Eco-horror-ul este și va rămâne un subgen cinematografic cât se poate de buruienos. Răsare așa, ca din senin – câteodată cu inflorescențe spectaculose –, uneori în mainstream, dar cel mai des prin zonele lăturalnice ale câmpului de producție, pe unde te aștepți mai puțin. Prosperă în cvasiobscuritate, așteptându-și (sau, mai bine zis, atrăgându-și) publicul și propagând mereu același mesaj: The end is neigh! (Cel puțin pentru rasa umană.)
În mod bizar, eco-horror-ul nu are (încă) pagină de Wikipedia. Există doar una care indexează filme care s-ar putea încadra aici. Poate că are legătură cu faptul că termenul e rather self-explanatory: o narațiune horror în care baubau-ul este chiar lumea naturală. Sau poate pur și simplu nu e un gen suficient de popular. Si totuși, spre deosebire de alte tipuri de horror, care propun scenarii destul de puțin probabile (cât de des dăm nas în nas cu un vampir/ucigaș cu macetă?), eco-horror-ul chiar descrie o stare de fapt. Trăim o criză ecologică în care efectele climatice ale prezenței omului pe planetă se resimt din plin. Poveștile eco-horror nu fac decât să își imagineze scenarii cât mai insolite de prăbușire a Antropocenului. Din acest unghi, avem de-a face cu ficțiune speculativă în cel mai pur sens al termenului, cu amendamentul că viitorurile întrevăzute includ neapărat și năpasta omului.
Zero catharsis
Despre horror în genere se spune că ar crea catharsis pentru spectatori. Că ei se supun voluntar unei povești înfiorătoare, menite să provoace reacții viscerale, numai pentru ca la final să iasă nevătămați. Paradoxul este următorul: cu cât căsăpirea de pe ecran este mai spectaculoasă, cu atât e mai dulce momentul când se aprind luminile în sală și lumea pleacă acasă. Ca un roller-coaster care te zgâlțâie în toate direcțiile, numai pentru a te înapoia într-o bucată. Ei, bine, în cazul eco-horror-ului, zgâlțâiturile continuă și după ce te dai jos – monștrii însetați de sânge te urmăresc și în drum spre casă. După ce experimentezi un eco-horror, realitatea climatică te lovește instant. Niciun catharsis, doar o achitare aparentă sau o amânare a aplicării pedepsei. Anxietatea climatică este poate printre cele mai fundamentate. De aceea, narațiunile de acest fel au mai degrabă un rol militant: de a trage, în ceasul al doisprezecelea, niște semnale de alarmă.
Context, precursori, clima locală
Cinemaului românesc îi lipsesc aproape cu desăvârșire anumite genuri, iar horror-ul este unul dintre ele. Motivele sunt multe. Înainte de ‘89, această absență era de înțeles din punct de vedere ideologic – în societatea socialistă nu se întâmplau orori ca în cea capitalistă; ergo, nu era o nevoie de povești de groază pe ecran. Contraexemple se găsesc cel mult în câteva secvențe care împrumută o brumă de horror de la cinemaul expresionist german sau din filmele noir. Aici mă gândesc la scena cu fantomele din Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972), la scena în care inginerul Oscar, interpretat de Emil Botta, este torturat (și omorât) într-un puț de foraj, în Mastodontul (Virgil Calotescu, 1975), la întregul parcurs de viață (camp) al agăi Mamulos din seria Haiducii lui Șaptecai (Dinu Cocea, 1971) sau la atmosfera lugubră din Glissando (Mircea Daneliuc, 1984). După ‘89, situația se îmbunătățește – apar primele lungmetraje horror sau horror-ish: Domnișoara Cristina (Viorel Sergovici, 1992, & Alexandru Maftei, 2013), Aranca (Dominic Dembinski, 1996), Prea târziu (Lucian Pintilie, 1996), Be My Cat: A Film For Anne (Adrian Țofei, 2015), Cap și pajură (Nicolae Constantin Tănase, 2019), Capra cu trei iezi (Victor Canache, 2022), Dark Ages (Tom Wilson, 2023), Buzz House (Florin Babei, 2024). Am făcut această trecere în revistă pentru a arăta cât de arid este câmpul cinematografic RO – o arie în continuă deșertificare, cu doar câteva oaze luxuriante (mai mult sau mai puțin neorealist-baziniene). Or, în acest spațiu ostil, e fascinant cum semințele eco-horror-ului au reușit să prindă rădăcini, chiar dacă firave. Încolțind prin locuri mai mult sau mai puțin ferite, majoritatea realizate în regim independent, eco-horror-urile au răzbit precum falșii oțetari în jungla de beton (but I’m getting ahead of myself).
