De la hulite la cosmopolite: Cum se gentrifică cartierele Timișoarei
2 februarie 2026
Vlad Marko Tollea
O bucată din Timișoara văzută prin poveștile unor oameni care nu mai au loc acolo.
M-am născut și am crescut în Timișoara. Ce-i drept, într-o zonă mai central-nord-vestică. Am fost privilegiat, ca să zic așa. Piața Traian era un punct de tranzit pentru mine. Asta, până la finele lui 2018, când un prieten din sfera social-activistă a lansat un apel pentru strângere de lemne, așa încât o familie numeroasă de romi să aibă cu ce se-ncălzi. Am făcut chetă între prieteni și am discutat cu altul, care avea un aragaz de oferit. Așa am ajuns să-l cunosc pe Japonez*. Avea vreo 30 de ani pe-atunci, iar constituția era ca a unui boxer: relativ mai scund, cam de-un metru și trei sferturi, cu spatele și brațele îngroșate de la cine știe ce munci. Locuia pe Strada Dacilor 5 cu viitoarea lui soție, pe atunci, o slăbuță care făcuse șase-șapte copilandri (lui și fostului ei partener). Stăteau ilegal în spațiul unui deținător care-i voia evacuați. Se încălzeau la o sobă de gătit metalică, cam cum găsești în bucătăriile de la țară, și dormeau claie peste grămadă. N-aveau apă curentă, curentu’ era tras de la niște vecini, și sperau la mai bine. Un alt activist îi făcuse Japonezului buletin pe adresa lui, ca să-și poată scoate alte acte (evaluarea stării de sănătate, cazier etc.) și să poată s-aplice pentru un job. Prin faptul că s-a căsătorit atunci cu partenera, că voia să-și îmbunătățească viața și că era ajutat de niște pocăiți, la a căror biserică începuseră să meargă, familia de romi s-a mutat într-un sat micuț din Timiș, la vreo 36 de kilometri de Piața Traian. De-atunci am înțeles că, încet-încet, va dispărea o bună parte din populația care însuflețea cartierul de ani buni, dacă nu de decenii, și că strămutarea lor se va petrece la un ritm tot mai accelerat. Azi, în spațiul pe care-l ocupau romii mei e un magazin de haine și încălțăminte second hand, cu nelipsita foaie A4 care anunță: „Am primit marfă!”.
Există multe magazine de genu’ în Piața Traian sau pe lângă ea, care au piratat și adaptat celebra lucrare cu fata care-și pierde balonul în formă de inimă, a lui Banksy. Însă pentru oamenii care au fost sau sunt nevoiți să se mute din Fabric (cartierul care radiază din Traian), pierderea e și fizică și simbolică. Inima lor, cel puțin o bucată din ea, va rămâne mereu acolo.
Viața și scandalul lui Lică Băiat Fin
L-am cunoscut pe Lică într-o seară de toamnă, după ce în Traian – locul care se zbătea între istorie, farmec și marginalizare – apăruse un clip cu el cântând. Era 2019, așa că era spre finalul celui de-al doilea mandat Robu. Opozanții orbitali ai soarelui USR-ist l-au demonizat pe penelist, s-au plâns că lăutarul și-a permis să-i facă o dedicație și au afirmat că-n cartierul lor prețios urlă manelele – un lucru fals, de altfel, auzindu-se în acele două zile doar muzică populară, lăutărească și de petrecere. Dar acuratețea faptelor nu a contat. Ca reacție, Robu, amator de muzici cu chitare, a emis o notă internă prin care se interzicea „interpretarea/difuzarea de manele pe domeniul public al Municipiului Timișoara în aer liber, precum și practica anunțării de dedicații, indiferent cine și pentru cine le solicită”.
Evident că nota aceea internă a Primăriei nu avea nicio valoare juridică. Am explicat atunci pentru revista VICE de ce măsura e aberantă și că interpretările lăutarului nu i-au deranjat în mod deosebit pe vânzătorii, pe locuitorii sau pe trecătorii aflați atunci în piață. Dar tot am fost curios să-l cunosc personal. După ce am aflat cine e și unde stă, am ales să mă duc la clubul unde era rezident. Toamna se transformase-ntr-o iarnă aspră, dar căldura unui local micuț, cu pereți roz, unde aerul vibra pe lăutărească pe vers, clapă și chitară, te menținea viu. După tradiția locală, însă, eram „la muzică”. (În Timișoara, mersului într-un club cu muzică de petrecere, de nuntă, populară, lăutărească sau chiar și cu manele – așa-i spun iubitorii, că merg la muzică.) După ce a lăsat microfonul jos pentru un repaos, l-am invitat afară. Stăteam de vorbă cu o țigară între degete în fața clubului. Lică era calm, nu voia să dramatizeze situația: „Nu știam că ceea ce s-a întâmplat e chiar ce zice presa”, îmi spune legat de furtuna mediatică declanșată ca-ntr-un pahar cu apă. Dar, implicit, prestația lui Lică ajunsese în ochii publicului larg, național, ca simbol al „culturii de cartier” pe care unii nu voiau s-o vadă. Înapoi în club, într-un colț, ascultam cum vocea îi vibra sub lumina caldă. Dar muzica era din repertoriul tradițional. Afară, în privat, îmi povestise despre anii lui: străzi, curți din Traian, mutări, viața care nu era scufundată în lux, școală trasă din seva înțelepciunii unor întâmplări stradale, zâmbete pe la nunți, micromomente.
„Muzica m-a ales pe mine”, îmi spune, cu o modestie dezarmantă, într-o zi când l-am vizitat acasă. „Frate, până să mă sune presa, eu habar n-aveam că e «scandal»!”. Îi auzeam inflexiunile bănățene cum se strecurau printre cuvinte. „Eram la eveniment, cântam. Apoi am văzut ziarele, Facebook-ul…” Așa că l-am întrebat direct: „Lică, ce cânți tu?”. Râde ușor: „Eu cânt de-ale noastre, de-ale romilor, lăutărească, poate o manea la privat, dar nu în spațiu deschis”. Cuvintele lui căzuseră ca niște pietre ușoare: una – pentru fiecare dintre noi, cei care-și căutau locul într-o lume ce nu te voia întotdeauna; două – pentru că asta era lumea lui, fără pretenții.
