Este un loc comun că internetul se află într-o stare decăzută, controlat de corporații și miliardari care ne spionează, vânzându-ne datele unii altora întru perpetua lor îmbogățire; asta când nu îl pârjolesc, lăsând în loc doar un deșert populat de boți care vând NFT-uri. Cândva, internetul era un spațiu al libertății, o vastă rețea de pagini web care trimiteau unele la altele, conectându-ne într-o deasă comunitate globală. Cândva, internetul era un spațiu al expresivității, autoafirmării și explorării ludice a identității. Cândva, internetul măcar funcționa. Cory Doctorow a dat acestei tendințe de degradare a platformelor numele de încăcăcire (enshittification).
Replica chitroasă și satisfăcută e că internetul a fost dintotdeauna un loc comercializat, dominat de platforme monolitice, unde site-urile personale, în măsura în care existau, ocupau proporții neînsemnate în comparație cu marile portaluri web care controlau, direcționau și absorbeau traficul online pentru a servi utilizatorilor reclame. O abordare pozitivistă superficială ar da dreptate acestei concluzii. Lucrurile nu pot fi dezîncăcăcite, pentru că au fost mereu de căcat.
În căutarea internetului pierdut
Totuși un anumit grad de căcăcire funcționează chiar drept forță motrice a nostalgiei pentru un internet liber și funcțional. Memoria colectivă se întoarce adeseori, ca și cum ar fi o limbă care explorează o alveolă goală din marea gură a internetului, la site-urile din anii „1990” cu design oribil, inutilizabile sau inutile, pline de pop-ups nu doar antipatice, ci adeseori dăunătoare. Paginile pătrățoase, cu culori țipătoare și layout-uri care ignoră toate regulile de bun-simț sunt folosite tocmai pentru a respinge caracterul aseptic și comercial al aplicațiilor web contemporane. Asta se întâmpla cel puțin înainte ca abordarea să fie recuperată sub numele de neobrutalism.
Acum ar fi ușor de adus în discuție acel citat din A Year With Swollen Appendices, cartea lui Brian Eno, unde ni spune că „orice găsești acum ca fiind ciudat, urât, incomod sau scârbos la un nou mediu va deveni cu siguranță marca sa”. E o perspectivă seducătoare să ne gândim că site-urile stridente și adeseori greu de navigat ale unor microedituri sau liber profesioniști sunt ecourile unui internet care ar fi putut să fie, purificat și sublimat.
Doar că în neobrutalism se acumulează două tendințe, niciuna dintre ele patina proprie a web-ului ca mediu. Menționez întâi al doilea curent fiindcă este mai ușor de expediat. Este vorba de antidesign, un import de cursă lungă din lumea artelor plastice, mai recent al edițiilor cu preț de livre-object și aspect de zină trasă la risograf.
Curentul care dă și numele stilului este o abordare de design plasată conștient în dialog cu brutalismul din arhitectură, inspirat de sfaturile lui Jakob Nielsen și ilustrată poate cel mai bine de motherfuckingwebsite.com. Acest curent întoarce paginile web la așa-zisele lor origini: text, tabele și legături între pagini, refuzând pe cât se poate animațiile, plug-in-urile, jocurile prea îndrăznețe cu layout-ul sau cu paleta de culori.
Departe de a specula hipertextul într-o direcție asemănătoare cu e-lit, să zicem, brutalismul este o abordare funcțională, concepută de consultanți care țineau cu dinții de o anumită viziune a web-ului, în timp ce lumea întreagă, de la vendori de browsere, la ingineri de servere, până la utilizatori umblau pe cu totul alte poteci. Interferând în așa fel încât să-și atenueze reciproc excentricitățile, cele două evocă un internet care nu a fost să fie pentru că ne-a fost refuzat, ba chiar furat de corporații. Problema este că web-ul nu a fost niciodată al nostru.
Originile internetului
Să descâlcim un pic lucrurile. În limbajul comun, ba chiar și în articolul acesta, folosim cam interschimbabil internet și web. Definițiile oficiale sunt pedante și mai degrabă ideale decât realități tehnice care pot fi regăsite în istorie. De aceea eșuează în numeroase cazuri limită, dar e bine să le trecem în revistă fiindcă tocmai studiind contradicțiile propuse de aceste excepții putem înțelege mai bine fenomenul încăcăcirii.