Spun că semințele eco-horror-ului au prins rădăcini în adevăratul sens al cuvântului abia după ‘89 fiindcă premisele pentru apariția sa existau deja puse în deceniile precedente. Avem, în primul rând, cadrele acelea lungi cu vântul care mișcă frunzele copacilor din filmele lui Andrei Tarkovski (vezi aici și aici), pentru care oamenii se strângeau în cozi imense în fața cinematografelor. Chiar dacă intenția din spatele lor era una mai mult poetică, acea imagine a vegetalului pus în prim-plan este haunting (și așa a și rămas imprimată în mentalul colectiv). Tarkovski a fost și sursa de inspirație pentru filmul Concurs (Dan Pița, 1982). Acolo, un grup de colegi de muncă participă la un concurs de orientare prin pădure. În mod inexplicabil, pădurea se dovedește un fel de Zonă, pe modelul din Călăuza (1979). Oamenii se rătăcesc, busola nu le mai merge și vegetalul devine monstruos, amenințând să-i înghită. La un moment dat, unul dintre ei, interpretat de Gheorghe Dinică, decide că nu mai poate continua, așa că se oprește într-una dintre clădirile ruinate și înglobate de vegetație care le ies în cale. Până la urmă, este convins să continue, but just barely. Secvența este înfiorătoare, fiindcă simți cum o forță nonumană lucrează asupra personajelor. (Sau poate e doar muzica lui Adrian Enescu.) Tot o forță stranie se lasă întrevăzută și în Glissando (Mircea Daneliuc, 1984). Atunci când protagonistul vizitează conacul boierului Ordeanu, îl găsește ruinat: câțiva pereți năpădiți de buruieni. Mă feresc să o numesc malefică, fiindcă nu ar fi accurate. Decrepitudinea spațiilor umane e doar un rezultat al reconfiscării acestora de către natură. Că acest lucru trezește în noi un sentiment de groază e partea a doua, dar, în fond, revenirea la o stare de fapt anterioară Antropocenului nu e ceva „rău” la modul absolut. În sensul ăsta, putem considera ca precursori ai eco-horror-ului RO și toate acele instanțe în care protagoniștii umani se confruntă cu măreția naturii. Intră aici secvența în care tânărul ilegalist aproape îngheață în Canarul și viscolul (Manole Marcus, 1970). Sau ultima jumătate de oră din Iacob (Mircea Daneliuc, 1987). Sunt istorii ce relevă micimea omului în fața lumii – o răsturnare de paradigmă, de la cuceritor la victimă. Iată, poate, cel mai important aspect al acestui subgen cinematografic.