Apoi am vorbit despre cele interzise. „Nu-i frumos să facă dedicații”, a spus primarul pentru a-și motiva acțiunea aberantă. Era de parcă cineva ar fi decis ce putea să cânte omul, ce avea voie să spună, ce era propice pentru public și ce nu. Iar el, Lică, se afla la mijloc. Nu se delimitase de manele – pentru că, spunea el, nu era despre gen, ci despre oameni, despre scenă, despre boxe, despre râs, plâns și dans. Voie bună.
Mă zbăteam cu ce-aș mai fi scris, cum să spun povestea asta despre marginalizare, despre muzică, despre ce nu se vrea văzut. Iar acolo, în fața lui, trăiam un moment pur: omul și muzica lui, fără filtre, în timp ce spăla frunzele de spanac pe care îl luase din Piața Badea Cârțan cu juma’ de oră-nainte. Când m-am ridicat să plec, i-am mulțumit. Mirosul verde mă îmbia, dar am simțit că e momentul să-l las să-și continue conversațiile prin Facebook Messenger cu fratele din Franța. Îmi răspunde: „Să știi că dacă-i muzică și-n cartierul acesta, merită să fie ascultată”. Mi-am amintit de sala mică, administrată de frate-su’, de scaunele împrăștiate, de microfonul care văzuse mai multe decât orice birou editorial. Sau vreun reportofon. Și m-am gândit că povestea lui nu era despre scandalul unui primar sau despre o interzicere birocratică. Era despre dreptul simplu de a cânta, de a exista, de a fi văzut și ascultat.
Piața Traian, epicentrul unui Fabric sinusoidal
În 2023, Casa Jakab Toffler, una dintre comorile ascunse ale cartierului, m-a invitat la o rezidență pentru Vocile Fabricului (o fanzină sub format de ziar), ediția a doua. Practic, am cercetat cotloanele cartierului. Iar când a fost vorba de descrierea sa istorică, am publicat așa:
„Toate cele bune vin din Fabric” e o lozincă care s-a transmis de-a lungul generațiilor, de când cartierul devenea un simbol al producției și comerțului orașului.
„Apa de băut, pâinea, berea și caii frumoși”, era completarea zicalei, cu referire la turbina de apă, brutăriile din zonă, fabrica dornică de hamei și drojdie și viața de noapte pentru care era consacrat cartierul încă dinainte de marile războaie.
„Până și soarele răsare din Fabric”, o spuneau multe voci de pe vremuri, referitor la poziționarea estică a cartierului în oraș.
Marile fabrici care i-au dat numele au fost urmașii naturali ai atelierelor de meșteșugărie și ai breslelor stabilite odată cu ordinul militar din 1718 și cu înființarea primei dintre acestea: fabrica de bere. Populația românească locuia în partea numită Vlașca Mare a cartierului. Împreună cu cea sârbă (rascienii, care stăteau în Fabricul Vechi), erau principalele minorități care au stat la baza înființării sale, pe lângă populația majoritară șvabă (germano-catolică, stabilită în Fabricul Vechi). Negustorii care dădeau culoare zonei erau italienii, francezii sau spaniolii, care se ocupau de comerțul cu vin sau mătase. Ulterior au apărut și romii, care s-au stabilit în zona Gării de Est și erau pricepuți în fabricarea cărămizilor. Și foarte importantă, în crearea unui Shtetl presărat prin cartier, era comunitatea evreiască, deosebit de vie înainte de ultimul Război, așa cum subliniază Getta Neumann în „Pe urmele Timișoarei evreiești”. Actualmente, amprenta minorităților de odinioară se reflectă doar prin clădirile deosebite (de exemplu, Sinagoga din Fabric, Palatul Ignacz Heymann sau Casa Mária Till), Nägele Gyógytár (cunoscută mai bine drept Farmacia Kovács) sau Palatul Ștefania. Ele-s la câteva minute de Piața Traian, pe Strada Dacilor sau în Piața Romanilor. Așadar, melanjul dintre minoritari și majoritari a avut mereu granițe foarte incerte în cartier, în funcție de epocă: al cui e Fabricul, de fapt? Al românilor? Al șvabilor sau al maghiarilor? Al vastei comunități evreiești, al sârbilor cu lăcașul de cult impunător din Piață?
O parte din clădirile abandonate sau nelocuite au fost ocupate de persoane fără adăpost, adesea de etnie romă, pe care fosta administrație i-a numit „indezirabili”. Însă aceștia fac (sau cel puțin făceau) parte din viața cartierului. Frații de etnie ai lui Lică sunt doar un exemplu dintre cei care erau, odinioară, „noii bănățeni”, care acum se fălesc cu clădiri grandioase pe lângă Gara Mică. Odată cu nevoia forței de mână ieftină și cu declinul demografic al României, prin Piața Traian poți vedea adesea persoane cu piele mai închisă în plimbare sau vorbind la smartphone. Unii dintre ei nu sunt de etnia ce compune 3,4 la sută conform ultimului recensământ, ci oameni veniți preponderent din Asia, pentru muncă.