Internetul este acum rețeaua globală de calculatoare conectate prin protocoalele TCP și IP. Primul este un protocol de transport, al doilea de rutare și adresare, dar în general ne referim la ele la pachet drept protocolul TCP/IP, fiindcă împreună gestionează comunicarea pe bază de pachete (sic) de care cam orice altă aplicație se folosește. Nu a fost dintotdeauna o rețea globală, iar pentru multă vreme nu a fost protocolul preferat pentru a conecta calculatoarele între ele.
Povestea internetului începe adeseori cu ARPANET, după care sare brusc câteva decenii. Protocoalele de comunicare dezvoltate în universitățile americane sunt într-adevăr substratul tehnic al internetului așa cum îl știm noi acum. Dar acele protocoale au fost dezvoltate în baza a două filosofii extreme: ori inginerescul Do one thing and do it well!, ori rezolvarea unei probleme în totalitatea sa științifică.
Rețelele universitare își făceau foarte bine treaba pentru nevoile academice ale membrilor, probleme precum costuri, comercializare sau monetizare nu făceau parte din domeniul problemei, securitatea și abuzul instrumentelor erau gestionate prin accesul fizic la resurse sau folosindu-se de constrângerile rețelelor sociale în care tehnologiile erau imbricate. În heterotopia universității, toate acestea sunt fie nonsubiecte, fie dileme care își așteaptă rezolvarea perfectă, altminteri putând fi amânate la nesfârșit. Astfel se naște un imens hău, care trebuie cârpit în practică.
În SUA, până pe la mijlocul anilor ‘90, a intra online de acasă sau de la locul de muncă însemna în marea majoritate a cazurilor accesarea serviciilor puse la dispoziție de companii ca AOL, CompuServe, Prodigy sau GEnie. Serverele acestor companii ofereau, printre altele, jocuri online, posibilitatea transferului de fișiere, acces la știri, servicii de transfer de fișiere, e-mail sau propriile lor servicii de mesagerie pe care le-am descrie astăzi ca chatrooms sau forumuri. Accesul era oferit în baza unui abonament, iar timpul petrecut online se contoriza și ardea la factură. Să nu uităm că, în afara unor mari artere de circulație, mediul de transmisie încă era cablul de telefon. Aceste rețele și servicii foloseau adeseori protocoale proprietare sau propriile versiuni ale unor protocoale publice, cum ar fi X.25, care se pretau pentru scopurile lor comerciale.
În Europa de Vest, servicii asemănătoare au fost oferite prin videotex, teletext, dar duplex. BTX în Germania, Prestel în Marea Britanie sau Teletel în Franța, astfel de rețele au fost înființate de companiile publice naționale poștale și de telefonie, funcționând mai mult ca pretexte pentru a-și moderniza protecționist infrastructura de telecomunicații și industria de calculatoare. Pentru că istoriile populare ale internetului sunt scrise în mare parte de americani, se spune că au fost în cele din urmă înfrânte de internet, fiind gâtuite de mâna monopolistă a statului. Vedem un pic mai încolo în ce măsură se poate vorbi despre o înfrângere, dar arhitectura rețelelor videotex tindea să fie mai deschisă și descentralizată decât cea a, de exemplu, AOL. În cazul unei rețele ca Teletel, cele mai multe servicii erau puse la dispoziție de operatori privați, statul gestionând infrastructura de comunicare și facturând consumul clienților odată cu telefonul. Dacă Teletel este cea mai celebră și de succes dintre cele menționate, asta e în mare parte mulțumită subvenționării de către stat a terminalului Minitel, folosit pentru a accesa rețeaua. Germanii au fost mai zgârciți, iar în Marea Britanie a avut Thatcher grijă să nu apuce statul să gâtuie nimic cu mâna sa monopolistă. Transpac, rețeaua de date folosită de Teletel, folosea de asemenea standardul X.25.