Eco-horror RO: fișe de ierbar
Urmează să mă opresc mai în detaliu asupra câtorva filme eco-horror RO din perioada 1994-2024. Trei dintre ele au fost proiectate anul trecut în cadrul Eco-horror Picture Show la Sandwich Library (București), eveniment la care au participat doi dintre realizatorii filmelor, Ștefan Tiron și Vlad Basarab, alături de curatoarea Daniela Custrin și directoarea galeriei, Maria Bîrsan. (Discuțiile din acea seară au germinat textul de față, deci mulțu încă o dată all. ^.^)
𖣂 Rezervația (Echipa Otopeț, 1994)
E foarte posibil ca primul eco-horror RO să fi fost realizat de o mână de elevi de la Liceul Teoretic „Hermann Oberth” (fostul Liceul Industrial Nr. 34) din București, cândva la începutul anilor ‘90, în pădurile de lângă capitală. Mă rog, nu orice elevi. Colectivul a fost format din Ștefan Tiron, Ștefan Cosma, Octavian Rantz, Pompiliu Rădulescu, Filip Alexandrescu, Eugen Vasile, Andrei Ciubotaru și Vlad Basarab. Mulți dintre cei implicați vor deveni artiști recunoscuți internațional. De asemenea, imaginea este semnată de Tudor Mircea, actualmente director de imagine. Acestea fiind spuse, filmul e interesant și dincolo de statutul său de operă de început/tinerețe. Prin mica ei contribuție prebacalaureatică, echipa Otopeț a făcut, de fapt, adevărată muncă de pionierat cinematografic.
Povestea e simplă. Urmărim cum un grup de tineri tăietori de lemne ajunge să fie decimat atât fizic, cât mai ales psihologic de însăși pădurea pe care voiau s-o doboare. Începem cu o secvență scurtă, în care camera panoramează în sus pe ramura înflorită a unui copac, apoi continuăm cu niște cadre în care ne e prezentată pădurea cu pricina. De aici, urmează o secvență filmată pe la Doamna Ghica-Tei care ne prezintă tumultul orașului – civilizația. Îi vedem pe tăietorii de lemne cum ies din pământ ca niște zombi și se suie toți la bordul unei dube. Înțelegem că merg către pădurea din primul cadru. Odată ajunși la buza ei, sunt blocați de un zid invizibil. Găsesc ușa (și ea invizibilă), pătrund în mijlocul vegetației și se pun pe treabă. Vedem cum echilibrul precar al pădurii este deranjat. Apoi natura începe să riposteze. O rumoare insuportabilă se iscă din tufișuri, iar tinerii încep să cadă rând pe rând la pământ, ca săgetați. În limbajul epocii aceea, par a fi atacați psihotronic. Vedem și în ce constă atacul: li se dă o serie de viziuni din ce în ce mai bizare. În timp ce ei sunt neutralizați de halucinații, ramurile copacilor se strâng împrejurul lor, sugrumându-i încet.
Ceea ce începe ca simplă parabolă ecologistă degenerează într-o serie superbă de tablouri suprarealiste, untold stories ale bușteanului vorbitor din Twin Peaks (David Lynch, 1990-1991). Din discuția cu realizatorii filmului am aflat că principalele lor surse de inspirație au fost serialul american amintit mai devreme, cartea La Forêt les devora (1962) a lui Robert Gaillard, tradusă la noi în 1983, și, desigur, operele lui J.R.R. Tolkien. Filonul lynchian se vede cel mai bine în secvențele infuzate de imagini onirice, ca cea cu tăietorii de copaci care participă la o cină festivă undeva pe un drum de țară, la care li se servește buștean proaspăt feliat, cu garnitură de frunze.
Deși evenimentele descrise par groaznice, nu trebuie să uităm că este un film făcut de niște liceeni. De unde și toate stângăciile de rigoare. Ceea ce rezultă este un fel de camp horror care, într-un fel, dă un plus de candoare întregului demers. Există câteva loose ends, cum ar fi scurta (și inexplicabila) secvență aproape softcore, în care o fată nud se relaxează într-o poieniță, apoi îmbrățișează un trunchi de copac. Însă toate aceste neajunsuri scenaristice și tehnice (+ felul în care realizatorii-liceeni încearcă să treacă peste ele) devin parte din farmecul acestui film. Puricii și aberațiile cromatice ale VHS-ului, cuplate cu procesarea în post și parțiala demagnetizare a benzii transformă totul într-un spectacol vizual.
Contrar rețetei clasice a eco-horror-ului, finalul e destul de optimist: după ce și ultimul tăietor de lemne a fost eliminat, avem parte de un epilog din care înțelegem că orice sfârșit reprezintă premisa pentru un nou început. Unui ochi uman îi este juxtapus unul vegetal (o formațiune ochioasă de pe trunchiul unui copac bătrân), în timp ce dintr-o buturugă proaspăt retezată ies noi vlăstari înfloriți.