Victoria* și Alin din Traian, în căutarea unei vieți mai bune în capitala UE
Într-un colț al Timișoarei, aproape de Piața Traian, Victoria își duce viața alături de cei patru copii ai săi – trei băieți în clasa a doua și o fetiță de doar doi ani. E o femeie care a învățat, de-a lungul anilor, că viața se construiește din răbdare și rezistență, chiar și atunci când nedreptatea pare să-ți închidă toate ușile. Soțul ei, Alin, se afla la închisoare de nouă luni. O tâlhărie comisă în urmă cu cinci ani de fratele lui și un prieten l-a adus pe nedrept în spatele gratiilor. În ziua aceea, cei doi făptași au fost surprinși de camerele de luat vederi. Când poliția l-a prins pe unul dintre ei, l-a întrebat cine este celălalt bărbat brunet, mai mic de statură, surprins în imagini. De frică, acesta a spus primul nume care i-a venit în minte: „Alin Cârpaci”. O săptămână mai târziu, poliția a bătut la ușa Victoriei. L-au dus pe Alin la anchetă, l-au ținut 24 de ore în arest, apoi au venit și cu victima tâlhăriei, o femeie care a spus doar că „seamănă” cu bărbatul care i-a smuls lanțul de la gât. Judecătoria Timișoara i-a dat drumul, iar Victoria a crezut atunci că totul s-a terminat. Dar nu fusese decât începutul. Ani mai târziu, fără probe clare, a venit condamnarea. Deși adevăratul făptaș, cel care și-a ispășit deja pedeapsa, a declarat în fața instanței că Alin este nevinovat – „pot spune asta și sub detectorul de minciuni” – sistemul a rămas surd. „Alin a cerut procurorului filmările, dar singura întrebare a fost: «Semeni cu fratele tău?»”, povestește Victoria. „A doua zi, a venit mandatul de arestare acasă.” În tot acest timp, ea a fost stâlpul casei. Locuiește în zona Traian de cincisprezece ani, dar drumul până la stabilitate a fost lung. A copilărit pe străzi, alături de părinții săi, oameni simpli, meșteșugari. Tatăl făcea cărămizi din pământ, cum făcuseră și strămoșii lui. Au trăit o vreme în Freidorf, apoi s-au mutat într-o casă părăsită de pe strada Timocului. Nu avea uși, nici geamuri, dar avea un acoperiș, iar asta era suficient. „Ziua plecam, ca să nu ne vadă vecinii”, își amintește ea. „Ne era frică să nu ne dea afară poliția. Noaptea ne întorceam și dormeam acolo. N-aveam nimic, doar un acoperiș improvizat și speranța că o să vină o zi mai bună”. După șase ani, casa s-a vândut. Un om le-a dat câțiva bani ca să plece. Trei ore mai târziu, acoperișul lor a fost dărâmat de buldozer. A urmat o vară grea. Au dormit pe iarbă, lângă turbina de apă, până când o familie i-a ajutat cu o chirie. Apoi s-au mutat pe Strada Dacilor, unde au stat opt ani – până într-o zi când primarul de atunci, Nicolae Robu, a venit personal, însoțit de jandarmi. „Ne-a făcut paraziți și infectați. A zis că nu are nevoie de voturile noastre”, spune Victoria, fără furie, dar cu o tristețe care i se simte în voce. Evacuarea a venit la scurt timp. Patru dube de poliție, femei care plângeau, copii care se ascundeau în spatele lor. „Am rugat să ne lase două-trei luni, dar au chemat mascații. Ne-am împrăștiat fiecare pe unde am putut.” A avut noroc: a găsit un anunț pe Internet, o familie care i-a oferit chirie și sprijin, cu o singură condiție: să trimită copiii la școală. Așa a făcut. „Ei merg acum la școală. Sunt primiți bine, dar lumea tot zice că sunt prea mulți dintre ai noștri”, spune cu un zâmbet obosit, dar cald. După evacuare, câțiva activiști de la Dreptul la Oraș au aflat povestea lor și au venit să o cunoască. Au ascultat-o, au înțeles-o și i-au devenit prieteni. I-au găsit un avocat, au strâns toate documentele din dosarul lui Alin și vor să ducă cazul la CEDO. „Mă ajută cu alimente, haine, sfaturi. Fără ei, nu știu cum m-aș fi descurcat.”
Când o întrebi ce-și amintește din vremurile când în Piața Traian se cântau lăutărești la festivalurile de vară, Victoria râde. „Era frumos. Era și pentru noi, romii. După ce Robu le-a interzis, s-a făcut liniște, prea multă liniște.” Liniștea aceea pare să fi înghițit și comunitatea. „Erau multe familii de romi, acum am mai rămas vreo patru. Mulți au plecat. Nu ne mai adunăm ca înainte, pe platou, seara, la povești. Parcă am rămas ai nimănui.” Despre rasism vorbește simplu: „Sunt oameni buni și oameni răi, nu pot să condamn pe nimeni”. Dar e dezamăgită de felul în care instituțiile îi tratează. „Când mergem la Primărie, ne spun: «A, nu știi să scrii, nu ți-a plăcut școala». Ne trimit afară să cerem ajutorul cuiva care să ne completeze actele. Poate stăm și patru ore. Dacă nu ne ajută nimeni, venim a doua zi.” Pandemia i-a adus o altă frică. Alin a fost transferat la Spitalul Jilava cu COVID-19. „Am plâns mult. Dar cel mai tare m-a durut că președintele a zis doar «Dragi români, protejați-vă!». Pe noi, romii, n-a părut că ne include. Și noi suntem oameni.”
Când am documentat toate acestea, Victoria trăia într-o locuință modestă, dar curată, cu apă, gaz și curent. „Nu e proprietatea mea, dar simt că e acasă. N-am avut niciodată așa ceva. Mă simt o femeie împlinită. Am unde să dorm, copiii merg la școală, și pentru prima dată simt că am un viitor.” Zâmbește larg, cu acea seninătate a celor care au trecut prin toate și totuși nu s-au înrăit. „Vreau doar dreptate pentru Alin și un loc sigur pentru copiii mei. Restul… vine cu timpul.” În vremea care a trecut, Alin a fost eliberat, iar familia a plecat în Belgia. S-au dus acolo în speranța de mai bine, dar nu au dat de ușor.
Motanu’ de generație nouă
Cartierul Traian își schimbă, încet-încet, mirosul. Dispar nuanțele olfactive de trecut: marfa proaspătă din aprozare, sinteticul hainelor din second hand-uri și berea ieftină turnată peste amintiri la birtu’ de pe latura nordică a Pieței. Ele fac loc afacerilor cu bere artizanală, prosecco spritzers și mâncare de bistrou. „Asta era o zonă, era un cartier special de romi”, spune Betty Pisică (Motanu), în timp ce străbate piața. Îl salvează de stropii unei vremi capricioase basca și tricoul albastru, gros, în carouri. „Exista și-un club de manele.” Oamenii își salutau vecinii de pe trotuar, de prin magazine, de pe la scaunul vechiului birt, de la tarabele piațetei de pe strada paralelă, care dă în piața cea mare din cartierul Fabric: Badea Cârțan, numită de veteranii locului chiar și azi după vechea denumire, Piața de Fân. Robu interzicea manelele, dar traficul din Cârțan-Traian era tot un solo de jazz experimental, ca la festivalurile gratuite din capul timișorenilor culți – ăia care n-au fost niciodată mânjiți cu muzica de ghetou.