După ce țeava de telefon a încetat să mai fie mică-mică ca puța de furnică, contorizarea timpului petrecut online a început să fie mai puțin prioritară. Accesul la servicii online nu mai era destinat companiilor și persoanelor din upper middle class, așa că the name of the game a început să fie atragerea unui public cât mai larg. Protocoale ca X.25 sau versiunile proprietare ale furnizorilor de servicii online ar fi putut oferi trafic de (relativ) mare viteză, dar reputația lentorii acestora și proliferarea serverelor pe bază de Unix a făcut ca adoptarea TCP/IP să fie mai oportună, mai ales că infrastructura fizică a fost deja trasă.
Companiile americane furnizoare de servicii online au început să se descrie drept furnizoare de internet, transformându-se în actualele ISPs, oferind întâi acces la grupurile de Usenet ținute în campusurile universitare și apoi la web, acest killer app al internetului. Pentru că europenii au furat un pic startul și au investit în rețele accesate de către consumatori printr-un terminal prost, nu printr-un calculator personal, tranziția de la vechile rețele de date la internet a fost mai clară, mulți francezi ajungând după o vreme să folosească Minitelul doar pentru modemul încorporat. Dar fundamental, din punctul de vedere al tehnologiilor, protocoalelor de comunicație și al standardelor, mecanismul a fost foarte asemănător de ambele părți ale oceanului. Iar ceea ce a asigurat răspândirea globală a TCP/IP a fost tot un proiect dezvoltat în universități și institute de cercetare, nu pe dinamica piață liberă americană.
Mai trebuie menționate câteva lucruri totuși, până să intrăm în ițele web-ului. La momentul povestirii, internetul încă nu e global. O istorie, chiar și schematică, a răspândirii sale ar face subiectul măcar al unei broșuri. Din păcate, nu s-a scris așa ceva. Dar putem menționa două situații relevante.
Una dintre ele este internetul mobil, care foarte multă vreme nu a fost doar internetul accesat de pe mobil, ci o sumă de servicii și rețele paralele. Poate vă amintiți o lume înainte de răspândirea telefoanelor inteligente și a rețelelor 3G, o lume a numărului limitat de SMS-uri, în care nu prea vă puteați supăra când vă suna cineva, că la ce altceva era bun telefonul fără fir? Serviciile online walled garden precum cele oferite de AOL n-au dispărut; mai mult s-au transformat, reapărând pe telefoanele mobile neinteligente. Poate vă amintiți niște iconițe des ignorate, poate chiar ați încercat să intrați pe „internetul” propus de operatorul de telefonie mobilă, ba chiar ați descărcat niște jocuri pixelate făcute special pentru modelul respectiv de telefon și v-ați trezit cu o factură umflată. În marea majoritate a lumii sunt o notă de subsol, în Japonia servicii ca i-mode sau suita DoCoMo sunt principalul mijloc de accesare a mediului online pentru o întreagă generație.
O altă gâlmă importantă în povestea triumfătoare a internetului sunt rețelele de bloc. Până la mijlocul anilor 2000, internetul larg nu prea-și făcea banii, mai ales în țări semiperiferice, unde conexiunea încă venea printr-un dial-up amărât. În același timp, calculatoarele personale deveneau din ce în ce mai abile și răspândite, încurajând conectarea lor pentru mesagerie, schimb de fișiere și jocuri în rețea prin cămine și cartiere. Odată formate aceste rețele, operatorii de cablu și telecom s-au simțit în siguranță să investească în medii de transmisie de ultimă oră pentru a le conecta la internetul propriu-zis, adeseori un bloc întreg împărțind o singură conexiune.
Internetul în plasă
Dacă ne întoarcem un pic în 1989, îl găsim pe Tim Berners-Lee în Elveția la CERN, unde cercetători din toată Europa s-au strâns cu cățel, purcel și nenumărate modele de calculatoare, fiecare cu propriile sisteme de operare, sisteme de fișiere, programe, interfețe de comunicare. Chiar și conectate, părea nerezonabil de dificil ca diferitele dispozitive, deci și proprietarii lor, să intre în dialog. Pentru a rezolva această problemă, apare ceea ce mai târziu avea să fie denumit World Wide Web.