Conform spuselor realizatorilor, filmul a avut premiera oficială pe TV, unde ar fi fost transmis seara târziu, în afara grilei de program, ca mai apoi să fie proiectat de câteva ori la Steller High School, un liceu din Anchorage, Alaska, unde câțiva dintre ei au mers să-și continue studiile. După aceea a căzut în obscuritate – uploadat și uitat pe serverele YouTube. Rezervația are toate datele pentru a deveni un cult classic.
𖣂 Iadul verde este noul Rai (Mimi Sălăjan & Ștefan Tiron, 2012)
Realizat în anul apocalipsei mayașe (în cadrul proiectului Spații în așteptare), acest film-reportaj este un exercițiu de defamiliarizare extrem de necesar cinemaului RO. Este printre puținele exemple de povești care nu au ca protagonist un om, ci un copac. În prim-plan este umilul Ailanthus altissima (Cenușerul sau falsul oțetar), o specie de arbore surprinzător de rezistentă, care reușește să prospere în jungla urbană timișoreană, în plină caniculă. Îl urmărim cum răzbește ca și cum am citi o manga (gen Blame!) despre viața într-un viitor îndepărtat, cu un călător singuratic prin vaste și neprimitoare deșerturi postapocaliptice. The point being că apocalipsa climatică a venit deja. Cadrul speculativ lasă locul unei felii de viață.
Fiindcă acest protagonist nu ne poate comunica verbal, povestea lui ne e spusă printr-un intermediar: un wannabe naturalist și prezentator TV inspirat dintr-un personaj din banda desenată 2000 AD, la rândul său o parodie după Sir David Attenborough. Prin acest personaj în cămașă hawaiiană, șlapi și tote bag hipsteresc (interpretat de Ștefan Tiron) avem acces la poveștea Cenușerului. Traversăm împreună cu el Timișoara toropită de caniculă, în căutare de refugii umbroase. În aproape fiecare oază termică dăm de unul sau mai multe exemplare ale acestei specii reziliente. Este incredibilă adaptabilitatea sa la condițiile ostile de mediu: vlăstari iscați până și între dalele stradele, care se hrănesc cu condensul de la aerele condiționate.
La final, într-un gest de asumată subversiune, naturalistul și un grup de acoliți replantează în ghivece câțiva Ailanthus și îi plasează în diverse instituții pe post de plante decorative. Este un demers artistic menit să ne atragă atenția asupra dihotomiilor frumos-urât, floare-buruiană.
Chiar dacă oamenii nu sunt căsăpiți în acest film, în mod clar nu le este nici bine. Apocalipsa climatică își face simțită prezența pe tot parcursul poveștii. Înțelegem că, deși oamenii vor dispărea, Cenușerul mai mult ca sigur va supraviețui și chiar prospera. Artistul Ștefan Botez, în contribuția sa la proiectul editorial Kilobase Bucharest (2021), intitulată Resilience, prezintă parcursul unui exemplar de Ailanthus, numit și Ghetto Palm sau Tree of Heaven, ca model de supraviețuire. Horror aici, în Iadul verde, este atât cadrul distopic în care se desfășoară povestea, cât și ideea că, în circumstanțele potrivite, Cenușerul ar putea cuceri întreaga planetă. Meritul filmului este acela de a ne prezenta un actant nonuman extrem de puternic, aflat literalmente peste tot împrejurul nostru.
Cel mai interesant efect apare însă după ce termini vizionarea propriu-zisă a scurtmetrajului, fiindcă, mai mult ca sigur, vei începe să vezi Cenușeri peste tot, la fiecare colț de stradă. (Chiar și acum, în timp ce scriu, ghicesc pe geamul întredeschis ramurile înfrunzite ale unuia, dansând în bătaia vântului. Oare Tarkovski o fi filmat vreodată un Cenușer?)