Acum, Piața Traian devine treptat a tinerilor din categoria young urban professionals, yuppies (tineri profesioniști din mediul urban). „E o zonă vie, da’ e o zonă a bogătașilor, cumva. Eu vin pe-aicia, și acum câteva luni am pus muzică, pentru că se-ncearcă cumva o incluziune”, continuă tânărul rom și dă din cap cu subînțeles la modu’ sanki. „«Adică noi n-am gentrificat»”, spune el, referindu-se la yuppies care plătesc între douăzeci și patruzeci de lei pe un drink, spre deosebire de capacitatea monetară a clasei muncitoare stabilite aici de decenii. Apoi Motanu își privește telefonul și-ncepe să recite ca dintr-o rană:
„Traian, unde ești? Eu unde sunt?
Nu ne găsim. M-ai părăsit.
Și ne mințim că-i incluziune”.
Tranziția sa de la feminin la masculin s-a petrecut în paralel cu schimbarea orașului. În ultimul deceniu, Timișoara duduie cu mari proiecte imobiliare, unul mai pompos decât altul, cel puțin în nume și-n sloganuri: City of X, Y Town, Z Plaza etc.
„Arta mea e o formă de protest. Da’ e un protest spre dezbatere, spre a face lucrurile cum trebuie. Pentru a rezolva lucrurile. S-avem loc și noi, și voi – s-avem toți loc sub soare, cumva.” Își pune încă din liceu trăirile în vers și, uneori, versul pe muzică. Într-o stație de vaporetto, a dat drumul unei piese de-ale lui, din memoria telefonului.
„De ce trăiești în trecut?
Mă întreb și astăzi.
Cod roșu de tristețe,
Poate și io simt la fel.
N-am mai fost
de ceva vreme pe acasă
Sunt la studio,
Știi că m-apuc de mix-master”.
La poalele Palatului Mercur, sub celebrul ornament omonim cu zeitatea, i se rupe glasul: „În zilele astea, din Traian au mai rămas doar amintirile frumoase ale unor oameni”. Își stăpânește nodul din gât într-o scurtă pauză, și completează: „… cu bune, cu rele”. Crede că persoanele care-au plecat de-aici nu mai au acces înapoi. „Încerc să reprezint, să fiu o voce romă, încerc să aduc în discuție problematica asta, și să se rezolve cumva. Și nu doar asta, ci să mi le rezolv și eu pe-ale mele.” Îl ascult și mă gândesc că e o formă de supraviețuire și de terapie prin artă. De fiecare dată când vorbește, pare că respiră între două lumi – cea care l-a crescut și cea care l-a șters din manuale. „În școală n-am învățat nimic despre noi”, zice. „Despre evrei, de exemplu, și chiar și acolo foarte scurt. Dar despre romi? Nimic. Memoria noastră e ștearsă mereu.” Îmi povestește cum, zilele trecute, era în spital. Acolo un alt pacient i-a spus să se ducă „înapoi în India”. El doar întrebase ceva banal, despre Revoluție, despre ce s-a întâmplat atunci cu Catedrala, care și-a închis porțile în fața oamenilor care voiau să se refugieze de gloanțe. „Și s-a enervat omul. A început cu politica, cu ură. Mereu se ajunge acolo. Mereu cineva îți spune că n-ai loc.” Recunoaște că singurătatea îl înspăimântă cel mai mult. Intră într-o curte interioară a unei case din zonă, și începe să recite sub o bară de bătut covoare:
„Dragostea se diluează.
Cafea. Regrete. Fum.
Te jucai în părul meu,
Te-ai mânjit de dragoste și niște mătreață.
Îmi dădeai laptele preferat,
care era destul de scump.
Pisica ta nu mă halea
Până când nu i-am adus un plic – delicatesă.
Fericirea acum e praful din bancnotă,
Mi-e dor să mă rănești cum o făceai doar tu.
Primul impuls este să mă întorc în visele tale, în brațele tale.
Trei dimineața. M-ai privit ca pe-un căcat care încă respiră.
Prietenii tăi sunt niște hipstărași cretini.
Eu miroseam a fum, tu a plumb.
Miroseai a ploaie și a plumb.
Ascendent în echilibru
Îmbrățișarea ta e ca un glonț.
Mi-am dorit un glonț
Din inimă.”
Poemul lui e și o scrisoare de dragoste, și un manifest. Un amestec de tandrețe și furie, de rușine și curaj. Mă gândesc că poate despre asta e vorba în tot: o încercare disperată de a rămâne, de a fi auzit, de a aduce la suprafață ce orașul vrea să șteargă.
Un protest rap care sună a manea, a glonț și a poezie.
După ce norii mai lasă soarele să-și expire razele peste oraș, Motanu arată de pe Podul Dacilor spre est, în amonte pe Bega. „Deci la douăzeci de minute distanță de-aicia mergeam și făceam picnicuri, că acolo îi un fel de cascadă. E finalul, finalul… finalul”, referindu-se la turbina de apă.
Piața Traian în scrum, între real și fictiv
În februarie, chiar într-o clădire din Piață, a izbucnit un incendiu. Din nefericire, o bătrână de 72 de ani și-a pierdut viața, două persoane au fost transportate la spital cu atacuri de panică, iar o bună parte dintre ceilalți vecini s-au autoevacuat. Vara aceasta, regizorul Mihai Dragolea a venit în Timișoara pentru a spune povestea printr-un scurt documentar în care un personaj pretinde că este nepotul victimei. Iată mai jos povestea fictivă inspirată din fapte reale:
Un bărbat ajuns la miezul vieții se plimbă pe lângă tarabele din Piața Petru Rareș, prima stradă paralelă cu Traian. E o zi călduroasă, de șapcă Puma care să te ferească de soare, blugi scurți și cămașă lejeră verde-deschis, parcă de culegător. Ajunge la tomberoanele ticsite, dintre care unul e plin cu cărți. Caută comori prin mormanele lăsate de piețari sau te miri cine, și o găsește pe cea sfântă. „O carte foarte frumoasă, Noul Testament. Păcat de ea, că uite, a ajuns unde nu trebuie”, vorbește Arabu* ușor nazal, spre o cameră de filmat, ca o tubă care se descarcă spre microfonul acesteia. Merge mai departe cu obiectul găsit. „Apocalipsa. Uite, o pun aici”, zice și o lasă pe relieful unei tencuieli. Întâmplarea face ca nici juma’ de metru mai sus cineva a dat cu spray și-a zis așa: YOLO (pentru părinții noștri și alți neinițiați, YOLO vine de la „you only live once” – un fel de „carpe diem” în jargon vestic). Arabu apoi arată cu degetul către o clădire impunătoare la intersecția cu Strada Zăvoi. Palmele bătătorite îi sunt indicatoare. „Acolo e Biserica Baptistă numărul doi.”