Din punct de vedere tehnologic, web-ul e compus din trei concepte. Limbajul HTML ca formă de adnotare a textului, cu importanță deosebită căzând asupra posibilității de explicitare a relațiilor dintre texte prin hiperlinkuri; protocolul HTTP, care specifică pașii necesari de parcurs pentru transmiterea corectă a paginilor HTML; un sistem de client-server în care serverul poate înțelege apelurile HTTP, servind paginile HTML cerute, iar clientul, adeseori un navigator, poate interpreta corect codul HTML și permite utilizatorului interacțiunea cu pagina.
Dacă ne aducem aminte de brutaliști, ar părea că acesta este web-ul pur. Dar web-ul nu este doar un hipertext, nu în viziunea originală a lui Berners-Lee, viziune cu care a infectat restul lumii. Web-ul trebuia să fie și un loc unde lumea să adauge sau să modifice informație, trebuia să fie un canal duplex. Brutalismul întoarce spatele în fața eșecului care dă web-ului patina vitală.
Din punct de vedere tehnic, a spune că Berners-Lee a inventat web-ul este exagerat. În 1991 a lansat un proof of concept funcțional doar pe calculatoarele NeXT, foarte rare și foarte scumpe. În același an, o echipă a Universității din Minnesota, condusă de Mark Perry McCahill, a lansat protocolul Gopher, pentru a rezolva aceeași problemă ca web-ul. Când în 1993 Universitatea din Minnesota a deschis poarta pentru o posibilă comercializare a lui Gopher, acesta a rămas un sistem care făcea un anumit lucru destul de bine. Berners-Lee a inventat web-ul tocmai prin ceea ce nu a reușit tehnic să realizeze, dar credea că este posibil. Astfel, web-ul era un eșec frumos, care lăsa pe oricine să-și imagineze propria versiune reușită.
Ani de zile Berners-Lee a încercat să convingă CERN să investească în WWW, fără prea mult succes. În 1994 s-a dus de cealaltă parte a oceanului, la MIT, unde a înființat World Wide Web Consortium, consorțiu din care CERN s-a restras diplomatic. W3C ar fi trebuit cumva să ghideze creșterea standardelor web, dar influența organizației a fost mai mult academică. Practica a definit teoria în cele din urmă, web-ul fiind ceea ce spuneau inginerii din spatele serverelor și browserelor că este. Acum alegerea unui browser sau altul e mai mult o opțiune identitară, justificată printr-o mai mare încredere în vreunul sau altul. De-a lungul anilor ‘90, vendorii de navigatoare s-au întrecut în a extinde limbajul HTML și protocolul HTTP pentru a permite serverelor și clienților să interacționeze online în feluri nepermise încă de concurență.
Perioada încheiată de spargerea bulei .com a fost denumită „Războiul navigatoarelor”, marile lupte dându-se între Internet Explorer și Netscape Navigator. Adeseori, Netscape Navigator este prezentat ca un pionier tragic înghițit de gigantul muribund AOL, cu Microsoft ieșind în cele din urmă învingător prin mijloace necinstite. Povestea-i un pic mai complicată, iar Netscape este chiar cazul paradigmatic de încăcăcire.
În ciuda reputației proaste căpătate de Internet Explorer după ce a ajuns să se culce pe lauri, ambele browsere au fost responsabile de multe dintre inovațiile care definesc web-ul așa cum îl știm acum, mutându-l dinspre un dosar de pagini statice înspre un ecosistem de aplicații media. Dar, spre deosebire de multe alte companii de pe piață, Microsoft putea într-adevăr să joace cu cheat-uri prin simplul fapt că Internet Explorer nu trebuia să facă bani. Putea, de exemplu, să obișnuiască utilizatorii cu sistemul de e-mail de la Microsoft prin Outlook Express, vânzându-și apoi în mediul enterprise pachetul complet, relativ bine integrat cu alte servicii Microsoft ca Active Directory sau suita Office, utile într-o corporație. Netscape Navigator nu avea această opțiune. O comercializare directă i-ar fi blocat creșterea. Singurele opțiuni rămase au fost chiar solii încăcăcirii: financializarea și reclamele.