𖣂 Bodrog (Mimi Sălăjan, 2018)
Bodrog e singurul lungmetraj din lista aceasta de filme, de aceea are un statut special – este, poate, primul eco-horror RO veritabil. Pe genericul de final scrie că povestea a fost inspirată de nuvela The Willows (1907) a lui Algernon Blackwood. Acolo este descris cu (un exces de) amănunte un voiaj pe Dunăre, sabotat de o posibilă altercație cu entități supranaturale. Filmul preia poate câteva elemente de aici, dar povestea este cu totul alta.
La o primă vedere, pare un sequel la Iadul verde. Avem: iarăși o vară caniculară (realism climatic), iarăși un artist/curator, interpretat de același Ștefan Tiron. El nu mai prinde niciun proiect, așa că acceptă să meargă într-o rezidență mai mult sau mai puțin shady într-un sat uitat de lume, aflat pe malul Mureșului, numit Bodrogul Vechi. Cu el mai vine și un videographer, interpretat de Mimi Sălăjan, pentru a documenta rezidența. Nu se cunosc foarte multe detalii, nu prea ni se explică ce și cum (dar, pe de altă parte, cam așa e cu bula culturală). Odată ajunși acolo, ei încep să investigheze satul depopulat aproape total, în timp ce organizatorul misterioasei rezidențe, interpretat de poetul V. Leac, îi urmărește mereu atent.
Filmul pendulează între documentar și ficțiune. Cei câțiva săteni pe care îi întâlnim pe parcurs sunt „reali”, la fel cum (bănuim că) sunt și poveștile grozave pe care le împărtășesc. Auzim despre cât de periculos e cotul Mureșului, cum apele sunt nămoloase și adânci, cum, dacă nu ai grijă, vârtejurile pot răsturna întregi ambarcațiuni, cum există trei gropi fără fund, cum sunt somni uriași care te pot înghiți pe de-a-ntregul etc. De fapt, una dintre sursele horror-ului ține chiar de acest clash între orășeni și realitățile satului. În mod previzibil, hipsterii se sperie de țipetele iepurilor din cuștile unui sătean, se înfioară când văd colecția de capete uscate de somni înrămate frumos pe peretele unui alt sătean, se îngrozesc când văd mațe de pește plutind în apă.
Întreaga atmosferă bate înspre ethno-horror, în special în momentele în care organizatorul rezidenței începe cu poveștile din bătrâni: dacă iei primul ou de la o găină neagră (care se însoțește cu un cocoș negru) și îl ții la subțioară timp de trei săptămâni, din ou nu mai iese puiul, ci dracul. A nu se înțelege că e un film lugubru. Tonul, în general, diferă de la o secvență la alta. În mare parte e pe veselie. Cei câțiva artiști veniți în rezidență sunt extrem de joviali, petrecăreți. Se mănâncă, se bea, se face (și niște) artă. La un moment dat, curatorul (Tiron) citește in extenso dintr-un interviu pe care teoreticianul media Marshall McLuhan l-a oferit revistei Playboy în 1969. Inspirat de ce aude, unul dintre artiști trântește un tag cu Garb-Age și Mess-Age. Filmul este plin cu astfel de inside jokes care dau seama de un Stimmung specific bulei artistice. Un alt exemplu: narațiunea este întreruptă din când în când de apelurile telefonice ale unei artiste din Geneva (Camilla Paolino), care dorește să aplice pentru rezidență pentru a investiga niște legături obscure dintre Bodrog și platforma de cercetare București-Măgurele. Pare random, dar este de fapt o referință la un tur ghidat ce a avut loc în cadrul proiectul Bucharest Disaster Detour din 2016, când orașul a candidat la concursul pentru Capitală Culturală Europeană (lol). Chiar dacă aceste detalii rămân ocultate, cumva, tot le simți. Sentimentul de paranoia și conspirație fiind delicios speculat (și reprezentat) pe tot parcursul filmului.