Înapoi în Piață, la două etaje deasupra antreprizelor noului scuar, miroase a tencuială arsă și a trecut. „Suntem în Piața Traian, o zonă foarte frumoasă, dar s-a întâmplat un incendiu la acest apartament. Acolo locuia bunica mea”, continuă, și-ntinde palma către etajul superior al casei ca spre un mormânt deschis. Cinci geamuri lipsă, nenumărați pereți afumați și mormane de lucruri pe post de podea. „A luat foc… de la o țigară. Avea haine multe, ținea hainele altora. Îi plăteau să le țină, ca într-un depozit.” „Aici a locuit bunica mea”, spune, în timp ce pășește cu capul plecat în ciuda coridoarelor înalte, și face turul casei trecute prin deflagrare. În pauzele dintre dialogul celor doi, se aud doar foșnetele și cârâitul încălțărilor pe obiecte lăsate acolo de cine știe când. „De aici a început focul. Nu s-a mai putut salva nimic. Mamă, ce-i aici.”
Piața Traian s-a schimbat. Înainte era cartierul unei lumi amestecate. Acum, devine un loc de brunch, de biciclete scumpe și de cafele cu lapte vegetal. Dar printre colțurile renovate se mai văd rămășițe din alt oraș: geamuri sparte, clădiri în paragină, oameni care n-au mai apucat să fie incluși în așa-zisa revitalizare.
În spatele vocii se simte ceva între mândrie și rușine, ca un dor vechi care nu mai are loc. „Păi aici m-am născut, aici am crescut. Tata e din Ghilad. Eu am muncit în fabrică. Acuma, cu piața…” Vinde în Piața Ocska (citită „Ocico”), explică el, din cartierul Mehala. „Mâine mă duc la Mehala. De douăzeci de ani fac piață și tot de-atât timp se tot aude nu știu ce, da’ ei se judecă și nu ajung la un consens. Că știi cum e justiția – justiția e parșivă, nu-i ce trebuie. Dacă cineva dă bani și toate astea, ei merg după bani, și nu după caz. Aia-i problema.” Râde amar, apoi tace. În spatele lui, pereții arși spun altceva: despre oameni care au dispărut încet, ca lumina de după un incendiu.
Piața Traian arată astăzi ca o fotografie uitată în ploaie. Pe o parte, clădiri renovate, cu designuri pe logouri sau prin vitrine care promit viitorul – cafenele, bistro-uri, galerii cu motto-uri smart; poate-n curând și start-up-uri. Pe cealaltă, ruine cu miros de mucegai și de moarte. Poate că focul care i-a luat-o pe bunica a fost doar o flamă dintr-un incendiu mai mare, al uitării specificului recent al cartierului. Un cartier care arde încet, cu fiecare chirie dublată, cu fiecare locuitor alungat.
Pe o rază de sub jumătate de kilometru de Piață, există cel puțin cinci lăcașe de cult – biserica sârbească, cea baptistă, cea catolică (Millenium, în Piața Romanilor), Sinagoga din Fabric și Sinagoga Ortodoxă. Unele și-au oprit de decenii misiunea, iar altele sunt umplute doar de sărbători sau la vreun eveniment cultural. „Da’ se vede mișto de aici”, spune cel din spatele camerei, îndreptând-o spre piață. „De aici, de pe geam, se vedea toată piața. Era frumos… se țineau baluri, când era rugă la biserica sârbească. Veneau «haiducii»”, își amintește el. Afară, la nivelul solului, un bărbat trece cu o trotinetă electrică și geantă de curier în spate. O femeie face poze la o fațadă proaspăt vopsită. Din apartamentul ars se mai aud doar porumbeii. Iar cu două etaje mai jos, clubul în care cânta Lică a fost înlocuit de-un second hand cu modă importată din Occident.
Apocalipsa unei ere e conturată de noii (încă) minoritari. Iar justiția, ea-i achită pe privilegiați și-i lasă-n urmă pe cei vechi, condamnați uitării.
Dărăpănarea, scrumul și dorința de renaștere din Piață
E o liniște ciudată prin Traian, într-o zi de toamnă fix înainte de amiază. Aerul miroase a tramvaiele care străbat nodul acesta de tranzit al orașului. De undeva, dintr-o curte interioară, se aude viață. Intru în așa-numita, pe vremuri, Casă cu Vultur. De-ndată mă latră doi câini – unul labrador negru și-un golden retriever, care devin tot mai prietenoși pe măsură ce se apropie de mine. Din păcate, e și clădirea de vizavi de Palatul Mercur, în care a ars bătrâna. Fabricul, de altfel, nu e străin de incendii.
Întreb locatarii din curte, le explic pentru ce am venit și dau de-o doamnă binevoitoare care mă poftește într-o încăpere. „Vulturul era sus, pe casă, dar nu știu ce s-a întâmplat cu el. Eu nu l-am prins, pentru că era în perioada în care au fost scoși proprietarii vechi din locuință. Mi se pare că l-a luat regimul care a venit.” Pe lângă profesia ei veche din cartier, Letiția* cunoaște apartamentele părăsite și poveștile care se deschid doar pentru cei care știu să asculte. Când vorbește, o face cu o luciditate dezarmantă. Zici c-ar ține o cronică paralelă a cartierului, una care nu apare în niciun plan urbanistic și nici în vreun articol glossy despre „revitalizarea zonei Fabric-Traian”. (În mod ironic, în ziua următoare primesc un comunicat din partea Primăriei legat de noul plan urbanistic al zonei.) „Nu știu să vă zic sută la sută cum a fost cu incendiul, dar nu a pornit de la vreo explozie. Poate de la niște lumânări. În apartamentul respectiv trăiau doamna și fiica ei”, despre care-mi admite că are o dizabilitate mintală. Îmi mai zice că pompierii au venit rapid, însă prea târziu pentru a-i mai salva sufletul vecinei. Însă măcar au intervenit înainte de a exploda cele două butelii din apartament. „În rest, habar nu am”, îmi spune pe-un ton ferm, dar onest. „De 42 de ani stau aici”, spune, cu o privire senină. „Pe atunci eram toți chiriași. După aia au venit legile, au venit proprietarii, au venit banii. Și încet-încet, n-a mai fost a noastră casa. A devenit în proporție de 80 la sută a cuiva care nici nu locuiește aici”. Îmi recunoaște și că restul de 20 la sută nu au posibilitatea să renoveze clădirea prin forțe proprii și să fie compensați apoi.