Crize financiare și de identitate
Spargerea bulei .com apare ca un moment de distrugere creativă, web-ul devenind un spațiu mai anarhic, unde marile ambiții pecuniare puteau fi amânate. Asta a impulsionat mișcarea open source, care prin sistemele de operare, serverele și limbajele de programare deschise a făcut din web un spațiu, să zicem, mai democratic. Însă chiar fără a plăti licențe oligopoliste tot trebuie plătite conexiunea la internet, spațiul de stocare, munca dezvoltatorilor și a celor care aveau să fie numiți creatori de conținut. Așadar, problema care bântuie rețele de calculatoare încă din născare, este doar mascată prin voluntariat, uneori răsplătit prin donații.
Democratizarea web-ului a rupt totuși legătura dintre creatorii de browsere, inginerii serverelor, autorii de pagini web și utilizatori. Nu trebuie supralicitată puterea de decizie a utilizatorilor, dar nu s-au folosit de cea pe care o aveau pentru a refuza un web mai interactiv și bogat în grafică. Asta li s-a promis, până la urmă. Vendorii de browsere voiau să adauge features cât mai repede, pentru o adopție cât mai largă. Companiile care dezvoltau servere voiau mai degrabă să blocheze utilizatorii consumatori și enterprise în propriul lor ecosistem software.
Astfel, autonomizarea elementelor care compun sistemul a făcut ca multe dintre site-urile și paginile web să nu fie mult mai mult decât niște coji peste programe Flash, Java și, mai târziu, .Net. E inestimabil cât de mult au contribuit aceste plug-ins la transformarea web-ului într-un ecosistem media. Flash a fost motorul din spatele reclamelor web, a YouTube și a unor portale ca Newgrounds, Armor Games și Kongregate. Applet-urile Java și SilverLight s-au făcut simțite mai mult în lumea enterprise, dar nu numai. RuneScape, unul dintre cele mai populare și longevive MMORPG-uri, a început ca un rudimentar applet, iar primul client în browser al Netflix a fost realizat în Silverlight.
Steve Jobs e amintit ca distrugând Flash dintr-un capriciu personal, dar Flash stătea oricum pe nisipuri mișcătoare. Problemele de securitate pentru tot ce însemna browser plug-ins erau obiecții legitime: nu ai descărca și rula executabile aleatorii găsite pe internet, dar fix asta presupuneau animațiile Flash și applet-urile Java. Acumularea de plug-ins aducea înapoi pe web fix problema pentru care acesta fusese gândit să o rezolve: fiecare animație Flash sau applet avea nevoie de un anumit runtime instalat. În cele mai multe și mai fericite cazuri, asta însemna doar o pauză frustrantă. Lucrurile se schimbă însă în lipsa drepturilor de a instala programe sau a implementării runtime-ului respectiv pe dispozitivul sau sistemul de operare folosit. Web-ul trebuia să permită interactivitate și conținut media și trebuia să facă asta într-un mod idiomatic, în baza unor standarde fără de care web-ul nu ar fi fost web.
Pentru că W3C înainta foarte greu cu o propunere de modernizarea a standardului HTML, care să facă din web un loc sigur, și cu robust potențial multimedia, Apple, Opera și Mozilla s-au reunit în 2004 ca Web Hypertext Application Technology Working Group, sau, pe scurt, WHATWG. WHATWG a publicat în 2008 HTML5, permițând creatorilor de pagini web să realizeze prin HTML, JavaScript (nicio legătură cu Java) și CSS o bună parte din lucrurile care altfel ar fi necesitat un plug-in. A durat cam până prin 2015 ca HTML5 să-și intre în drepturi și să câștige încrederea dezvoltatorilor. Perioada intermediară nu a fost chiar plăcută; se nutresc încă destule resentimente. Din multe puncte de vedere, navigatoarele au devenit repede mai puternice ca niciodată. La unele aspecte s-au adaptat relativ lin, cum ar fi conținutul video, însă cam tot ce seamănă a joc a fost dat uitării. Nu neapărat pentru că nu se mai puteau face jocuri video web, cât că își găseau locuri mult mai potrivite, mai ales din punctul de vedere al monetizării, pe alte platforme. Tranziția s-a petrecut pe fondul crizei financiare din 2008, ceea ce a însemnat o subțiere generală a portofelelor și o nevoie de profesionalizare a proiectelor care au crescut într-un mediu amatoricesc generos măcar cu timpul liber al celor implicați. Scadența trebuie să vină la un moment dat.