Pe măsură ce zilele trec și din ce în ce mai multe persoane sosesc în rezidență, înțelegem care a fost planul organizatorului: să adune cât mai mulți artiști contemporani pentru a-i sacrifica. O jertfă către The Old Ones. Nu știm de ce face asta. E posibil ca tot aceste creaturi misterioase să fie responsabile și pentru depopularea satului. Oricum ar fi, totul culminează într-o secvență superbă inspirată din Cina cea de taină (1495) a lui Da Vinci, acompaniată de muzica originală a celor de la Makunouchi Bento. Aici intervine și un subtil filon satiric: artiștii sunt, până la urmă, victimele ideale, indezirabilii cetății (după Platon), unsuspecting lambs led to the slaughter.
Însă nu toți cei din rezidență mor în acest fel. Primul venit, cel interpretat de Tiron, rămâne în viață, având inspirația de a nu participa la respectiva cină. De la bun început, el pare mai in tune cu misterele locului, pare că simte cum o forță supranaturală îl mână într-o direcție anume. În secvența de final al filmului îl vedem (din nou) în cămașă hawaiiană, pălărie de paie și favoriți coloniali la mișto. El, sahib curatorul, e chemat să-și abandoneze loialitatea față de oameni și să se alăture cultului creaturilor. Și o face, fiindcă, după cum știm de la Lovecraft, alternativa ar fi nebunie curată.
E interesant cum în Bodrog creaturile par să aibă valențe vegetale. Există, din punctul meu de vedere, o corelație directă cu finalul din Rezervația, în care ultimul tăietor de lemne dă nas în nas cu un copac secular. Se simte, în ambele, o reverență față de fractalul vegetal. Crengile copacului ca tentaculele lui Cthulhu. Naturalul ca sursă de stranietate și mister (cosmic) – ca în Ariciul și ceața (1975) al lui Yuri Norstein. Poate că The Old Ones de pe Mureș sunt precum The Ents de la Tolkien, creaturi vegetale care s-au săturat pur și simplu de abuzurile oamenilor, așa că ripostează. Toate astea sunt însă speculații.
Dintr-un anumit punct de vedere, ambiguitatea este simultan punctul forte, dar și minusul cel mai mare al filmului. Se vede că a fost, până la urmă, făcut din mers. Bodrog e un patchwork de care trebuie să te lași fascinat, un film singular și o bornă clară a eco-horror-ului autohton.
𖣂 Vreau să sparg sera (Teona Galgoțiu, 2022)
Prin acest scurtmetraj, Teona Galgoțiu explorează ideea de anxietate a mortalității văzută nu la nivel macro, ci micro. Sara, interpretată de Ioana Bugarin, pare să treacă printr-o criză existențială. Nu știm prea multe detalii despre ce și cum se întâmplă. Nu înțelegem dacă sunt probleme familiale sau de sănătate. Ce vedem însă este fascinația ei pentru lumea vegetală. O urmărim cum contemplă plantele din Grădina Botanică. Înțelegem că sursa interesului său are cumva legătură cu problema nenumită. Într-o altă secvență, o vedem cum i se face rău din senin, aproape leșină și dă să vomite. În loc de sânge, însă, scuipă o frunză.
După acest eveniment straniu, o vedem cum se întoarce acasă pentru a-și vizita tatăl. Înțelegem că este înstrăinată de el. Acesta, jucat de Valentin Popescu, e grav bolnav, stă intubat în pat. Nu se poate mișca și nici vorbi. Boala de care suferă este o afecțiune congenitală, iar primele semne ale acesteia încep să se facă resimțite și la protagonistă. În ultimul cadru, observăm în sfârșit în ce constă boala: membrele bătrânului s-au metamorfozat de-a lungul timpului în materie vegetală. Înțelegem atunci că nu mai are mult de trăit, înțelegem și că (mai mult ca sigur) Sara va păți la fel.