În spatele porții, clădirea se desface în straturi: tencuială veche ca un pergament, cărămidă friabilă, lemn ros de ploaie. E un pergament al Timișoarei vechi, o clădire născută pe vremea Imperiului Austro-Ungar, crescută cu proletarii din Fabric și bătrânii evrei care frecventau sinagogile, apoi îmbătrânită împreună cu socialismul, privatizarea, neoliberalismul și toate celelalte cutremure lente. „Noi, ceilalți, cinci-șase familii câte am mai rămas, n-avem ce face. El vrea să-i vindem toți lui. Să plecăm. Deci, practic, de-aici provin nemulțumirile noastre. Căci avem un proiect cu toate avizele aprobate, dar n-avem posibilitatea să ne apucăm, căci la sute de mii de euro, cât costă renovarea, imaginați-vă: cu o excepție, noi, toți, suntem pensionari.” Grăiește fără dramatism, aproape cu un calm dezarmant. Un fel de împăcare cu absurdul. O întreb cum o face situația asta, a unei forțe imobiliare care-i vrea plecați, să se simtă. „Păi bine nu se simte nimeni”, îmi spune, „dar nu pentru că deține el. Poa’ să aibe 99 la sută. Ce mă deranjează este că există un balcon din apartamentul lui care se prăbușește”, de parcă s-ar fi săturat să mai țină greutatea atâtor ani.
Deasupra locatarilor care se mai strâng în curte, balcoanele ruginite atârnă ca niște guri tăiate în metal. „A căzut o tablă de sus”, continuă Letiția. „Dacă era un copil dedesubt, îl tăia ca lama. Dar n-a fost. Noroc, zic.” Mă uit la ea și mă gândesc că „norocul” și speranța locatarilor sunt cam tot ce mai ține clădirea în picioare. În jurul nostru, Traianul se schimbă. În partea din față a clădirii, unde altădată erau clubul de lăutari și fumul gros de țigară, s-a deschis un second hand cu modă orientată către Occident, parcă în antiteză cu marfa din vechile magazine de vechituri. Apoi sunt curios să aflu cum se împacă cu noii cetățeni care-și fac viața și afacerile în Piață. „Tineretul,” zice ea, „e frumos. Îmi place să-i văd. Să se distreze, să cânte, n-am nimic. Doar să nu le cadă ceva în cap”. „Eu mă înțeleg bine cu el”, spune, referindu-se la deținătorul majorității spațiilor, „iar cei care-i plătesc chirie ca să locuiască aici nu stau pe sume cum ar trebui plătite. Doar așa, cât să nu cadă casa. A început să renoveze două-trei apartamente, dar apoi a renunțat.” Clădirea, îmi spune, a fost ridicată cândva între 1890 și 1894, cu încă un corp ridicat după 1900. „Când am venit aici, erau maghiari cam în proporție de nouăzeci la sută, evrei, romi. Oameni de tot felul. Acum nu mai e niciunul. Au plecat, au murit, au fost împinși în altă parte. Eu am rămas. Evreii au plecat cam prin anii ‘50, cred. Oricum, o vecină de-a mea care a murit recent mi-a spus că, unguroaică fiind, nu erau lăsați ceilalți copii să se joace cu ea, căci era considerată proletară.” O întreb și despre vecinii minoritari, dac-o deranjau serile de chef din birtul lui Lică și al fratelui său. La fel cum n-o deranjează nici energia din timpul campionatelor marca Fotbal în Traian organizate de Casa Toffler. „Nu am avut niciodată probleme”, râde ea scurt. „Cât timp toată lumea se distrează și nu e scandal, eu n-am treabă.” E genul de râs care poartă în el o oboseală colectivă – a celor care nu mai cred că orașul îi include.
În orice caz, noroc cu evenimentele din Piață, de genu’ Fotbal în Traian, care mai aduc miros de gazon natural și de var proaspăt care să-l acopere pe cel de promisiuni expirate din partea autorităților. Vocea Letiției are o blândețe aparte. Nu nostalgie, ci o formă de fidelitate. Față de loc, nu față de oameni. Față de pereții care crapă, dar încă țin. „Să știți că nu mă deranjează schimbările”, îmi spune. „Doar că nu se face nimic cu cap. Se dau avize, se fac proiecte, se plătesc mii de euro, și tot stăm așa. Am dat și noi bani pe proiect și nimic. 30.000 de euro, zici că am cumpărat o navă spațială, nu o casă care se prăbușește.” A zis-o fără pic de glumă, iar balamalele ușii au scârțâit exact atunci — ca o confirmare cosmică, venită din lumea celor care nu mai repară nimic.
Pe strada din fața ușii huruie un tramvai ce merge către Prințul Turcesc. „În altă parte din zonă am avut un alt spațiu, o magazie de douăzeci și unu de metri pătrați. Și am plătit impozit de 500 la sută timp de doi ani. Pentru o cămară!”. Asta pentru că autoritățile l-au clasat drept spațiu economic stradal. Spune asta cu o ușoară indignare, dar și cu ironia cuiva care a învățat că statul e un personaj comic în propriul său circ. Doamna Letiția e o piesă de rezistență. Un stâlp viu, dar stingher, dintr-un oraș care se rescrie pe sine în fiecare deceniu, cu o memorie care refuză să moară. „N-am nimic cu nimeni”, spune la final, „dar dacă tot vrei să arate casa frumos, obligă-i pe ăștia să facă ceva. Nu doar să aștepte să murim noi.” O las acolo, în umbra de sub bolta care dă spre intrare. Soarele își împrăștie razele pe acoperișurile roșii ale Fabricului. Într-o zi, poate, casa va fi renovată. Sau demolată. Sau convertită în lofts pentru bogătani. Dar, până atunci, femeia va fi tot acolo. Cu dibăcia potrivită pentru a deschide ușa către fiecare poveste.
