetriști e un film cel mult jumi-juma. Se pierde în momente Top 5 cele mai amuzante, repetitive, irelevante sau plictisitoare, Lică și Liviu îți dau deseori impresia că-s doar niște saci de box, șabloane common people fără nuanțe de caracter sesizabile, dincolo de cele previzibile (ori nu s-a vrut, ori nu s-a știut cum să se facă asta), montajul și imaginea, dar mai ales colorizarea, sunt stângace și/sau inoportune, iar drama e prea subțire și strangulată de toate astea. De aceea, Taximetriști e foarte departe, din punctul ăsta de vedere, de Boogie sau București non-stop, alte filme care au folosit umorul ca efect de contrast cu frustrările de fond, doar că mult mai calculat.

Micutzu, pe cât de amuzant poate fi pe scena unui club de comedie, ca actor are expresivitatea unei sticle cu șampon. Și aici, și în Teambuilding.

Vasluianu se transformă într-un fel de Sergiu Nicolaescu-întâlnește-George Clooney și, în același timp, în PAVLU.

Imaginea e colorizată excesiv, ca și cum ar încerca să acopere seceta narativă, nu să ne transmită că Olteanu a văzut prea mult Wong Kar Wai și ar fi vrut ca acesta să regizeze „După blocuri” în locul lui Bogdan Albu.

LiCĂ NU ASCULTĂ MANELE, man, în mașină; ce trist, ascultă SPIKE!

Mai bine te uiți la București non-stop. Sau chiar îl revezi, cum am făcut și eu.

Brusc, toată lumea DESCOPERĂ ÎN 2023 că în filmul românesc se ÎNJURĂ și are o părere despre asta. Sigur, când filmele sunt atât de slabe…

Aș mai lămuri și dublul standard apropo de umorul așa-zis corect sau incorect politic. „Pariul nostru e că se poate face film de public și fără misoginie, homofobie și glume proaste”, spunea, la un moment dat, Bogdan Olteanu despre Taximetriști. Man, când lumea din sală râde la „Se știe, femeia, dacă râde, nu mai scapă de pulă”, tot umor misogin se cheamă. Deci a se slăbi.

Am găsit referințe Taxi Driver, Night on Earth sau chiar din filmele lui Martin McDonagh, Grace Kelly, film noir. S-au scris mai multe advertoriale decât recenzii pentru filmul ăsta, deci putem bănui că bula culturală de toate nuanțele s-a dezis pe status de Teambuilding dintr-un mic elan elitist.

E tristuță și dihotomia folosită pe afiș sau în campania de promovare: „Ești șmecher sau papagal?”. Nu e nici măcar filosofie de „Pentru ’98” toamna; chiar și atunci aveam un „În cartier tre’ să stai drept, să nu lași capu’ plecat”, deci BUG Mafia reușea mai multă emancipare decât acest film, care cheamă la cinematograf un public ce nu răspunde de fapt la un astfel de call to action conservator și stingher: „Astăzi, Taximetriști apare în toate cinematografele din țară. Chiar dacă ești șmecher sau papagal, noi tot te așteptăm la film. #NoapteaPrinBucuresti”. „Ești corporatist sau naționalist” poate ar fi adus mai multă dezbatere.