Vegetalul capătă deci valențele monstruosului, la fel ca în cazul lui Wyvern din Pirates of the Caribbean: Dead Man’s Chest (Gore Verbinski, 2006), care se metamorfozează încet-încet într-o adunătură de alge și ciripede lipite de pereții unei nave blestemate. În mod similar, în Vreau să sparg sera, această devenire-plantă funcționează pe două paliere simbolice, ce reprezintă simultan traumele familiale transmise generațional, patologiile congenitale și anxietatea mortalității (în general). Aici, moartea e văzută în cheia unei deveniri-materie: după ce corpul se degradează și e reabsorbit de sol, moleculele care îl compun sunt refolosite. Astfel, devenirea-plantă pe care o vedem pe ecran este un fel de moarte întrupată sau de (literalmente) viață de după moarte. Văzută într-o cheie materialist-temporală, această patologie a protagonistei nu este altceva decât o accelerare a unui proces natural. Întreg filmul devine un mic exercițiu de ontologie speculativă.
𖣂 Raport despre starea Edenului (Cristian Eduard Drăgan, 2023)
Mânat de interesul pentru eco-horror și aflat încă sub efectul hype-ului care a urmat descoperirii Rezervației și a Iadului verde, am făcut și eu un scurtmetraj despre plante care omoară oameni. Și, cum nu prea se cade să vorbesc despre propriul film, l-am rugat pe colegul Vlad Marina să scrie el câteva rânduri. Iată ce mi-a trimis:
„Titlul ar fi putut la fel de bine fi Raiul verde este noul Iad, fiindcă pornește de la premise oarecum în oglindă cu cele ale filmului făcut de Sălăjan x Tiron. E tot un (faux)reportaj, de data asta unul care pare să origineze dintr-o realitate alternativă. Asta deși la o primă vedere totul e cât se poate de familiar. Vedem Bucureștiul într-o vară însorită, cu vegetație peste tot, dar fără urmă de oameni. Nu e o întâmplare: aflăm că, undeva în trecutul nu atât de îndepărtat, o mutație bizară a cloroplastului a făcut ca plantele să reducă încet dar sigur producția de oxigen, în chip de răzbunare pentru relele pe care li le-au făcut oamenii de-a lungul timpului. Față de alte SF-uri, aici faptul e deja consumat: fără mișcare de rezistență, fără formula secretă care ar putea salva omenirea, fără tratative cu plantele sau clemență nesperată, pe modelul v-ați învățat lecția, stați jos. Plantele sunt neîngăduitoare (sau doar indiferente), și nici măcar intervențiile din ceriuri (nu alea divine, ale extratereștrilor) nu mai promit salvare. În mare, cam RIP Antropocenul.
În acest setting, unul dintre ultimii reprezentanți ai speciei (interpretat [tot!] de Ștefan Tiron) decide să întocmească un raport despre starea apocalitică de fapt. Nu îl vedem niciodată, doar îi auzim voice-over-ul care vine și pleacă. Uneori, preț de zeci de secunde bune rămânem doar cu imagini pâlpâitoare de un verde-chimic în desișurile cărora recunoaștem-și-nu-prea Bucureștiul real al anului 2023 – sens în care se poate spune că filmul face și un fel de postantropologie. E o melancolie a sfârșitului aproape estetică – fără mașini, Bucureștiul poate fi chiar frumi – în care își găsesc locul și două-trei licărituri de nostalgie vizavi de cele și cei ce (deja) am fost. Sigur că am vrea să călătorim înapoi în timp, să ne dăm o palmă pentru inconștiență și să inversăm procesul. Tot ce ne mai rămâne însă e sentimentul trei sferturi bitter un sfert sweet că 1) am fost de-a lungul timpului în stare și de lucruri bune, dar acum nu mai are cine se bucura de ele și 2) viața (naturală) continuă și după ce oamenii eliberează cadrul, și în asta există și o anumită frumusețe. În orice caz, eco-horror yeste.
TL;DR: Chris Marker does șușanele existențiale în literalmente jungla bucureșteană sau ceva pe acolo”.