Unde s-a dus hipertextul?
Într-un fel, are sens că lipsește spațiul din HTML5 fiindcă nu este a cincea versiune de HTML, ci e o nouă și teribilă creatură care îi poartă pielea. Ca web-ul să devină un loc cu robust potențial multimedia, trebuie ca browserul să devină mult mai mult decât un program capabil să citească text adnotat și să-l afișeze formatat corespunzător, ci trebuie să fie el însuși un player media programabil. Ca o pagină web să fie robust interactivă, nu se mai poate ca pagină să fie primită ca atare de pe server, ci trebuie să existe o comunicare constantă între server și client. Ca informația să poată fi accesată de pe orice dispozitiv, de pe orice fel de client nu se poate ca ea să fie scrisă într-un document, ca într-un articol științific, ci trebuie să fie agnostică față de felul în care e prezentată.
Toate acestea emaciază rolul HTML-ului din web, făcând din HTTP nu doar pilonul său central, ci protocolul universal al internetului. În același timp, partea de hypertext, din Hypertext Transfer Protocol e doar un atavism. Un atavism backwards compatible, dar un atavism orișicât.
Ce concluzii putem trage din toată povestea? În primul rând că web-ul există în practică de abia de câțiva ani și nici internetul, ca rețea globală și universală, nu e mult mai bătrân. Am urmărit decenii întregi viziunea unei mari rețele de calculatoare, iar multă vreme ce aveam în fața ochilor și la buricul degetelor erau doar cârpeli și construcții de mucava.
Apoi că, în măsura în care a existat ceva ce am numit internet, n-a fost niciodată bun și n-a fost niciodată de căcat, ci întotdeauna într-un proces de încăcăcire. E facil să arătăm cu degetul către Zuckerberg sau Bezos, sau Musk și să găsim în excentricitățile lor, în incapacitatea lor și mai ales în avariția lor sursa lacunelor tehnologice care ne înconjoară. Băieții ăștia nu ajută, dar cauzele sunt mai profunde.
O cauză este o construcție tehnică până nu demult foarte șubredă, de pe urma căreia inginerii și dezvoltatorii au moștenit practici improprii, de care nu ne vom descotorosi prea curând.
Nici n-am rezolvat problema banilor pe internet. Care, odată ce internetul a devenit din ce în ce mai mult parte din viața noastră curent, a devenit problema banilor în general. În boom-ul economic din SUA din anii ‘90, întrebarea „Cum să faci bani din internet?” avea sens, pentru că se făceau bani în toate celelalte sectoare ale economiei. După criza financiară părea că se puteau face bani din internet și web, și apps, chiar dacă în retrospectivă era vorba de un downgrade prin mutarea acelorași procese de muncă dintr-un mediu relativ stabil și decent plătit într-unul mult mai precar. Acum, întrebarea e un nonsens, ca și cum e ușor tare să faci bani în alte medii sau sectoare.
Dar problema banilor pe internet își așteaptă o rezolvare fiindcă internetul nu înseamnă doar portofoliile unor miliardari, ci și un volum enorm de muncă. Munca inginerilor care mențin infrastructura tehnică, munca dezvoltatorilor software, munca creatorilor de conținut, munca moderatorilor. Tocmai faptul că această muncă nu poate fi acoperită creează situațiile care permit companiilor să încăcăcească serviciile. Internetul ne leagă pe toți și cu toții vrem lucruri unii de la alții, cât mai bine, cât mai repede, cât mai ieftin, prilej numai bun ca platformele să intervină discreționar, luând în aparență partea unei categorii de utilizatori, dar lărgindu-și între timp propria pungă.
Așadar, pentru a rezolva încăcăcirea internetului trebuie să vedem cum facem să fie bine și să nu fie rău. Easy-peasy! Am totuși un pont. Când ne gândim la internet și cum ar putea acesta să fie mai bun, să nu revenim la imagini din trecut, ci să ne uităm la el așa cum există acum. Să înțelegem tehnologiile peste care este construit și ce pot face ele. Internetul este mai capabil, mai accesibil, mai deschis decât a fost vreodată, iar nostalgia pentru un web neîncăcăcit doar ține în lesă o fiară care n-a fost niciodată dezlănțuită.