Gentrificarea din perspectiva activistă
La sfârșitul lui 2016, în Timișoara apărea grupul Dreptul la Oraș (DO) – o inițiativă civică născută din nevoia de a face concret ceea ce administrația doar promitea. Membrii grupului nu au început cu manifestări zgomotoase, ci cu gesturi mici. Cum am văzut în cazul Japonezului: acte de identitate pentru persoane fără acte pe casă (adică fără buletin și fără domiciliu legal, stabil), lemne și sobe pentru ierni reci, alimente și haine acolo unde lipseau. Încet, pe măsură ce au cunoscut oamenii din straturile cele mai vulnerabile ale orașului, drumul i-a purtat către cartierul Fabric, unde locuirea informală, precaritatea și lipsa actelor făceau parte din viața de zi cu zi. Pe lângă activismul de zi cu zi, colectivul a publicat revista-fanzină Strada, o platformă de reflecție și solidaritate urbană. În 2020, ajunsă deja la a treia ediție, revista aborda teme precum rasializarea locuirii și situația comunităților rome, continuând firul critic început cu ani în urmă.
Discuțiile despre Traian au explodat abia odată cu episodul manelelor din cartier și așa-zisa interzicere a acestora de către primar. Într-o seară de toamnă, muzica din boxe a devenit pretext pentru o reacție viscerală din partea unei părți a societății. „Repulsia aceea ține de un fel de rasism asociat muzicii manelelor”, spune Bogdi* din DO. „Ne place să credem că respingerea vine din motive estetice, morale, dar în realitate e o problemă de clasă și etnie. Manelele sunt, pentru o parte dintre cei mai săraci romi, o formă de expresie la fel de autentică precum a fost bluesul pentru afro-americani.” Paralela nu e întâmplătoare: dacă în jazzul și bluesul clasic găsim versuri despre suferință, dragoste și supraviețuire, de ce refuzăm aceleași teme când ele vin din Traian, cântate în registrul unui lăutar – hai, fie el și manelist? Răspunsul, spune el, e simplu: „Privim muzica prin niște ochelari rasiști. Când vine din interiorul nostru cultural, o respingem; când e exotică, o admirăm”.
În realitate, problemele din Traian nu țin nici de decibeli, nici de fum, ci de reglementări aplicate discreționar. „Dacă există disconfort obiectiv – zgomot, fum, mizerie –, se pot da reglementări clare. Dar nu trebuie să vizeze o etnie, un stil muzical sau o clasă socială”, adaugă Bogdi. De aici, discuția se mută firesc către tema gentrificării. Cartierul Fabric, în care se află Traianul, a urmat deja tiparul clasic: perioadă de abandon, degradare, apoi reinteres din partea municipalității și a mediului creativ. „Mai întâi apare discursul. «Cartierul trebuie salvat!». Apoi vin galeriile și spațiile de artă, ca un foothold (un picior în prag), un început al transformării. După care, inevitabil, apar companiile imobiliare și, întâi, micile, apoi marile afaceri și proiecte.” Administrația contribuie decisiv la acest proces prin othering: descrierea locuitorilor ca fiind „alții”, străini spiritului orașului. Într-o logică a curățării simbolice, discursul oficial pregătește terenul pentru evacuări. Soluțiile? Activistul oferă mai multe perspective: una anarhistă, care ar vedea în degradare o formă de rezistență („dacă zona rămâne neatractivă, oamenii pot rămâne în casele lor”); alta progresistă, inspirată de urbanistul Neil Smith, care vorbea despre echilibrul precar dintre reînnoire și excludere: „worse than some gentrification is no gentrification”, îl parafrazează el. În traducere liberă, mai rău decât o formă controlată de reînnoire urbană e lipsa completă a investițiilor, care condamnă locuitorii la traiul printre ruine.
Totuși, în Traian problema e complexă: multe clădiri sunt locuințe sociale sau monumente istorice, deci Primăria nu le poate vinde legal. În teorie. În practică, însă, spune intervievatul, administrația preferă să le lase să se degradeze, până când poate găsi un pretext pentru evacuare. „Și locuitorii, și Primăria sunt, tehnic, în ilegalitate. Dar legea funcționează întotdeauna în favoarea puterii. Ei aplică doar ce le convine.” Când discuția alunecă spre politică, tonul devine și mai tăios. Declarațiile fostului primar Nicolae Robu – „Guvernez pentru cei mulți, nu pentru cei puțini!” – sunt, în opinia activistului, un semn clar de gândire reacționară și excludentă. „E periculos, pentru că lasă loc interpretării că orice minoritate – sexuală, etnică, socială – poate fi sacrificată în numele majorității.” Iar în privința rasismului, diagnosticul e tranșant: „Timișoara este un oraș profund rasist. La suprafață, încercăm să nu părem, dar realitatea e că etnia și clasa sunt legate între ele. Cel mai mult suferă cei care trăiesc în condițiile cele mai precare.”