𖣂 Apocalipsa verde din Opt ilustrate din lumea ideală (Radu Jude & Christian Ferencz Flatz, 2024):
Din lungmetrajul de montaj realizat de către Radu Jude și Christian Ferencz-Flatz din reclame RO, aș vrea să mă concentrez pe ultimul segment, epilogul intitulat (nu întâmplător) Apocalipsa verde. Este o apariție bizară, dar binevenită pe scena eco-horror-urilor RO, întocmai pentru că no one saw it coming. După opt segmente bine delimitate care explorează diversele suprateme și metanarațiuni (mai mult sau mai puțin) ascunse în advertisingul tranziției românești, acest epilog se simte aproape ca un șoc. Un șoc necesar.
Față de restul părților, scurtul epilog (aproximativ 3 minute) e mai puțin clip show. Principiul ordonator nu mai e ideea în sine, ci narațiunea. Chiar fără un protagonist pe care să-l putem urmări, diversele cadre formează o continuitate. Începem cu o serie de imagini luate din diverse reclame pentru produse destinate animalelor. Vedem cadre în slow motion cu câini și pisici, cai, cerbi și alte cornute (din spoturile la bere), chiar și un porcușor la un moment dat. Au relanti-ul este folosit aici cu scopul de a defamiliariza aceste imagini (care la o primă vedere ne par drăgălașe) și a le conferi o aură mai amenințătoare. Tehnica funcționează poate cel mai bine în cazul urșilor. În același spirit sunt folosite și distorsiunile care apar pe banda de sunet. În ansamblul lor, cadrele par să ne arate că, deodată, în mod inexplicabil, animalele publicitare au început să atace oamenii.
Apoi, urmează o parte ce conține secvențe în care natura recucerește orașele. Vedem cum un covor de verdeață acoperă străzile și mașinile parcate. Apoi, un montaj cu o vegetație luxuriantă, o junglă în toată regula. Vedem plante înflorind, insecte zburând și un grup de cai zburdând peste teritoriul proaspăt revendicat. Totul culminează cu imaginea sacadată a unei cascade ale cărei ape curgătoare formează silueta unei inimioare la contactul cu o formațiune stâncoasă – o ultimă pareidolie pentru o ultimă privire umană. Așa se termină segmentul și filmul.
E interesant de ce au decis cei doi realizatori să-și încheie filmul despre oameni cu imaginea acestei extincții. După ce, timp de mai bine de o oră, ne-au arătat cât de bizari, ilogici și rizibili sunt oamenii (prin reclamele lor), s-au hotărât să-i elimine din peisaj. Is it a mercy killing? Sau poate vor să spună, într-un mod meta, că ce moare de fapt este un anumit fel de a face publicitate?
Oricum ar fi, micrometrajul acesta reprezintă in nuce întreg subgenul eco-horror. Ne arată repudierea și eliminarea factorului uman, urmată de o revenire la o ordine naturală care exista înainte de Antropocen. Într-un fel, ne arată că Apocalipsa verde chiar este noul Rai. Un Rai în care oamenii nu au ce căuta.
Concluzii
Eco-horror-ul se înrudește cu cosmic horror-ul prin simplul fapt că ne subliniază insignifianța la nivel universal. Ambele ne zgâlțâie pentru a ne face să conștientizăm această realitate. În ceea ce privește cele câteva producții autohtone, putem spune că există un sincronism (cel puțin conceptual) între ceea ce se întâmplă în câmpul local și cel global. Poate fiindcă mesajul pe care îl propagă este atât de clar și concis.
Există preconcepția că aceste filme nu ar fi decât exerciții de pesimism. Ei bine, o critică a Antropocenului, prin definiție, nu poate conține o celebrare a sa. Viziunea optimistă (utopică) a unui viitor perfect, în care oamenii trăiesc în comuniune perfectă cu natura, sună tot mai fals. Sentimentul e că niciun vierme God Emperor of Time nu ar mai putea direcționa omenirea pe așa un Golden Path. Va trebui, pur și simplu, să ne împăcăm cu ideea că sunt mai multe șanse ca plantele să ne sugrume în somn (și nici nu le putem învinovăți neapărat). Nu putem decât să încercăm să reparăm cât se poate repara, să menținem ce se poate menține și să sperăm într-o minune, murmurând în sinea noastră un sincer Deşteaptă-te Yog Sothoth!