Problemele de locuire rămân, totuși, esența. Lipsa actelor de identitate, procedurile imposibile pentru obținerea unei locuințe sociale, eliminarea din start a celor amendați pentru ocupare abuzivă – toate compun o birocrație care pare gândită pentru excludere. „Există o procedură numită uzucapiune: dacă poți demonstra că ai locuit 25 de ani într-o casă, o poți revendica. Dar cine are bani de avocat? Primăria ar putea să-i ajute pe oameni să-și legalizeze locuirea. Doar că nu vrea.” Primăria a scos o hârtie prin care interzice manelele pe domeniul public, dar uită să repare domeniul public pe care să le interzică. Statul îți cere 25 de ani de locuire pentru uzucapiune. În Timișoara, doar clădirile au șansa asta, oamenii nu. Există și soluții mici, de solidaritate practică. Activistul povestește cum au descoperit un loophole legal: un proprietar poate face buletin oricâtor persoane la adresa sa, atâta timp cât nu cere bani pentru asta. „Așa pot oamenii privilegiați să-și arate solidaritatea.” Cât despre viitorul cartierului, el depinde, spune, de felul în care noii veniți – artiști, antreprenori, ONG-iști – aleg să se raporteze la comunitate. „Dacă te muți în Traian și deschizi o afacere, singura cale etică e să te solidarizezi cu oamenii de acolo. Să susții accesul la locuire, chirii accesibile, servicii publice. Dacă ridici prețurile și scoți oamenii afară, nu ești parte din soluție, ci din problemă.” Exemplul trupei Solidart este, pentru el, o excepție notabilă. „Ei chiar lucrează cu oamenii din cartier: aduc haine, alimente, îi invită la spectacole. Mi-ar plăcea dacă ar vorbi mai mult despre locuire, dar înțeleg și presiunile (n.r.: la care sunt supuși). În România, teatrul independent trăiește între două surse de bani – AFCN și fonduri pentru Capitala Culturală – și e mereu un act de echilibru între critică și supraviețuire.”
În final, ceea ce rămâne din acest dialog e imaginea unui oraș care își caută sensul între dezvoltare și dreptate socială, între fațade renovate și oameni invizibili. Traianul devine, astfel, mai mult decât un cartier. E un test moral pentru Timișoara însăși.
Gentrificarea ca temă de lucrare academică
În teza de doctorat „Mobilitate socio-teritorială și segregare spațială în mediul urban. O perspectivă social-geografică asupra orașelor Timișoara și Valencia” (2020), Roxana Ilisei analizează segregarea spațială și mobilitatea socio-teritorială în mediul urban, cu studii de caz în Timișoara (Plopi-Kuncz, Piața Traian) și Valencia (Cabanyal, La Coma). Cercetarea este fundamentată pe o perspectivă constructivistă și urmărește modul în care locuitorii acestor cartiere percep, trăiesc și definesc locul, influențând identitatea de cartier și coeziunea socială. Autoarea descrie Piața Traian drept „a treia piață reprezentativă a orașului Timișoara, care, deși la momentul actual pare a fi insuficient renovată și refăcută, păstrează încă farmecul arhitectural al vechiului oraș”. Identificată drept centrul cartierului Fabric, Piața Traian se distinge printr-o semnificație istorică puternică și un caracter multicultural încă din trecut, aspecte remarcate de fosta doctorandă. „Piața Traian s-a dezvoltat ca principal centru, din punct de vedere economic, comercial, al transportului și social al cartierului și era, cândva, una dintre cele mai frumoase piețe ale orașului, din care astăzi au rămas doar amintirile, având o viață comercială înfloritoare, combinând, în interiorul său, lumea afacerilor și lumea relaxării, dar și lumea religioasă.” Unul dintre aspectele interesante pe care le relevă teza ei este evoluția aparte a clădirilor din Piața Traian. Din punctul de vedere al regimului de proprietate și al categoriilor de proprietari, problemele identificate în 2020 erau destul de stringente, ceea ce justifică interesul pentru abordarea lor în lucrare. Dacă, inițial, în clădirile din Piața Traian locuiau persoanele cunoscute ale cartierului, în perioada comunistă mulți dintre reprezentanții grupurilor etnice care conviețuiau aici au plecat din țară și, conform Legii 119/1948, locuințele au fost naționalizate. Astfel, marea parte din acestea au fost transformate în locuințe sociale, fiind permisă intrarea persoanelor cu resurse financiare limitate, ceea ce explică și sosirea și înrădăcinarea unor persoane precum Japonezu*, Lică, dar și a persoanelor muncitoare din etnia majoritară.
După Revoluție, respectivele locuințe au fost vândute chiriașilor care făceau dovada că, la momentul intrării în vigoare a Legii 112/1996, aveau un contract de închiriere și locuiau în respectivele imobile, sau au fost înapoiate foștilor proprietari ori urmașilor acestora. „Faptul că o lungă perioadă de timp respectivele locuințe au fost în proprietatea statului sau locuite de chiriași lipsiți de resurse financiare a determinat degradarea clădirilor, în special fiind vorba de clădiri istorice, care necesitau o acțiune comună a vecinilor pentru conservarea lor. Lipsa de cunoaștere și interes determină o stare avansată de degradare, în fața căreia nu pare să se adopte nicio măsură de stopare, ceea ce determină asocierea pieței cu abandonul, delăsarea și uitarea”, conclude cercetătoarea.
Apocalipsa lui Lică, apocalipsa Traianului?
E o dimineață de toamnă tot mai capricioasă. Ceața se ridică după prânz asupra orașului. O cupolă gri-albăstruie ne ține departe de orice urmă de căldură. Sunt zece zile după Ziua morților, așa că m-am hotărât să merg la cimitirul unde e îngropat Lică, pe Calea Buziașului. Se vede că familia trecuse să-și arate respectul față de fratele, verișorul și nepotul ei. Cimentul sub care i-a fost depus trupul era înconjurat de vreo cinci-șase ghivece de flori rozalii. Am aprins o lumânare, i-am lăsat o plantă mov, o copie din Vocile Fabricului și am stat câteva minute pe o băncuță care se sfărâmă la picioarele mormântului, fără să zic nimic. Apoi am oftat și am vorbit singur: „Odihnă lină, Lică. Dintre toate vocile Fabricului, a ta era printre cele mai proeminente. Iar când a devenit atât de audibilă încât să înverșuneze un întreg puhoi de lume, de la activiști intelectuali, la un primar și-o administrație ostilă, și apoi o-ntreagă pandemie, niciuna nu a reușit să-ți pună pumnu-n gură. Mult respect, și să știi că atunci când o să mai scoatem boxele în Traian, o să dăm drumu’ pieselor tale, cum am făcut-o și după Fotbal în Traian 2”.
*Numele au fost modificate pentru păstrarea anonimității.
Acest material a fost creat în cadrul rezidenței jurnalistului Vlad-Marko Tollea pentru ROD, ediția a 6-a, proiect cultural DocuMentor, finanțat de Consiliul Județean Timiș prin programul TimCultura 2025.
